Eminescu la 32 de ani: „simt ca am secat moraliceste”…

Cred ca atat de multi dintre noi cunosc in atat de mica masura activitatea publicistica a lui Mihai Eminescu, incat devin tot mai convinsa ca realitatea si adevarul cu privire la opera sa, la el ca om si artist, ne-a scapat cu siguranta! Nu sunt convinsa de terti sau citind prin terte surse despre aceasta situatie, ci mi-am format aceasta convingere direct, citind eu insami o parte din scrierile  jurnalistului Eminescu, la care am si eu  acces in ultima vreme, prin aparitia „Operelor complete„. Cu totii suntem subiectivi, vedem acelasi eveniment ori fenomen cu ochi si minti diferite, il raportam si interpretam diferit, dam verdicte uneori divergente, in functie de observator. Este paradoxal, dar viata mi-a aratat si mie ca este asa, mai’ totdeauna. Am acceptat si accept. Dar am invatat sa merg totdeauna la sursa, spre a trage propriile mele concluzii.  

Atat de multe s-au spus despre Eminescu…, atat de multe am citit, incat  ramasesem cu doua impresii generale: 1) ca Eminescu a fost genial ca poet (si asta am invatat-o atat de bine inca din scoala, unde am invatat pe de rost multe dintre poeziile sale minunate); 2) ca tot restul activitatii sale este si va ramane invaluita intr-o negura persistenta, impenetrabila si total incerta ca sursa si finalitate, si ca nu este nici pe departe atat de importanta cat este opera sa poetica. Azi am ajuns sa sustin ca este fals asa ceva.  

Curios insa – ca de curand, dupa ce am avut acces si vreme sa citesc mai multe dintre scrierile sale cuprinse in opera jurnalistica, mi-a parut ca cea mai potrivita caracterizare a firii omului de litere si cultura Eminescu, tot caracterizarea facuta de Titu Maiorescu. Acesta din urma nota in 1889: „Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu, este o aşa de covărşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie, căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienaţiei declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nicio silă, era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână. In aceeaşi proporţie tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenţie socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obştească şi chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi erau indiferente. […]. Grijile existenţei nu l-au cuprins niciodată […] iar recunoaşterile publice le-a despreţuit totdeauna […]. Cine ‘şi dă seamă de o asemenea figură, înţelege îndată, că nu-l puteai prinde pe Eminescu cu interesele, care ademenesc pe cei mai mulţi oameni. Luxul stării materiale, ambiţia, iubirea de glorie nu au fost în niciun grad obiectul preocupărilor sale. […] Şi nici munca specială a unui redactor de ziar nu credem că trebue privită la Eminescu ca o sforţare impusă de nevoie unui spirit recalcitrant. Eminescu era omul cel mai silitor, veşnic cetind, meditând, scriind. Lipsit de orice interes egoist, el se interesa cu atât mai mult de toate manifestările vieţii intelectuale, fie scrierile vre-unui prieten, fie studiarea mişcării filozofice în Europa, fie izvoarele istorice, despre care avea cunoştinţa cea mai amănunţită, fie luptele politice din ţară. A se ocupa cu vreuna din aceste chestii, a cugeta şi a scrie asupra lor, era lucrul cel mai potrivit cu felul spiritului său. Şi energia, cu care a redactat «Timpul», înălţimea de vederi, ce apare în toate articolele lui, puterea neuitată, cu care în contra frazei despre naţionalismul liberal al partidului dela guvern a impus importanţa elementului autohton, sunt o dovadă pentru aceasta.”

Rasfoind in Operele complete ale lui Eminescu, am gasit o scrisoare cu destinatar necunoscut, caruia in 1882, de la Bucureşti, Eminescu ii scria (apreciindu-si cu adanca luciditate intrarea in deriva):

„Tu trebuie să-ţi închipuieşti astăzi sub figura mea un om foarte obosit, de vreme ce sunt singur la negustoria asta de principii şi peste aceasta bolnav, care ar avea nevoie de cel puţin şase luni de repaos pentru a-şi veni în fire. Ei bine, de şase ani aproape o duc într-o muncă zădarnică, de şase ani mă zbat ca într-un cerc vicios în cercul acesta, care cu toate acestea e singurul adevărat; de şase ani n-am linişte, n-am repausul senin de care aş avea atât trebuinţă pentru ca să mai pot lucra şi altceva decât politică. Quelle vie, mon Dieu, quelle vie!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Să pot zbura pe trei zile la Iaşi, tare-aş veni. Dar mai mult de trei zile n-aş avea, pentru că eu nu am vacanţe, ci trebuie să trag ca catârii, greu la vale şi greu la deal.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ei, dacă ai şti cum salahoria asta în care petrec, împreunată cu boala şi mizeria, mă apasă şi mă fac incapabil de-a voi!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Folosul meu după atâta muncă e că sunt stricat cu toată lumea şi că toată energia, daca am avut-o vreodată, şi toată elasticitatea intelectuală s-a dus pe apa sâmbetei.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Eu rămân cel amăgit în afacere, căci am lucrat din convingere şi cu speranţă în consolidarea ideilor mele şi un mai bun viitor. Dar nu merge. În opt ani de când m-am întors în România, decepţiune a urmat după decepţiune, şi mă simt atât de bătrân, atât de obosit, încât degeaba pun mâna pe condei să-ncerc a scrie ceva. Simt că nu mai pot, mă simt că am secat moraliceşte şi că mi-ar trebui un lung, lung repaus ca să-mi vin în fire. Şi cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un asemenea repaos nu-l pot avea nicăiri şi la nimeni. Sunt strivit, nu mă mai regăsesc şi nu mă mai recunosc.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Aştept telegramele Havas, ca să scriu iar, să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc !”

Acestea le scria, la 32 de ani, Mihai Eminescu. Era „singur la negustoria asta de principii„, „cel mai amagit in afacere” si „stricat cu toata lumea” ca relatii interumane.  Flacara sufletului si mintii sale a ars cu mult mai mult si mai profund in sensul scoaterii la lumina si incunostintarii maselor cu privire la adevarul istoric si politic al poporului sau, decat in sensul formelor inegalabile ca forma si continut al versurilor sale. Ca el a izbutit sa transmita atatea stari, atata sentiment, in forma artistica a „iambilor si troheilor”,  inegalabil, este cu atat mai nobil. Iar aceasta recunoastere o are si a avut-o inca din timpul vietii, din plin poetul Eminescu.  Insa dincolo de aceastea, cuvantul sau publicistic a voit a rascoli si exprima adevaruri prea mari pentru timpul si generatia sa, dar in aceasta directie el nu a reusit. Cu un consum uman si intelectual urias, a incercat „cu convingere si speranta” a consolida „un mai bun viitor„. Iar pentru acestea din urma el inca este, paradoxal, insuficient recunoscut, insuficient apreciat…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: