Denivelarile Lunii

Asa se vede asta-seara Luna – se pot observa cratere si denivelari semnificative. Imaginea este dintre cele mai interesante… Am folosit marirea x80

Sfarsit de iunie nebulos

Au fost zile calde, toride, apoi iarasi acceptabile termic. Zaduf in afara, zaduf sub toate formele. Pe media, stirile zilelor trecute care au facut haosul si mai haos in tara pe dos in care traim de ani buni. Nauceala, gatuire, dezastru si incomprehensiune. Totul nimicului, plinul golului. Melanj de evenimente insurmontabile, implozie in explozie. Cam asa am perceput in zilele din urma tara in care traiesc. Am incercat sa-mi sincronizez creiereul si respiratia cu mediul exterior, insa a fost imposibil, desigur… Singurul articol pe care am considerat a-l lua in seama, in final, in legatura cu cazul Adrian Nastase, a fost cel semnat in 27 iunie de jurnalista Floriana Jucan (se poate citi aici). In tara in care politica facuta pe media a devenit un modus vivendi pentru fiecare dintre noi, era imposibil sa ratez derularea evenimentelor. Ne afecteaza, mai mult sau mai putin, mai direct sau mai indirect. Insa ne afecteaza, iar asta nu poate linisti pe nici un roman constient. Incerc sa ma desprind de slutenia care am senzatia ca ne inconjoara din orice directie. Nu-i o solutie, decat de moment. Dar nimeni si nimic nu poate schimba starea de azi in care am ajuns cu totii.

De curand am reusit sa ies din haosul de fiecare zi, si am inspirat putina normalitate. Alaltaieri am ajuns pentru scurta vreme la Schitul Ostrov de langa Ramnicu Valcea, unde am reusit sa ma linistesc si sa-mi echilibrez interiorul, bulversat de toate intamplarile zilelor din urma. Am asistat pe seara la slujba de citire la strana a doua maici al caror glas si cuvant mi-a alinat viforul cerebral.  Azi am facut din nou o scurta incursiune in Oltenia si am vizitat la repezeala alte doua manastiri de suflet – Manastirea dintr-un lemn si Manastirea Horezu. La ultima, stiind cat de draga ii fusese reginei Maria si cat de des venea aici in anii 1920, am avut curiozitatea de a intreba in doua locuri daca exista in arhiva ori biblioteca manastirii vreun document legat de trecerile pe aici ale reginei Maria. Ambele raspunsuri au fost negative, unul dintre ele trimitandu-ma totusi spre a incerca sa caut in arhivele din Ramnicu-Valcea. „Si noi incercam sa gasim documente de acest fel”, mi-a spus maica ce vindea la magazinul manastirii. La Manastirea dintr-un lemn, un grup mai mare lua masa, si am dedus ca apartinea armatei, fiind prezent un autocar cu numar militar in curtea manastirii. E drept ca aceasta manastire este singura care adreseaza inchinarea marinarilor si aviatorilor.

In zilele din urma am citit un articol al Doinei Uricariu, care m-a bucurat si m-a umplut de speranta, printre-atatea esecuri. In numarul din luna mai 2012 al revistei „Insemnari iesene”, scriitoarea semneaza un articol intitulat „As vrea sa fiu studenta la Yale” (se poate citit aici), si m-am gandit ca exista locuri in lumea asta in care valoarea este la locul ei. Incepusem sa cred ca asa ceva e imposibil….

Berzele noastre

Urmaresc de o vreme, ziua si seara, o familie de berze stabilite pe un turnulet parasit din apropiere. Cred ca din copilarie am ramas cu nostalgia dragostei de berze. Imi placea sa le urmaresc zborul, pentru mine ele erau sinonime cu un ideal, dragul de a mai avea un frate (sau o sora). Un drag mare, ramas neimplinit, dupa care am jinduit ani la rand, cred ca si azi… Ma opream, copil fiind, pana si pe trecerea de pietoni, in mijlocul strazii, daca pe deasupra treceau in zbor berze, urmarindu-le cu speranta si aproape in transa, in ideea ca  imi vor intui gandul si dorinta. Si azi am obiceiul sa privesc berzele intr-un anume fel, ele sunt pasarile sperantelor mele, ale nostalgiilor mele, ale copilului care am ramas. Desi legenda copilului (fratelui) adus de barza n-o mai cred de mult, ivirea acestor pasari in campul meu vizual, oricand, ma teleporteaza instantaneu in copilarie, la perioada marilor asteptari, a fauririi de sperante. Berzele noastre de-acum sunt cele care imi alimenteaza o stare frumoasa legata de speranta si de inocenta: starea in care orice dorinta poate fi implinita…

Decalog in dar

Zilele trecute am primit cateva daruri spirituale. Intre ele, un decalog conceput de scriitorul Vasile Avram  la 13 august 1999 si dedicat fiicelor sale. Mi-a placut mult si il redaruiesc la randul meu aici:

1. Fii tu insuti. Traieste in adevar.

2. Nu deveni inainte de a fi.

3. Cauta-l pe Dumnezeu in trei directii: in cuprinsul lumii, in adancul sinelui tau si in departarile cosmosului.

4. Vorbeste, dar nu flecari; petrece, dar nu te pierde in zgura senzatiei; lucreaza, dar nu te irosi in lucruri.

5. Iubeste lin si curat, ca un rau – nu bolovanos ca un vartej. Iubirea e o oglinda in care se privesc doua persoane si se vad unul pe altul in acelasi timp si in aceeasi sfera de sensuri.

6. Adu-ti aminte ca nu esti vesnic pe acest pamant, dar esti vesnic in sanul lui Dumnezeu.

7. Impartaseste-te cu discretie si cu bucurie din ceea ce se daruie fara sa se imparta: lumina, viata, natura, credinta, iubirea, speranta.

8. Sporeste, pe cat poti, valoarea omului creator, dar nu urati lumea cu kitsch-uri.

9. Tine urechea deschisa la zvonurile de dincolo de limbajul informational al zilelor noastre, asculta muzica sferelor si corul ingerilor din zarea luminala a lumii.

10. Spala-te, simbolic, cu roua florilor de Sanziene si cu stropii de lumina a Cerului spre a fi curat la inima ca un prunc, si luminat la minte ca un profet. Fii!

Intalniri cu maestri: Eugen Simion despre Mircea Eliade si valori romanesti

Primisem un telefon ieri, si nu stiam daca voi reusi sa ajung azi… Fosta mea profesoara de limba si literatura romana din liceu, cu care pastrez o legatura de suflet si de stare, imi semnala evenimentul ce urma azi. O prezentare a operei lui Mircea Eliade facuta de profesorul si criticul literar Eugen Simion. Si nu a fost doar atat, a fost o intalnire cu profesionistul dar si cu omul Eugen Simion. Printre multe altele, si fost coleg de facultate cu fosta mea profesoara…

Nu il audiasem niciodata din sala pe academicianul Eugen Simion. Nu il vazusem si nu il focalizasem nici in minte si nici in suflet. Bineinteles ca il stiam, auzisem de multe ori despre, ori vizionasem la TV emisiuni cu… Dar asa cum facem cu totii,  in graba zilelor omului neimplicat direct in domeniu. Azi, „intamplarea” – dar nu-i deloc…, a facut sa ajung. Mai intai ca tot „intamplarea” facuse sa fiu sunata, iar apoi tot „intamplarea”, sa-mi gasesc timpul. Si nu in ultimul rand, tot „intamplarea” de a se vorbi despre Eliade.

Primavara aceasta achizitionasem si incepusem cititul la „Jurnalul portughez” al lui Mircea Eliade, si, asa cum am mai scris pe blog, a fost o revelatie, sau mai bine zis a fost o confirmare a ceea ce am simtit, intr-un anume fel, totdeauna despre Mircea Eliade. Asa cum apare in acest document exceptional, care este „Jurnalul portughez„… Lecturatul, coroborat cu deplasarea mea la Lisabona, unde am incercat sa regasesc locurile unde a locuit Eliade (le-am semnalat pe blog aici si aici) m-au readus in primavara si vara aceasta catre redescoperirea nostalgiilor mele initiatice de la 20-22-24 de ani, cand am citit o parte din opera eliadesca.

La prezidiul expunerilor si dezbaterilor, alaturi de maestrul Eugen Simion, au mai fost prezente inca cateva nume din literatura ori critica romaneasca contemporana (se poate citi in afisul evenimentului, alaturi). Dintre ei, Andrei Gligor, caruia i se datoreaza o carte (prezentata si ea astazi) despre Eugen Simion, „In ariergarda avangardei” si prietenul, colaboratorul si omul de spirit, economist de profesie, insotitorul profesorului Eugen Simion, profesorul universitar in domeniul marketing-ului Valeriu Ioan-Franc.

Nu voi prezenta aici cele spuse, caci cele 140 de minute nu pot fi cuprinse intr-o interventie de blog. Din coltul cu confesiuni insa, am aflat numeroase si interesante lucruri, pe care le decupez si presar aici. Profesorul Simion afirma necesitatea cunoasterii si publicarii tuturor scrierilor lui Mircea Eliade, intrucat personalitatea sa literara si filosofica, atat de complexa si profunda, necesita o cunoastere reala a omului Eliade. Profesorul Simion a subliniat in doua randuri valoarea exceptionala a „Jurnalului portughez” in care, in sfarsit, ies la iveala o multime de realitati, de adevaruri, negasibile nicaieri. La Institutul George Calinescu din Bucuresti exista un interes major si un dialog continuu cu mostenitorii manuscriselor lui Eliade, pentru aducerea la lumina a tuturor scrierilor. Din nefericire insa, inca nu s-a ajuns la o intelegere. Am mai aflat apoi ca Eliade, desi dupa plecarea din Portugalia (1945) intentiona sa se stabileaca si a plecat la Paris, el nu a putut ramane acolo. Aceasta datorita faptului ca nu a fost dorit in Franta (si de aceea a plecat apoi in SUA unde s-a stabilit definitiv). Iar cei care l-au indepartat din Franta au fost chiar colegi romani stabiliti acolo, de fapt un sociolog, cu influenta politica la Paris in vremea aceea. De ce? Datorita aplecarilor extremiste ale lui Mircea Eliade (cunoscut fiind faptul ca fusese legionar si facuse si ceva puscarie – loc in care a scris delatfel si „Nunta in cer”). Asa am aflat ca aceeasi persoana a facut ca nici viata lui Emil Cioran la Paris sa nu poata fi vreodata una normala si decenta. Dar pana la urma, in „Caiete” Emil Cioran va multumi sortii pentru destinul avut acolo la Paris… Multe lucruri din spate, din zona politicului, au avut in continuare implicatii in vietile scriitorilor plecati dupa razboi din Romania.

Profesorul Eugen Simion si-a inceput interventia spunand ca l-a cunoscut pe Mircea Eliade la Paris, cand practic s-a legat total si pe viata de personalitatea sa. A mentinut, cat s-a putut in vremurile comuniste, legatura cu acesta, inclusiv prin scrisori si s-a ocupat de publicarea operei sale in Romania. Este practic titularul pasaportului de reintrare literara a  lui Mircea Eliade in tara sa, dupa 1990. S-a implicat activ si in aducerea la lumina a intregii opere a lui Mihai Eminsecu, respectiv, mai ales, a scrierilor politice ale poetului, scrieri de a caror valoare nu ne putem indoi (n.n.). A adus prinos de gand lui Marin Preda, Marin Sorescu, Nichita Stanescu, dar si lui Ion Holban, pe care il considera inca departe de a fi la locul ce i se cuvine, in galeria scriitorilor nostri. Dincolo de profesie si de cultura, de criticul si de scriitorul din el, profesorul Eugen Simion, catre sfarsitul interventiei, a adus in fata afirmatii de substanta, adevaruri mai incomode, dar realitati si fenomene care arata cat de mult si de greu se impletesc destinele oamenilor de cultura cu destinele unei natii, unui popor si mai ales unei politici. O interventie mai pasionala si mai patriotica, in care omul frumos din domnia sa a iesit demn si luminos la iveala. Asa cum sade bine marilor oameni de cultura pe care ii mai avem. Personal, am fost si impresionata, si emotionata, sa identific, pe chipul sau si in gesturile sale, frematarea din adancuri, neecranata si nedisimulata. Frematare si argumentare intru (re-)valorizare a marilor nume ale literaturii si culturii romanesti. In acceptiunea sa, cea mai grea perioada a Romaniei, sub toate aspectele, au fost anii ’50, iar din 2004 pana in prezent, a constatat degradarea continua a starii culturii.

Cartea sa, prezentata lapidar si azi, „Mircea Eliade. Nodurile si semnele prozei„, a fost un leit-motiv pentru a transa, subiectiv, de catre o parte din cei care au dezbatut subiectul, fatetele prozei eliadesti. In acceptiunea profesorului Simion, romanele de inceput ale lui Eliade sunt existentialiste, iar prozele scrise in ultima parte a vietii sunt simbolico-mitice. Insa pana nu va iesi la lumina tot ce a scris, va fi imposibil de inteles in adevaratul sens intreaga sa opera. La fel si in cazul lui Emil Cioran, ale carui multe mansucrise inca, asteapta sa ajunga la lumina…

Un regal azi, in lumea atat de pestrita si real-stearpa in care traim. Inserez mai jos cateva fotografii de la eveniment.

Această prezentare necesită JavaScript.

„Tinerimea artistica a principesei Maria”

Am descoperit pe net prezentarea unei expozitii temporare deschise la Muzeul National Peles: http://peles.ro/tinerimea-artistica-a-principesei-maria/

Inserez mai jos filmuletul de prezentare a expozitiei (preluat de pe site-ul sus-citat) pentru frumusetea lui!

Din filele reginei Maria a Romaniei

Inrerupsesem de mai multe luni cititul cartii „Povestea vietii mele” a reginei Maria. Eram pe la mijlocul volumului al III-lea (ultimul), cand am simtit ca nu mai pot continua. M-am oprit la zilele lunii aprilie 1917, cand regina este practic reporter de razboi, facand cronica suferintelor si luptei impotriva molimelor si mortii. Abudenta starilor-limita pe care le induce cartea, in special volumul al III-lea, m-a  stopat la un moment dat din cititul neintrerupt. Desi stilul extraordinar de a descrie fapte si intamplari, al reginei Maria, este imbibat de vioiciune si optimism fara limita, (fara a mai vorbi de talent), fara zagaz ajung la inima cititorului sfasietoarele situatii descrise…  Asa ca atunci, acum cateva luni, am facut o pauza, trecand la alte carti. Azi am reluat cititul cartii, si sunt – a cata oara – impresionata de forta, harul, iubirea, patriotismul si dedicarea acestei femei, care este din toate puterile ei, cu adevarat Regina Romaniei.  Printre halucinantele experiente de ajutorare a ranitilor/bolnavilor din zona Iasilor, gaseste timpul si energia sa scrie, sa surprinda totul…

La data de 30 aprilie/13 mai 1917, ultima fraza a zilei este: „Orice ora de ragaz care imi ramane o intrebuintez scriindu-mi cartea: Tara mea.” Continua apoi cu ziua de marti, 9/22 mai 1917 si scrie astfel: „Am petrecut o dimineata linistita si am avut, in sfarsit, vreme sa scriu netulburata. Scriu pentru ziarul lui Iorga o serie de articole, in care descriu o parte din tara noastra, acum sub stapanirea dusmanilor; mai tarziu le voi aduna in volum. Nu-mi trecea prin gand ca poporul meu va fi atat de induiosat pentru ca descriu cu asa dragoste tara lui. Se pare ca aceasta ii misca pe toti pana in suflet. In timpul de fata articolele mele sunt foarte pretuite si de ce n-as face o placere, atat timp cat pot? Dar nu mi-as fi inchipuit, odata cu capul, ca voi putea eu in timp de razboi sa scriu pentru ziarul lui Iorga articole pe care lumea toata le va socoti cat se poate de bune. Eu, care niciodata nu scrisesem si care la drept vorbind aveam o idee prea putin buna despre darurile mele intelectuale. Ei bine, se vede ca in ziua de azi se-ntampla multe lucruri neasteptate. Tot atat de neasteptat e faptul ca trimit in fiece zi paine alba d-lui profesor Iorga a carui sanatate nu se prea invoieste cu painea neagra. De catva timp sunt privita cu ingaduinta de acest mare om. Sa vedem cat va tine si asta!” Si mai departe, in aceeasi zi, scrie in legatura cu vizitarea bolnavilor si ranitilor din spitalele de campanie: „Am luat obiceiul de a pasi foarte incet prin salile bolnavilor, asa incat sa nu li se para ca-mi fac vizita in graba. Lucru ciudat, pana si cei ce sunt in delir ma cheama, parca m-ar recunoaste instinctiv; acest fapt ma umple intotdeauna de o mirare induiosata. Doctorii au incercat adesea sa ma convinga sa port manusi de cauciuc cand umblu printre bolnavii de tifos, dar eu ma impotrivesc, pentru ca toti soldatii imi saruta mana si nu pot sa le dau sa sarute o mana de cauciuc.”

Inspiratii: Carmen Sylva – regina Elisabeta

„Cea mai mare fericire si cea mai mare nenorocire este sa nu-ti mai doresti nimic.”

„Iubirea, care este atat de puternica incat poate sfarama orice piedici  ori lanturi, moare de un cascat.”

„Iertarea este aproape o forma de indiferenta; cand iubesti, nu ierti.”

Mi-au placut aceste cateva maxime ale reginei Elisabeta a Romaniei, pe care le-am preluat dintr-o frumoasa carte despre ea (folosite acolo drept motto al capitolelor): „Carmen Sylva. Uimitoarea regina Elisabeta a Romaniei” – de Gabriel Badea-Paun. Iar azi, pe blog-ul principelui Radul al Romaniei, o alta autoare, Silvia Irina Zimmermann, anunta aparitia editiei stiintifice complete a aforismelor, „Gedanken einer Königin – Les pensées d’une reine”, care cuprinde pentru prima oara toate aforismele în limbile germana si franceza si epigramele Carmen Sylvei: http://www.princeradublog.ro/atitudini/carmen-sylva-gedanken-einer-konigin-les-pensees-dune-reine/

„Laureata a unui concurs de imprejurari”: Irina Holdevici

Ma gandeam la starile mele de azi. Si mi-am adus aminte doua cuvinte-cheie: hipnoza, Irina Holdevici. Caut pe net date despre Irina Holdevici. Primul care-mi iese in cale este un interviu despre ea si legaturile cu securitatea. Ma scutur de ce citesc/aflu… Apoi intr-un alt link gasesctrimiteri catre emisiunea „Profesionistii. Gasesc apoi  inregistrarea video a emisiunii „Profesionistii”, a Eugeniei Voda, si este invitata psihologul Irina Holdevici. Este prima oara cand o vad, nu mi-o imaginasem deloc asa. Imi pare usor brutala, usor seaca, cel putin in prima parte a interviului. Dar apoi incep sa empatizez. Este un interviu cu un psiholog trecut prin multe experiente. O alta fateta a lumii sau a noastra, a oamenilor. Am pus link-ul spre interviu:

http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiuni/diverse/irina-holdevici

Despre rosturi – cu Emil Cioran

Gasesc un fragment din Emil Cioran, din „Pe culmile disperarii”. Am cautat ceva care sa-mi arate ca sunt si alti oameni care gandesc si simt abisal, uneori. Asa ca mine, acum… Nu stiu de ce am nevoie inca o data de dovada asta, probabil din fragilitate, din slabiciune, din egoism. De dovada ca avem atatea metehne in comun, atatea gene mentale sau spirituale comune, noi, oamenii.  Nimeni nu s-a intors din moarte, ca sa spuna despre masura lucrurilor, asa cum e dincolo. Poate-i mai bine… Masura lucrurilor aici poate parea uneori complet absurda, lispita de sens. Nu gasesc rostul, sensul, finalitatea. Din perspectiva ortodoxa, disperarea e-un mare pacat. Stiu si asta. Si totusi, nu-mi pot tine mintea inchisa in curtea inteleptului, care ia toate cum vin, cum I se dau, cum „trebuie sa fie” si le accepta ca pe ceva imuabil. Stiu, pe de alta parte, ca nici lametarile ori perpelelile nu sunt constructive. Practic nimic nu ajuta, nimic nu da rost. Singura, credinta in Cineva de Deasupra. Dar uneori legatura aceea se rupe, pe moment, si senzatia abisala de plutire in nicaieri, in absurd, in acardinalitate, ma colpeseste. Il citesc pe Cioran, si el spune:  „Nu ştiu absolut deloc pentru ce trebuie să facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie să avem prieteni şi aspiraţii, speranţe şi visuri. N ar fi de o mie de ori mai preferabilă o retragere într un colţ îndepărtat de lume, unde nimic din ceea ce alcătuieşte zgomotul şi complicaţiile acestei lumi să nu mai aibă nici un ecou? Am renunţa atunci la cultură şi la ambiţii, am pierde totul şi n am cîştiga nimic. Dar ce să cîştigi în lumea aceasta? Sînt unii pentru care orice cîştig n are nici o importanţă, care sînt iremediabil nefericiţi şi singuri. Sîntem toţi atît de închişi unul altuia! Şi dacă am fi atît de deschişi încît să primim totul de la celălalt sau să i citim în suflet pînă în adîncuri, cu cît i am lumina destinul? Sîntem atît de singuri în viaţă, încît te întrebi dacă singurătatea agoniei nu este un simbol al existenţei umane. Este un semn de mare deficienţă în voinţa de a trăi şi a muri în societate. Mai pot exista mîngîieri în momentele din urmă? De o mie de ori este mai preferabil să mori undeva singur şi părăsit, cînd nevăzîndu te nimeni poţi să te stingi fără teatru şi poză. Mi e scîrbă de oamenii care în agonie se stăpînesc şi îşi impun atitudini pentru a face impresie. Lacrimile nu sînt arzătoare decît în singurătate. Toţi aceia care se vor înconjuraţi în agonie de prieteni o fac dintr o frică şi dintr o imposibilitate de a suporta momentele finale. Ei vor să şi uite, în momentul capital, de moarte. De ce nu au un eroism infinit, de ce nu încuie uşa ca să suporte senzaţiile acelea nebune cu o luciditate şi o teamă dincolo de orice limită? Sîntem atît de separaţi de toate! Şi tot ceea ce este nu e inaccesibil? Moartea cea mai adîncă şi mai organică este moartea din singurătate, cînd însăşi lumina este un principiu de moarte. În astfel de momente eşti separat de viaţă, de iubire, de zîmbete, de prieteni şi chiar de moarte. Şi te întrebi, paradoxal, dacă mai există altceva decît neantul lumii şi al tău.”