Veronica Micle si Mihai Eminescu la Varatic

Cu patru ani in urma, vizitand Manastirea Varatic din Moldova, am achizitionat de acolo o carte editata de Mitropolia Moldovei si Sucevei, in 1986, intitulata chiar asa: „Manastirea Varatic”. In cap. IV – despre cultura si arta, arhimandritul (pe atunci) Bartolomeu Valeriu Anania (devenit mitropolit), semna un subcapitol intitulat „Varatecul si literatura”. De curand am descoperit in acest capitol date interesante, culese de calugarul-autor din spusele calugaritelor, cu privire la Mihai Eminescu si Veronica Micle – cea din urma avandu-si mormantul in curtea bisericii Sf. Ioan din Varatec.

Scria Parintele Bartolomeu Anania asa: „Urmele diafane ale pasilor lui Eminescu se simt si la Varatec, fie din vremea ‘domnului student’ ce se plimba prin poieni si se incerca, uneori, la haltere cu colegii, asa cum a ramas in amintirea maicilor batrane, fie din vremea, evocata cu discretie monahala, a presupuselor sale intalniri cu ingerul blond, in casuta din vecinatate, pe locul careia se afla acum Ocolul Silvic„.

Revenind la Varatec eu insami, dupa aflarea faptului ca o casuta parasita din marginea satului fusese loc de retragere lui Eminescu in anii 1870 (am scris pe blog – aici), am cautat mai atent spre trecut, inclusiv incercand sa gasesc pe maica ce a gazduit in anii sai din urma pe academician Zoe Dumitrescu Busulenga (devenita Maica Benedicta) la Varatec (din nefericire, poarta casei acelei maici am gasit-o incuiata in acea zi). Am constatat ca este greu sa mai culegi franturi de amintiri, sa poti recompune imaginea a ceea ce a insemnat Varatecul pentru Eminescu-Micle. Asa ca azi m-am bucurat gasind date in plus, din sursa sigura si pertinenta, in capitolul semnat in monografia Varatecului de Parintele Bartolomeu. Spicuiesc in continuare din acesta, mai jos:

„In ‘Noptile unui provincial’, George Balaita marturiseste cu emotie ca la Varatec a intalnit o calugarita care-l cunoscuse pe Eminescu.”

„Daca maica Epraxia Diaconescu, care in 1967 se stingea la varsta de 107 ani, isi amintea bine de Eminescu, prezenta Veronicai Micle e concreta prin monumentul funerar de langa biserica Sfantul Ioan, in aria fostului cimitir al manastirii. Nu incape nici o indoiala ca, in afara de biserica cea mare, cercetata de pelerini pentru nevoile lor sufletesti, si alaturi de frumosul muzeu (n.n. numit „Muzeul reginei Maria”) […] e punctul cel mai cautat de curiozitatea si admiratia miilor de calatori ce se perinda zilnic prin vatra manastirii. Se stie ca Veronica Micle a acut stranse legaturi cu Varatecul, mai ales prin casa ei de la Tg. Neamt, primita de zestre, in care se retragea adesea. Nu e lamurit insa (si nici chiar harnicul eminescolog Augustin Z.N. Pop, care a colectionat atatea pretioase marturii, nu e prea clar), in ce anume imprejurari si modalitate a ajuns vaduva profesorului Stefan Micle sa cedeze manastirii aceasta casa, cu destinatia unui metoc, de vreme ce ea avea doua fiice cu drept de mostenire. E greu de stiut ce rol va fi avut aci calugarita Fevronia Frosinei, dar e sigur ca in casa acesteia, din vecinatatea bisericii Sf. Ioan, obisnuia ‘doamna Veronica’ sa-si afle ceasuri de liniste, si tot aci s-a retras dupa numai doua saptamani de la moartea lui Eminescu, adica spre sfarsitul lui iunie 1889. Daca altadata calugaritele din Varatec o puteau auzi pe poeta cantand cu vocea ei limpede si frumoasa, de data aceasta nu-i puteau urmari decat zilnicele plimbari, lungi si tacute, pe ulitele manastirii, prin crangurile si poienile dimprejur, de-a lungul paraului, pe Filiorul si, dupa toate probabilitatile, prin palcul de mesteceni, alaturi de umbra marelui disparut. Dupa numai o luna, la 4 august, din casa maicii Fevronia avea sa fulgere vestea unei morti tragice.”

” Avem motive sa credem ca vietuitoarele Varatecului – sau cel putin imensa lor majoritate – ignorau drama sentimentala a Veronicai Micle in legatura cu Eminescu. Batranele si-i aminteau separat: pe ea, singura sau cu una dintre fiicele ei, in casa maicii Fevronia, care era cantareata a manastirii si care va fi invatat-o pe prietena ei o seama de pricesne, ceea ce explica faptul ca frumoasa voce a poetei putea fi auzita si admirata; de el, mult mai indepartat, singur sau impreuna cu cativa colegi, in gazda la maica Asinefta Ermoghin si mancand la calugarita Stefanida Lungulescu, la capatul celalalt al manastirii, in aria bisericii ‘Schimbarea la Fata’. Biografii sunt de acord ca sederile Veronicai Micle la Varatec erau caste si exista destule marturii ca poeta era stimata si iubita intr-o societate monahala in care ea se retragea tocmai pentru a scapa de barfa lumii. Se pare insa ca vietuitoarele de aci nu si-au ascuns consternarea fata de chipul in care frumoasa blonda intelesese sa paraseasca lumea aceasta, ca si fata de versurile de pe placa de marmora, care nu au nimic comun cu credinta, convingerile si practica monahala. Asa se face ca, vreme de cateva decenii, ele au privit cu destule rezerve monumentul ridicat, se pare, de cele doua fiice ale defunctei, completat de abia dupa 1909, an in care Emil Girleanu il gasea ‘fara nici un nume’ (fara) ‘nici o alta insemnare’. Potrivit lui Augustin Z.N. Pop, ‘in 1939 se facea cheta pentru vopsirea grilajului si repararea crucii.”

„Potrivit moralei crestine, dragostea dintre un barbat si o femeie e perfect legitima atunci cand ea se proiecteaza spre o posibila casatorie; or, intentia celor doi de a-si realiza un camin e mai presus de orice indoiala. Si daca oamenii si imprejurarile nu le-au ingaduit implinirea acestui vis, posteritatea i-a unit atat de strans incat numele unuia nu mai poate fi despartit de al celuilalt, intru logodna cea pururea fiitoare. Atat pelerinii cat si maicile stiu acum ca piatra de langa biserica Sfantului Ioan, imprejmuita de florile fragede ale admiratiei si recunostintei, e mai mult decat un monument: e un simbol.”

Ma bucur ca un preot calugar precum Parintele Bartolomeu Anania se pronunta binecuvantand aceasta iubire. Si nu oriunde, ci intr-o carte despre una dintre marile oaze monastice romanesti, Manastirea Varatec. Si nu pentru moment, ci pentru posteritate!

Un controversat rege al Romaniei si cainii sai

Este vorba despre regele Carol al II-lea al Romaniei. Personalitate extravaganta si controversata – inca din copilarie si tinerete – si a carui imagine ca rege de tara a ajuns pana la noi cu stigmate adanci – cel mai probabil grav afectata si deformata de razuirea  a trei tavaluguri grele ale istoriei peste coroana sa. Carol al II-lea a adunat toata neghina perioadei monarhice din Romania si a ajuns sa fie singurul responsabil de nenumaratele rele ce s-au abatut asupra unei tari aflata in vremea sa nu numai la rascruce de vanturi ci si la rascruce de vremuri. Insa nu despre istorie si vina mi-am propus sa scriu aici, ci despre o fateta a omului-rege Carol al II-lea, mai’ deloc cunoscuta. O fateta care arata o mare sensibilitate umana si nevoia impetuoasa de credinciosie.

Se stie ca si mama sa, Regina Maria a Romaniei, adora cainii, ca familia regala avea mereu in preajma o seama de exemplare canine de diverse rase. Se pare ca dintre toti, Regina Maria, apoi  fiul sau Carol al II-lea si mezina, Ileana, erau cei mai iubitori ai acestor patrupede. Regele Mihai a mostenit si el aceasta dragoste si aplecare, si a avut, de-a lungul timpului, multi caini dragi si apropiati, inca din copilarie. Insa „traditia” familiei regale romane legata de caini pare ca incepe de la Regina Maria, caci antecesoarea sa, Regina Elisabeta, era inconjurata de pisici.

Citind mare parte din „Insemnarile zilnice” ale lui Carol al II-lea, am descoperit destul de des in paginile lor pasaje

care m-au impresionat despre cainii sai si relatia cu ei, iar cateva din astfel de pasaje  le voi lasa sa „vorbeasca” ele insele, mai jos. Se spune despre cei care iubesc animalele ca au suflet bun, iar daca aceasta afirmatie este adevarata, cu atat mai mult se va vedea aceasta din ceea ce am ales sa citez in continuare.

Extras din „Insemnari zilnice -1944”, pentru perioada 30 septembrie – 10 octombrie (perioada despartirii de prietenii din Mexic – unde Carol si Elena Lupescu se aflasera in exil, din 1941): „Un alt moment plin de durere a fost in legatura cu Pussy, cu Omuletul nostru atat de drag si iubit. Doi ani au trecut de cand s-a dus si tot n-am putut sa ne alinam de aceasta sfasietoare pierdere. De cand a murit catelusa aceasta, s-a rupt ceva in sufletul nostru, s-a intins peste noi o depresiune morala, pe care n-am putut s-o inlaturam, acolo, in inima, s-a rupt ceva care face sa nu mai pot reactiona nici la bucurie, nici la durere, parca sentimentele mele s-au irosit, am iubit-o mai mult decat pe un copil. Nefiind sigur ce se va intampla cu casa dupa plecarea noastra, Miller mi-a propus s-o ingrop in gradina lor, pana ce, avand planuri definitive, o sa pot sa-i incinerez oscioarele si, punandu-le intr-o urna, sa le pot duce cu mine. Asa am si facut. Vineri, dimineata, am scos-o din coltisorul din fundul gradinii. Cosciugul ei era neatins si cand l-am deschis, acolo era culcata asa cum am asezat-o, abia atinsa de acesti doi ani. Ca un copil, am reasezat-o invelita intr-o matase din Casmir, sub cap i s-a pus pernita pe care se odihnea pe canapea, si langa trup, jucaria care-i placea atat de mult. mica ei palariuta spaniola, de care era atat de mandra cand i se punea pe cap. Cu ochii plini de lacrimi i-am inchis racla si Anghel a purtat-o cu grija pana-n gradina casei Alvarado, unde am pus-o intr-un nou loc de odihna, pentru Domnul stie cata vreme. Groapa i-a fost acoperita cu piatra ei, pe care e placa purtand numele ei, vasul ei cu flori, asa cum din prima zi s-a obisnuit. Viata cere sa ma despart inca o data de tine, Omulet atat de iubit, si inima mi se frange. Parca, plecarea este dezertarea de la un tovaras scump, caci adevarat tovaras ai fost, in zile bune si in cele negre, catelus drag. Cred ca, dupa Duduia, este ceea ce am iubit mai mult pe lume. Cred ca, in subconstientul meu tristetea cu care ma despart de Mexico este pricinuita si din aceasta cauza.”

Extras din „Insemnari zilnice -1945”, pentru 14 ianuarie (refugiati in Brazilia): „Seara, drama canina, Assu a atacat pe Magali, care, aparandu-se, i-a scos un ochiu din orbita. Din fericire, veterinarul a putut sa-l puie la loc si nu risca sa piarza vederea. Am stat toata noaptea s-o veghez pe mititica si nu m-am culcat decat cand rasarea soarele.”

Extras din „Insemnari zilnice -1945”, 1 februarie (refugiati in Brazilia): „A fost o zi racoroasa, activitate aproape nula. Eu am lucrat la un index al acestor insemnari zilnice. Recitind unele pagini, m-a apucat un dor nebun de Mexico, de casa si gradina din Coyoacan, de toti prietenii de acolo. Dar mai dor inca, un dor care nu se sterge din inima, mi-a fost de iubita noastra Pussy, de Omuletul nostru atat de drag, de acel tovaras, iubitor, incomparabil, supus. Golul ce a lasat pentru Duduia si mine moartea acestei cateluse nu se poate umple, cu toate ca Fluffy, mica thebetiana face tot ce poate sa-l umple, ea a devenit umbra mea, unde ma duc e si ea. Vorbind de caini, Boris cel mare are o frica ingrozitoare de ploaie, ieri, cu prilejul furtunii, s-a speriat atata, incat, neputandu-se vara sub pat, a cautat ultimul refugiu in bidet.„

Filmul „Pacientul Englez” in viziunea unui monah roman – sau psihologia monahilor

Cei care deja au avut ocazia sa cunoasca putin din personalitatea monahului Savatie Bastovoi, nu vor fi uimiti nici de faptul ca din vreme in vreme comenteaza filme cu subiecte delicate si nici de felul cum o face. Pentru multi insa, poate parea – la prima vedere – uimitor si prea indraznet, ca un calugar sa iasa din rugaciune si reflectie interioara si sa se aplece pe subiecte atat de lumesti. Este, totusi, mare misionarism acest mod de actiune, in opinia mea.

Era dimineata Anului Nou 2013, cred ca putini oameni facusera ochi la ora aceea din prima zi a anului, iar eu cautam pe Internet. Si cautam exact in locul in care in acea dimineata si la acea ora matinala, monahul Savatie Bastovoi din Republica Moldova, de la Manastirea Noul Neamt de langa Chisinau, revenea pe blogul sau cu un articol, dupa luni de tacere. Parintele Savatie scria despre filmul „Dupa dealuri” – regizat de Cristian Mungiu.  Filmul lui Mungiu se refera la „cazul Tanacu”  – insa  este o viziune personala si deformata asupra unui caz real. Intamplarea reala a avut loc  in 2005, si au fost implicati  un preot-calugar tanar,  Petru Daniel Corogeanu şi cele patru maici de la Manastirea Tanacu (Jud. Vaslui). In  ianuarie 2008  ei  au primit condamnare definitivă  pentru lipsire de libertate, urmată de moartea victimei. In fapt au fost  acuzati ca au omorât o măicuţă în timpul unui ritual de exorcizare – au omorât-o în chinuri groaznice pe Irina Cornici, pe care au legat-o cu lanţuri de o cruce, bănuind că este posedată de diavol. Instanta judecatoreasca a stabilit pentru Corogeanu –  şapte ani de inchisoare, pentru maica stareţă – şase, iar pentru celelalte maici – câte cinci ani de închisoare. (Cu toţii au fost eliberaţi mai devreme pentru bună purtare, dar nu mai au dreptul de a sluji Biserica Ortodoxă, deoarece au fost caterisiţi de Episcopia Huşilor).

In 2007 Parintele Savatie publica la editura proprie (Cathisma) o carticica cu o argumentare exceptionala, in viziune proprie – dar prin prisma sustinerii teologice,  asupra cazului Tanacu. Carticica, numita sugestiv „Pentru cine bat clopotele de la Tanacu?” este o demonstratie fara cusur, de mare curaj si atitidine, ca scandalul Tanacu nu a a fost altceva decat „un examen picat de BOR (Biserica Ortodoxa Romana)” prin atitudinea avuta de inaltii ierarhi fata de evenimentul tragic si mai ales fata de vietuitorii de la manastirea vasluiana.

In prima zi a anului 2013, Parintele Savatie revine asupra subiectului delicat Tanacu, de aceasta data comentand filmul lui Mungiu, “Dupa dealuri – poveste romaneasca de lesbianism cu sfirsit tragic”.   Fiind disponibil on-line aici, nu voi zabovi asupra acelui articol al Parintelui Savatie aici, ci voi remarca o mai ampla aplecare a sa, asupra unui alt film foarte cunoscut: „Pacientul englez” (titlul original „The English Patient” – film american regizat de Anthony Minghella, 1996) – premiat cu 9 premii ale Academiei Americane de Film si alte numeroase premii.

In cartea sa „Intre Freud si Hristos” (Ed. Cathisma , editata intai in 2006 si apoi inca de 6 ori in 7 ani), Parintele Savatie face o foarte interesanta „scufundare” in intelesurile subtile ale filmului american, si numeste eseul sau „Ce mi-a plãcut sã înteleg din “Pacientul englez”„. De fapt e o expertizare subiectiva a unui subiect ce poate fi abordat din numeroase unghiuri… „pentru ca, asa mi s-a parut, toi calugarii sunt un fel de ‘pacienti englezi‘”. Afirmatia aceasta a Parintelui Savatie, este, desigur uluitoare! Si merita aprofundata. Voi face deci cateva extrase de text din eseul monahului, in dorinta de a sublinia originalitatea extraordinara a punctelor de vedere.

„Privitorul este invitat sa asiste la un efort de rememorare al unui om irecuperabil. Daca vreti, este un film despre ceea ce a fost si nu va mai putea fi, despre ‘acele paduri ce ar putea sa fie, dar niciodata nu vor fi’, cum le zicea Blaga. Un film despre noi cu dumneavoastra.”

******

„Da, omul este ceea ce-si aminteste despre sine, dar, in acelasi timp, este si ceea spre ce tinde. Amintirile sunt mai mult o saracie decat o avere, deoarece ele sunt tocmai ceea ce nu este si niciodata nu va mai putea fi, ele sunt ceea ce a pierdut omul, dar si ceea de ce el s-a izbavit. ‘Trecutul, ca un roi de viespi veninoase, a fugit din inima lui, nu-l mai ataca’, scria un poet care si-a evitat trecutul. Singura avere indispensabila si permanenta a omului este cea spre care acesta tinde. Este insa infiorator cand idealul devine parte a trecutului, cum este in cazul romanticilor. Un astfel de om este reprezentat, de fapt, de ceea ce nu are si nu de ceea ce are. El este mortul care pazeste un cimitir de amintiri, un cimitir pe care nu-l mai viziteaza nimeni, caci el exista doar in mintea intristata a paznicului, care este chiar mortul insusi. Imi este foarte la indemana sa ilustrez cele spuse aducand cazul pacientului nostru. Am vazut ca cei mai multi la pronuntarea cuvintelor ‘Pacientul englez’ raspund: da, este un film psihologic, foarte deprimant. Acesta este si motivul pentru care m-am hotarat sa scriu despre acest film, o ocupatie aparent nepotrivita pentru un calugar. Motivul este urmatorul – eu nu m-am gandit nici o clipa ca acest film este depresiv, mie mi s-a parut a fi un film familiar, un film real, un film despre mine. Atunci am inteles prapastia care sta intre psihologia calugarilor si a necalugarilor. De aceea nu am ratat ocazia sa povestesc ceva despre universul atat de incitant al monahilor. Astfel voi explica mai usor starea proasta pe care o are un necalugar dupa vizionarea acestui film.”

*******

„Sfantul Ignatie Briancianinov, ierarh si ascet rus din sec. al XIX-lea, spunea ca pe cei care nu se calugaresc de buna voie, in cele din urma ii calugaresc boala si moartea, fara voia lor. Sfantul nu are in vedere calugaria ca ritual ortodox, ci in sensul lipsirii de placerile trupului, de bogatii si de slava. Si pacientul englez, ca si calugarul, nu are bucurii trupesti. Prin aceasta ei se aseamana. Exista totusi si ceva care ii deosebeste: aceasta este atitudinea fiecaruia fata de propria sa conditie. Pacientul, desi nu poate, nu inceteaza sa voiasca; calugarul, desi ‘toate ii sunt ingaduite’ si la indemana, poate sa nu vrea. Primul sufera, al doilea se bucura. Primul este handicapat, al doilea sanatos. Primul traieste inceputul iadului, al doilea raiul.”

*******

„Totusi omul nu este doar ceea ce isi aminteste despre sine, ci mai este si ceea spre ce tinde. Insa idealul trebuie sa fie de asa natura, incat sa nu ajunga vreodata sa poata fi inghitit de trecut. Ca si in cazul pacientului englez, ceea spre ce tinde majoritatea oamenilor se intoarce, in cele din urma, ca un bumerang impotriva lor insisi. Adica, in afara de nemurire si sfintenie, nimic nu poate cunoaste o ascendenta nelimitata. Toate celelalte pot fi distruse intr-o clipa de un accident exterior, declansand regresul umilitor spre suferinta nesfarsita. Ceea ce mai inainte ii conferea impresia puterii si a prosperitatii, acum sunt roade de care ii e rusine (romani, 6,25), cum spune Apostolul Pavel. Pentru a sublinia monstruozitatea acestei rusini, regizorul aseaza la marginea patului acestui impotent o femeie tanara care il ingrijeste, insa care pleca noaptea in bratele unui barbat sanatos, acel soldat musulman care o cam neglija. Viata acestor oameni este ingradita barbar de sarma ghimpata a trupurilor lor. Din aceasta cauza, femeia aceea atragatoare la inceput pentru virtutile ei, pentru daruirrea cu care isi asuma destinul acestui om distrus, traieste o viata de subsol in care ea este o biata femeie de ocazie, batjocorita de atractia carnala pentru un soldat prea putin interesat de ea. De cealalta parte este imaginea disparuta a frumusetii si agerimii pacientului sau, care concureaza teoretic cu imaginea soldatului musulman. Ni se sugereaza cumva idila ratata dintre pacient si ingrijitoarea sa din cauza impotentei trupesti. Toate acestea creeaza o atmosfera pe care oamenii o numesc o ‘atmosfera deprimanta’.  Exista totusi un amanunt care confera personajului o umbra de demnitate, o reminiscenta a omului trecut, care tradeaza o anumita delicatete barbateasca. Este scena in care pacientul descopera un volum de Herodot si o intreaba pe ea daca stie cine este. Ea spune ca nu, si el ii raspunde cu simplitate si blandete ca e parintele istoriei. E foarte frumoasa aceasta scena, deoarece aici se strecoara superioritatea neingamfata a handicapatului in fata sanatatii si frumusetii femeii nestiutoare. Acest amanunt il face cumva seducator pe acest monstru, ca si bunatatea bestiei din vestita poveste. In jurul lui se creeaza dintr-o data o aura de mister si noblete, care poate sa atraga si sa mentina. Acesta este doar un exemplu despre cum omul preocupat de cele spirituale nu inceteaza sa trezeasca interes chiar si in cazul desavarsitei sale neputinete trupesti. Nici batranetea si nici boala nu-l fac nefolositor, ci dimpotriva, ele chiar contribuie simtitor la infrumusetarea lui. Daca un barbat care a fost preocupat doar de podoaba trupului si tot farmecul lui si l-a limitat la aceasta, odata cu apropierea batranetii si a bolii, ajunge sa nu mai trebuiasca nimanui, barbatul preocupat de virtute este intr-o continua ascendenta. Asa sunt batranii calugari care eclipseaza cu virtutile lor orice frumusete trupeasca a calugarilor tineri, dar deserti de experienta. Asa erau si inteleptii greci, a caror batranete era mai pretuita decat frumusetea tinerilor. In fata inaltimii lor spirituale frumusetea trupeasca pare ca machiajul ieftin al unei fete de la tara. Orice boala si neputinta trupeasca ajung sa-l impodobeasca pe barbatul virtuos ca niste cicatrici de razboi. In ele, ca intr-o vaza de cristal, se aseaza trandafirul virtutilor. Daca o simpla replica despre Herodot a trezit atata admiratie fata de neputinciosul pacient, cat de impresionant ar fi fost el daca, prin povestirile sale, ca o noua Seherezada, ar fi avut putere sa o tina langa el pe femeie, asa incat ea sa nu mai simta nevoia sa-l paraseasca pentru acel soldat. Acesta este examenul cel mai greu al barbatiei: sa poti opri prin cuvant o femeie de la pacat si, in acelasi timp, sa nu-i inspiri nici o speranta ca ai putea sa pacatuiesti  vreodata cu ea. Caci ce greutate este in a atrage o femeie spre pacat, cand ea si asa e atrasa de frumusetea barbateasca prin legea firii, insa a o opri prin cuvant, astfel incat ea, chiar si fiind atrasa spre tine trupeste, sa se impotriveasca si, coplesita de filosofia ta, sa se supuna ca o mielusea sub sabia cuvantului tau – iata barbatia care nicidata nu cade. In acest fel o poti calauzi pe acea femeie spre nemurire, oferindu-i cel mai nepretuit dar. Aceasta suprema treapta a barbatiei o ating numai sfintii…”

*******

„Pacientul englez este oglinda noastra si este extraordinar ca regizorul il aseaza intr-o biserica parasita. Aceasta biserica este Cosmosul pornit spre distrugere, in care ne traim agonia. Ca si pacientul englez, noi stam trantiti in patul neputintei, asteptand inevitabila moarte. Nu are rost sa inchidem ochii in fata acestui zid spre care ne indreptam cu viteza; oricum ne vom izbi de el si durerea noastra va fi mare. Noi toti am fost in trupul lui Adam si suferim de pe urma acelui accident cosmic. Acum, pe masa de beton a timpului, loviti de o amnezie totala, noi inganam franturi fara legatura despre o oarecare fericire, dragoste, vesnicie. Peste patul suferintei noastre sta aplecat Hristos. El ne loveste cu palma iubirii peste fata si ne vorbeste: ‘Prietene, Eu sunt, iti mai aduci aminte de Mine?’ ‘Nu stiu ce zici – raspundem noi -, du-Te si nu ma chinui, lasa-ma sa mor!‘”

Om si Dumnezeu – o reflectie a Parintelui Arsenie Boca

Interesanta mutare politica de azi

Nu sunt nici analist politic si nici simpatizant al vreunei grupari politice, insa – ca cetatean – observ azi prima mutare politica semnificativa, ce imi atrage atentia dupa multa vreme!

Primarul Sibiului, profesorul Klaus Johannis, iese din sfera sa de actiune unde in ani buni si-a format echipe competitive si un serios renume pozitiv si face pasul catre o zona de „tavaleala” in care este greu sa iti pastrezi echilibrul.    Mi-e greu sa cred ca mutarea nu este una foarte importanta – pentru Romania, insa, cum spuneam, sunt prea mica sa o inteleg acum.

Sibiul a crescut semnificativ in ultmii ani – de cand Johannis a intrat in primaria orasului, insa orasul „a crescut” in ritmul decentei si normalitatii cu care, din pacate Romania nu mai este obisnuita. Sibiul a crescut  in ani buni, incet si sigur,  si am fost si sunt martorul-cetatean ca acest lucru s-a intamplat sub ochii nostri zi-de-zi  si ca aceasta se datoreaza in foarte mare masura primarului Klaus Johannis.  Este omul care apare la evenimente (de orice natura) numai cand este absoluta nevoie, este omul care si-a pastrat in mod admirabil un mod original de a conduce si de a interactiona, avand un succes pe care extrem de putini l-au repurtat in ultimul deceniu – ca oameni ai administratiei locale ori ca politicieni in aceasta tara.

Sa asteptam sa vedem de ce a facut acest pas; este, cu siguranta, unul care a fost necesar!

O zi si o noapte la Lupsa

Bisericuta veche a Manastirii Lupsa

Cladirea noua a Manastirii Lupsa

Bisericuta veche a Manastirii Lupsa – poate cea mai veche din Transilvania…

Crucea de pe muntele de vis-a-vis de Manastire, noaptea…

Zidul Manastirii Lupsa – paralel cu soseaua Campeni-Turda

O veche cruce de lemn, in cimitirul Manastirii Lupsa

Orice om simte nevoia, mai devreme sau mai tarziu, sa iasa din valtoare, macar vremelnic. Valtoarea este viata de toate zilele in societatea noastra de azi. E locul in care iti pierzi adesea inima si constiinta, te dispersezi si te rasfiri, nemaicunoscandu-te, nemaintelegandu-te. Poate ca vremurile au fost mereu asa, cu valtori mari, cu noiane de absurditate si minciuna. Poate ca omul mereu a fost pus in situatia de a oscila si de a vasli intre formele acestei lumi: forme mai luminoase si forme mai intunecoase. Orice lucru mare, orice „intamplare” mare isi are obarsia  in interiorul omului. De acolo vine bucuria si durerea, de acolo si acolo se proiecteaza in fapt toata viata noastra. Din cand in cand, lunecand printre forme, te gasesti in situatia unui suflet sufocat – din lipsa de aer si lipsa de lumina. Valtoarea te-a dat la fund si nu mai ai forta sa o iei de la capat, dincolo de o noua zi. Atunci, intr-un ultim efort, sufletul o zbugheste-nainte, si n-ai alta posibilitate decat sa-l urmezi. El stie calea, el simte dara de oxigen si de lumina revarsandu-se peste lume dinspre nucleele monastice. Acolo unde, in rugaciune, parte din oamenii acestei lumi au gasit si au recladit cordonul ombilical cu Creatorul. Sufletul alearga sa-si ia oxigenul si lumina, sa se adape de-acolo de unde vana de energie este captata cu credinciosie si intelepciune.

La Manastirea de la Lupsa e un nucleu de 20 de oameni legati si traitori in Dumnezeu, din care 3/4 calugari si restul frati. In biserica noua, usor discrepanta –  pentru firile clasice – prin modernitatea ei, poti participa insa la una dintre cele mai linistitoare si frumoase rugaciuni ridicate de soboruri de monahi, catre Dumnezeu. Simti linistea, ordinea, respectul, cuviniosia si ascultarea in fiecare gest, in slujba ori in afara ei, si nu poti decat sa te bucuri ca asemenea locuri exista, ca asemenea oameni sunt… La Lupsa, Parintele Rafail Noica, ce a ocrotit si modelat mediul monahal timp de 10 ani, dupa cel al Parintelui Sofronie de la Essex, poti gasi locul in care valtoarea omului „din lume” devine un trecut vis urat.

Parintele Andrei Coroian – predica filmata in primavara lui 2012, la Manastirea Nicula

Parintele arhimandrit Andrei Coroian a fost – pana in luna mai 2012, staretul Manastirii Nicula din jud. Cluj. Multi enoriasi ori pelerini l-au indragit mult, unii de la prima intalnire-audiere, altii in timp, legandu-se cu radacini adanci de cuvantul sau harismatic, de forta expresiei prin care transmite(a) credinta. Ma numar printre ei…

Am avut bucuria sa descopar, prin cele cateva postari ale mele de pe acest blog – avand ca subiect persoana Parintelui Andrei, cat de mult este cautat si dorit, cat de multi si staruitori sunt cei care se intreaba unde este astazi, cum poate fi gasit ori cum poate fi audiat, si numai de la distanta – prin mijloacele noastre electronice… (Parintele este, din mai 2012, la Catedrala Episcopala “Sf. Nicolae” din Deva – am scris despre parintele: aici,  aici,  aici  si aici.)

Filmarile cu Parintele sunt rarisime, insa am avut sansa ca o cititoare si interlocutoare de pe blog, si ea o fiica ascultatoare a cuvantului Parintelui Andrei, sa fie atat de buna si sa impartaseasca, prin mine si prin acest blog, o filmare a unei predici a Parintelui Andrei Coroian, din primavara lui 2012, cand inca se mai afla la Manastirea Nicula.  Pentru postarea ei pe Internet (youtube), am primit binecuvantarea Parintelui si altruismul iubitor al autoarei filmarii, careia ii multumesc si aici, inca o data! Sunt sigura ca multi se vor bucura sa il vada si sa il auda pe Parintele Andrei Coroian:

Imi place mult…

Imi place mult scriitorul si omul de cultura si arta Doina Uricariu, in ceea ce scrie, ceea ce exprima si ceea ce materializeaza. In septembrie 2012, desigur cu samanta de vuiet in jur, a fost numita director al Institutului Cultural Roman – filiala din New York. Ii urmaresc cu asiduitate rubrica lunara „Broasca si barza” din excelenta revista „Insemnari iesene”. Ma tot miram de ce inca nu i se observa amprenta la ICR New York si de ce in doua numere consecutive ale „Insemnarilor iesene”, Doina Uricariu nu mai aparea. Imi lipsea!

Iata ca in numarul curent (pe ianuarie 2013) al „Insemnarilor”, aflam direct de la scriitoare –  caci isi incepe rubrica printr-un monolog explicativ…  Extrag mai jos primele fraze ale articolului sau, „Fructe somore”, scris cu aceeasi maiestrie si inspiratie dintotdeauna! Desigur, tema este una culturala, alta decat frazele de inceput, in care pune in balanta scrisul si crucea…

Ii indemn pe cei doritori sa se infrupte spiritual, cultural si estetic, sa rasfoiasca lunar revista disponibila gratiut pe Internet, „Insemnari iesene„. Merita din plin!!!

Regalitatea, alternativa ce ne ramane!

Citesc azi in media una dintre primele asumari oficiale foarte raspicate, venite intr-un moment foarte potrivit, in favoarea revenirii la monarhia constitutionala in tara noastra: “Fostul prim-ministru Călin Popescu-Tăriceanu a declarat, pentru “Gândul”, că reinstaurarea monarhiei constituţionale ar trebui luată în calcul de către comisia de revizuire a Constituţiei.”

Ieri, 9 februarie 2013, postul de televiziune TVR1 a transmis a 29-a editie a emisiunii “Ora regelui” – initiativa minunata si temeinica a catorva oameni de televiziune credinciosi regalitatii, de-a lungul multor ani: Marilena Rotaru, Camelia Csiki, Bogdan Șerban Iancu si Cristina Ţilică. Au fost ieri 29 de saptamani de cand, consecvent si bine-documentat, TVR1 a pus saptamanal, sambata, la dispozitia celor mai putin cunoscatori, a unor date si informatii care pot reconstitui adevarul despre Coroana Romaniei.

Emisiunea a debutat la 7 iulie 2012 si si-a propus “prin dovezi şi mărturii, să facă lumină în istoria României, reinterpretată şi modificată în ultimii 70 de ani, să ofere românilor adevărul despre perioada monarhiei, despre rolul Regelui Carol I în modernizarea ţării sau câştigarea independeţei, despre cum a ajutat Casa Regală România, despre rolul Regilor României în evoluţia societăţii româneşti.” […] “Românii nu ştiu nici astăzi care este adevărul despre perioada monarhiei, despre rolul Regilor României în societatea românească, despre care, se ştie, a început să se dezvolte şi să se modernizeze mai ales în perioada respectivă. Sunt multe aspecte de lămurit… Să nu uităm că şi anul trecut au apărut neadevăruri legate de abdicarea Regului Mihai sau că nici acum lumea nu ştie dacă Regele Mihai a plecat cu un tren încărcat cu bogăţii, o informatie falsă propagată de comunişti încă din 1948. Vom încerca să lămurim multe alte aspecte legate de Coroana Română, vom readuce istoria susţinută de dovezi şi mărturii” (Camelia Csiki – unul dintre realizatorii emisiunii).

Emisiunea din 12 ianuarie 2013  se termina cu un scurt anunt al realizatoarei Marilena Rotaru – anunt care pe mine m-a pus pe ganduri…fericite!!!  (emisiunea se poate viziona aici, iar afirmatia Marilenei Rotaru, despre care spun,  incepe la minutul 51:26); afirmatia aceea era asa: “Vesti bune: Sala Tronului, aflata acum in renovare, va fi gata la inceputul lunii mai; va ganditi la ce ma gandesc si eu, nu-i asa?“

Parintele Justin Parvu implineste azi 94 de ani

Am avut sansa imensa si bucuria de a-l vedea in cateva randuri si de a primi scurta sa binecuvantare de doua ori. Stiam ca stau fata in fata cu un sfant in viata, cu un om pe care credinta l-a adus sa stie si sa arate ca totul este cu putinta. (link aici)

Astazi, Parintele Justin Parvu implineste 94 de ani. La buni si crestinesti ani, Parinte!

Scurta sa biografie arata astfel: s-a nascut la 10 februarie 1919 in satul Petru voda, com. Calugareni, jud. Neamt si a primit numele de botez Iosif, avand inca 4 frati mai mari. Intre 1926-1931 a facut scoala primara si a urmat mai bine de doi ani de scoala complementara. In 1936 a devenit frate la Manastirea Durau. In 1937 a fost trimis sa studieze la Seminarul Teologic de la Cernica si l-a continuat la seminarul de la Valcea si apoi la Roman. A fost tuns in monahism in 1940 iar in 1941 a fost hirotonit preot. In timpul razboiului, respectiv in perioada 1943-1944 a fost trimis preot misionar pe Frontul de Est, numai in zona Neamtului. In 1948 a fost condamnat la 12 ani de inchisoare pe motive politice si a trecut prin inchisorile comuniste de exterminare de la Aiud, Baia Sprie, Gherla si Periprava. In 1960, dupa ispasirea pedepsei de 12 ani, a mai urmat o prelungire a condamnarii – de 4 ani, la Aiud. A fost eliberat in 1964, prin decretul de eliberare a detinutilor politici. In perioada 1964-1966 a revenit in locurile natale, a locuit in casa parinteasca si a lucrat pe unde a gasit. Din 1966 pana in 1974 a fost preot monah la Manastirea Secu iar din 1974 in 1989 a fost preot monah la Manastirea Bistrita. In 1976 efectueaza calatoria (visata mereu, din copilarie) la Muntele Athos. In 1989 a revenit ca preot monah la Secu, pana in 1991. In 1991 a sosit la Petru voda, impreuna cu monahii Ignat si Calinic, unde a inceput punerea temeliei Manastirii Petru voda (de calugari), unde a fost si este staret si preot monah, pana in ziua de azi. In 2000 a inceput construirea schitului de maici de la Petru voda (link aici), a cladirilor cu chilii, a azilului de batrane, a centrului de plasament pentru copii si a spitalului. Incepand din 2002 a ctitorit mai multe asezaminte monahale, dintre care amintim doua foarte importante, legate de martirii inchisorilor comuniste, respectiv Schitul de la Aiud, si in prezent este in constructie Manastirea de la Poarta Alba (in amintirea celor pieriti la Canalul Dunare-Marea Neagra).

*****************

Cateva ganduri, despre iubire, rostite de Parintele Justin Parvu (din cartea Gratiei Lungu Constantineanu, „Parintele Justin Parvu – Viata si invataturile unui marturisitor”):

„In iubire nu este frica, ci iubirea desavarsita alunga frica, pentru ca frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desavarsit in iubire.”

„Iubirea adevarata, nefatarnica, se arata prin dragostea fata de aproapele si de toate poruncile lui Hristos.”

„Lipsa de iubire e ca lipsa de sprijin.”

„Omul fara dragoste, fara apropiere fata de suferinta, nu poate merge la judecata lui Dumnezeu.”