Inmultirea painilor…

Daca suntem rataciti, daca suntem ratacitori, nu inseamna ca nu trebuie sa speram, sa avem credinta. Sunt multime de minuni atat in Evanghelii, cat si in jurul nostru, in viata cotidiana. Eu cred ca mai intai pur si simplu la un moment dat ni se-ntampla ceva in viata, ce nu speram… apoi incepem sa credem ca ele – minunile, miracolele – exista, cu din ce in ce mai multa tarie, iar apoi le vedem tot mai des in jur, ori ni se-ntampla tot mai des si tot mai mari. Este extraordinar sa ajungi pana acolo incat sa n-ai dubii, sa nu te indoiesti. Sa simti pur si simplu forta unor „intamplari” ce sunt date de Sus, de puterea divina care guverneaza lumea. Sunt martora si subiectul atator „intamplari” de dincolo de firea obisnuita a lucrurilor, incat cred cu mare tarie intr-o lume ce poate fi si aici mult mai apropiata de cea despre care doar citim si doar visam…

Azi am audiat la biserica, in a 8-a duminica dupa Rusalii, una dintre cele mai impresionante evanghelii, prin mesajul ei, Evanghelia despre „Inmultirea Painilor”. Nu cred ca este necesar niciun comentariu. As dori celor care o (re)citesc aici, sa le mearga direct in inima, si sa lucreze acolo:

În vremea aceea Iisus a văzut mulţimea de oameni şi I S-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El şi I-au zis: Locul este pustiu şi vremea, iată, a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate să-şi cumpere mâncare. Iisus însă le-a răspuns: N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce. Iar ei I-au zis: Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti. Şi El a zis: Aduceţi-Mi-le aici. Şi poruncind să se aşeze mulţimile pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii, mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.”(Matei 14, 14-22)

Anunțuri

Romania rupta

Nu stiu ce ar trebui sa se mai intample in/cu tara noastra, ca sa ni se limpezeasca gandirea si sa vedem cu claritate in jur. Verbul „a ciurui” a fost folosit demult deja, si actiunea s-a produs in anii din urma. Suferinta a fost lunga si imprastiata. Eu cred insa ca Romania de-acum s-a rupt, s-a rupt in doua, asa cum doi caini ori lupi fac, tragand de o parte si de cealalta de o unica bucata, ori de o singura fiinta. Imaginea e una tragica, fiindca ciuruiala se mai putea repara, obloji, dar ruptura si separarea unului in doua, este cu mult mai greu ori chiar imposibil sa fie reparata. Astfel se ajunge in situatiile ce privesc supravietuirea. De o parte si de alta s-a ajuns la a intelege ca-i o problema de viata si de moarte, si probabil e chiar asa. Aici s-a ajuns… Este clar pentru orice om care reuseste sa-si mentina luciditatea, ca traim cea mai grea si mai dura perioada de dupa 1989, ca popor si ca tara. Inconstienta ori ignoranta este insa, cred, multime mare de romani! „Da Doamne, mintea romanului cea de pe urma…” – zice o neaosa vorba din batrani; probabil ca totdeauna ne-a fost dat sa ne desteptam la sfarsit. Asa sa fie si de asta data!

UPDATE 26 iulie: Un articol scris de istoricul Zoe Petre, mi-a atras azi atentia, pe aceeasi tema, si vi-l recomand spre citit aici>>>

Romania frumoasa este insa cea care ramane in afara noastra, cea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, sa ne bucuram de ea si sa fim demni de ea:

Această prezentare necesită JavaScript.

Eroii uitati ai contemporaneitatii

Cu cateva zile in urma am trecut prin statiunea Poiana Brasov. Am ajuns si la bisericuta de lemn, de la baza partiei de ski Bradul. De vreo cativa ani nu mai fusesem pe-acolo, si iata ca aproape de intrarea in bisericuta, in dreapta, am zarit un monument nou. M-am apropiat si am citit un nume: LIVIU CORNEL BABES. Numele nu-mi spunea nimic… Pe placuta de pe monument scria insa, ce-am inserat alaturi. Revenind acasa, m-am documentat: LIVIU CORNEL BABES, electrician la Trustul de Prefabricate Brasov și pictor amator, s-a autoincendiat la 2 martie 1989 pe pârtia de schi Bradu din Poiana Brașov în semn de protest față de regimul comunist din România – lăsînd în urma lui o pancartă cu un mesaj: „Stop Mörder! Brașov = Auschwitz”. În prezent, o stradă din Brașov ii poarta numele, iar monumentul din Poiana Brasov ii face pe turistii ca mine sa spere ca orice gest de curaj si atitudine, are pana la urma ecoul scontat in  istorie. M-a impresionat un mic interviu cu sotia revolutionarului Babes, care poate fi citit aici dar si o prezentare mai largita a cazului, ce se poate citi aici. As vrea sa cred ca monumentul pe care eu l-am vazut de curand si simbolul lui, e semnul sperantelor noastre din prezent. Pun mai jos pozele monumentului Babes si a bisericutei de lemn din Poiana Brasov, luate de mine acum cateva zile.

Cu 74 de ani in urma, Regina Romaniei Mari, Maria…

La 18 iulie 1938, la Castelul Pelisor din Sinaia, inchidea ochii pe veci, secerata de ciroza hepatica, Regina Maria a Romaniei. Avea aproape 63 de ani. Mama a sase copii, dintre care fiul cel mare, Carol (al II-lea), era la acea vreme regele Romaniei. Isi pierduse sotul, pe regele Ferdinand, la 20 iulie 1927, cu 11 ani in urma, secerat de cancer intestinal. Fusese martora atator evenimente zguduitoare, atat ca regina, cat si ca mama.

Maine, 18 iulie, vor fi 74 de ani de la moartea Reginei Maria, cea iubita si adorata de romani, cea care a crezut ca nimeni alta, ca Romania va fi una mare, intregita! Si a vazut-o astfel, datorita credintei si curajului nestramutat. Cei care au citit „Povestea vietii mele” scrisa de regina, cunosc o parte din valtoarea evenimentelor pe care le-a trait, carora le-a fost subiect dar si martor, probabil cea mai curajoasa si devotata femeie care a ajuns vreodata la carma acestei tari. Cu siguranta a fost si va ramane simbolul victoriei si al fortei cu care o tara mica si neinsemnata a stiut sa-si faca loc cu demnitate pe harta acestei parti a Europei. Va ramane simbolul uneia dintre cele mai glorioase epoci a Romaniei: invitata sa participe la intruniri politice importante din Franta si SUA, in vremuri in care femeile nu aveau inca loc in politica, regina Maria a stiut cum sa ajunga deopotriva in creierul si in sufletul celor de sus si celor de jos. Regina Maria a scris mult, avea nu numai talent, dar avea har. Au ramas numeroasele sale insemnari zilnice, numeroase carti si alte scrieri, povesti si amintiri, depanate cu un farmec irezistibil. Daca a fost controversata? Cu siguranta, a fost! Daca a fost iubita? Cu siguranta a fost! Daca a iubit poporul care a adoptat-o? Cu siguranta l-a iubit, ca nimeni altcineva!

In august 1938, imediat dupa decesul reginei, marele istoric Nicolae Iorga,  devotat – ca totdeauna, pana in radacini familiei regale a Romaniei, publica in „Revista Fundatiilor Regale” – pe atunci sub patronajul regelui Carol al II-lea, un articol cu titlul: „Doamna noastra Maria, in marturisirile sufletului ei„.

Sa nu pierdem speranta

Daca ceva ma poate bucura cu siguranta in ultimele saptamani, atunci desigur ca e vorba de natura, de imaginile ei, de felul in care creatia din jurul nostru – independenta de om, se proiecteaza peste sufletul si mintea mea. Daca n-ar fi ele, cu greu as crede ca mai exista altceva decat purgatoriu, pentru tara in care traiesc… Romania noastra se scufunda, atat de dramatic incat nu mai este timp de nimic, nici macar de constatat „la rece” cum ca ceva iremediabil se petrece cu tara aceasta. Inconstienta maxima, nepasare maxima! E felul monstruos in care gheara anilor comunismului si neo-comunismului si-a implantat urma in firea noastra. Pare ca suntem impregnati in gena fiintiala a neamului. Ca purtam in noi stigmatul unui rau pe care nu doar ca nu-l putem uita, dar il rejuvenam cu proprie vointa. Ca ne-ajutam sa suferim si ca ne provocam raul ciclic, cu amplitudine din ce in ce mai mare. Ca nu mai stim cine suntem, incotro mergem. Credeam ca vazusem si auzisem destul in ultimii ani, si mult comprimat, in ultimele saptamani, ca limitele oricum au fost demult depasite. Dar nu! Aflam, zi de zi, ca raul pare nelimitat. Si-atunci, cu speranta, privesc prin ferestrele sufletului meu, catre frumosul de dinafara. Catre natura incredibila si implacabila, peste care raul pare a nu trece, peste care raul pare a nu fi capabil sa-si puna amprenta. Asta seara am privit ultimele lumini ale asfintitului peste cupola bisericii, si am primit in inima lumina sperantei ca totul este posibil, cand poti crede! Va impartasesc imaginea si gandul…

Crucea Caraimanului si Regina Maria a Romaniei

 Cu doua zile in urma am ajuns pentru scurta vreme in statiunile de pe Valea Prahovei, inclusiv la Busteni. Am facut cateva fotografii, desigur, cu Crucea de pe Caraiman. O vazusem de zeci de ori in drumurile mele dese spre sau dinspre Bucuresti, din tren sau din masina. De cand ma stiu, m-a impresionat. Nu am fost insa niciodata atenta la semnificatia ei, la istoria ei. Crucea Eroilor Neamului, caci aceasta este destinatia si denumirea ei, este un monument construit pentru a cinsti memoria eroilor neamului căzuți în Primul Război Mondial. Crucea  are o înălțime de 28 m și două brațe de câte 7 m fiecare. Si este din otel.  A fost inaltata între anii 1926-1928 pe Muntele Caraiman, la altitudinea de 2291 m, fiind cea mai înaltă construcție din lume la vremea respectivă, de acest fel, situată la o astfel de altitudine. Se spune ca crucea a fost înălțată la inițiativa Reginei Maria și a Regelui Ferdinand I al României, cu scopul de a fi văzută de la o distanță cât mai mare. Unele legende povestesc că acest monument s-a realizat în urma unui vis pe care l-a avut Regina Maria. Despre cat de putin mai exista astazi date in arhive, asupra monumentului, se poate citi si aici. Construcția crucii a început în anul 1926 și s-a finalizat în august 1928. Se pare ca Regina Maria a urmărit îndeaproape execuția până la finalizarea ei, regele Ferdinand fiind decedat de la 20 iulie 1927, la Sinaia. Ar fi important de urmarit volumul al VIII-lea al Insemnarilor zilnice ale Reginei Maria (ce ar acoperi anul 1926) si respectiv volumul al X-lea (care inca nu s-a publicat – si care ar cuprinde anul 1928), spre a elucida situatia. Un articol pe Internet, ceva mai esoteric, aduce unele informatii, care insa, ar trebui probate (articolul se poate citi aici). Un fapt interesant, care mi-a venit in minte, nu stiu daca are sau nu legatura cu numele muntelui pe care s-a ridicat crucea si cu semnificatia acestui nume pentru familia regala a Romaniei – este ca numele pe care Carol (primul fiu al Reginei Maria si Regelui Ferdinand, devenit ulterior, in 1930, rege al Romaniei, sub titulatura de Carol al II-lea), a purtat, ca renegat de familia regala, numele civil de Carol Caraiman (in perioada 1925-1930).

Copii si tineri cu degete de aur pe clape de pian

Azi am avut bucuria de a audia copii si tineri de mare talent, pianisti in formare. Ei sunt laureatii Concursului – Festival Internaţional de Interpretare Pianistică şi Compoziţie  Pianistică „Carl Filtsch” – aflat anul acesta la a XVII-a editie. Festivalul acesta de la Sibiu are, pe langa valoarea in sine – valoarea profesionala si artistica de profil, un mesaj extraordinar: talentul, munca si dedicarea unor copii sunt exemple vii pentru toti cei care, indiferent de varsta, vibreaza in fata artelor. Pianul din sala Thalia parea uneori a se afunda in scena cand din el izbucneau, cu o forta si o energie nemaipomenite, sunetele minunate. Parea ca are recul la izbucnirea crampeielor sonore maiestrite de tinerii din fotografiile de mai jos. Astazi, la sfarsitul saptamanii de concurs, a fost  festivitatea de decernarea a premiilor si concertul de gala al laureaţilor. Si anul trecut am audiat gala, si parca de la an la an premiantii sunt tot mai performanti, tot mai profesionisti, desi au fost fete noi. Am remarcat de exemplu, doua nume: Ovidiu Cristian Coruga (Romania) si Dmitry Masleev (Rusia), ambii de varste 15-16 ani. Interpretari magnifice, puternice, vibrante! Daca am avea ragazul sa meditam la ceea ce merita cu adevarat, am investi cu mult mai mult intr-un anume fel de prezent, de dragul tinerilor si copiilor nostri, care vin din urma, si merita o soarta mai buna. Adaug mai jos cateva fotografii (facute cu telefonul mobil) dar si una dintre bucatile muzicale compuse de genialul copil pianist Carl Filtsch, pe care am audiat-o asta seara („Mazurka”).

Carl Filtsch (28 mai 1830, Sebeșul Săsesc, jud. Sibiu – † 11 mai 1845, Veneția) a fost una din cele mai importante personalități muzicale ale secolului al XIX-lea, desi a murit la varsta de numai 15 ani. În decembrie 1842 a ajuns să fie elevul preferat al lui Frédéric Chopin la Paris. Pentru o vreme Franz Liszt l-a suplinit pe Chopin, fiindu-i de asemenea maestru lui Carl Filtsch. De la el ne-a rămas următoarea frază: „Dacă micuțul acesta va începe să călătorească, va trebui să-mi închid prăvălia”. Chiar și Chopin a făcut o remarcă după ce Carl Filtsch a interpretat unul din concertele pentru pian compuse de el: „Dumnezeule, ce copil!!! Până acum, nimeni nu m-a înțeles așa ca el…”

Această prezentare necesită JavaScript.

Previous Older Entries