Evreu convertit la ortodoxie in timpul intemnitarii, Parintele Nicolae Steinhardt a trait in ultima partea a vietii la Manastirea Rohia (de langa Targu Lapus, jud. Maramures), respectiv in perioada 1978 -1989 (pana la trecerea Dincolo). În 1958 a fost arestat Constantin Noica și grupul său de prieteni din care făcea parte și scriitorul Nicu Steinhardt. La 31 decembrie 1959 a fost convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării si punându-i-se în vedere că dacă refuză , va fi arestat și implicat în „lotul intelectualilor mistico-legionari”. Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, a fost condamnat în „lotul Pillat-Noica” la 13 ani de muncă silnică, sub acuzația de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”. In 1964 a fost eliberat, in urma gratierii generale a detinutilor politic. A luat decizia de a se boteza crestin ortodox in timp ce se gasea în închisoarea Jilava, respectiv la 15 martie1960. La Manastirea Rohia a ajuns prima oara in vara anului 1978, dar apoi s-a stabilit definitiv acolo, fiind tuns in monahism in 1980.
*************************
Extras din cartea „Jurnalul fericirii” – de Nicolae Steinhardt, Ed. Manastirii Rohia, 2005, pag.141:
„Mult, mult, mult mai buni au fost tinerii prin inchisori decat batranii.
Pentru ca mai usor renunti la viata cand ai timp indelungat de trait? Pentru ca la tinerete patimile sunt mai aprinse dar si vigoarea spirituala mai neintinata? Pentru ca n-au cunoscut ranchiunele, prejudecatile si dusmaniile generatiei mai vechi? Pentru ca erau mai putin obsedati cu acreli si rabufniri, mai putin incarcati de anexele trecerii timpului: slutenii, esecuri, dezamagiri, confirmand astfel teoria lui Robert Brasilach dupa care e bine sa mori inainte de a te fi pangarit mersul innoroiat al anilor? Nu stiu. Au fost mai buni.
N-a fost camera in care tinerii – si mai ales legionarii – sa nu-mi vie in ajutor si sa nu-mi dea ‘cafeaua’ de dimineata si feliuta bisaptamanala de paine – odoare fara pret pentru un bolnav de intestine in schimbul ciorbei de muraturi putrede, al fasolei negatite, al cartofilor fierti cu coaja si pamant cu tot ori al verzei crude la care lighioanele s-ar uita cu sila – singurele alimente ce le puteam oferi.
Pana ce – si au trecut mai bine de trei ani – n-am invatat sa mananc arpacas, ei m-au tinut in viata. Si fara a face caz.”
Rememorez cu amaraciune, in contextul celor exprimate de evreul convertit ortodox – Parintele Nicolae Steinhardt mai sus, retragerea, in aceasta luna, a diplomei post-mortem de cetatean de onoare a orasului Targu-Ocna, a ‘Sfantului Inchisorilor’ – Valeriu Gafencu, la somatia Institutului pentru Studiul Holocaustului în România “Ellie Wiesel” (link aici). Atat de mica este intelegerea si cunoasterea noastra!!!
Cateva fotografii recente de la Manastirea Sf. Ana din Rohia (manastirea este in plin santier, fiind amenajat deja, in interior, etajul inferior al noii biserici si fiind in dezvoltare „Centrul cultural monahal Nicolae Steinhardt„):
Cele patru imagini cu chipul lui Mihai Eminescu de mai jos sunt cele mai cunoscute si circulate. Totusi, putini cunosc varstele la care a fost surprins chipul poetului, scriitorului, ziaristului si patriotului roman. In jurnalul „Libertatea cuvantului„, ziar al regiunii Cernauti, nr. 22 (529) din 27 iunie 2013, sunt asezate unul dupa altul, cu precizarea locului si datei unde a fost executata fotografia. Este izbitoare transformarea suferita de chipul lui Eminescu intre varstele de 34 si 37 de ani. Dupa 1 an si 8 luni de la ultima fotografie, poetul a trecut in lumea celor drepti…
*******************
Extrase din poezia „CONFESIUNE” (scrisa de M. Eminescu in 1874)
„Coroană, aur, glorii, cântare şi comori, Istorie şi nume, iubire şi onori Sunt basmele ce ‘nconjur, râzânde, chipul meu: Atingeţi-le numai şi veţi vedea că-s… eu.”
***
„Nu vrei s’asculţi de mine. —Nu ştii s’ asculţi. —Mi-e milă.
Eu am ajuns prima oara la manastirea de maici de la Petru voda in toamna lui 2009 . Povestea scurta a „intalnirii” mele cu „manastirea de la vale” am scris-o pe blog (link aici). Pentru mine, ramanerea mea acolo pentru o zi si o noapte, in octombrie 2009, a avut si o semnificatie personala majora, pe care am inteles-o insa mai tarziu… In noaptea ramanerii mele acolo am participat si la maslul slujit inclusiv de Parintele Justin Parvu, la manastirea de calugari de la Petru voda, afara in curte. O seara, o noapte si apoi o dimineata de neuitat. Nu usoare, nu dulci. O intalnire aspra si covarsitoare, cu Dumnezeu, cu mine, cu adancimile fiintei…
Am intalnit-o atunci, in octombrie 2009, pentru prima oara pe Maica Mariami, cea care se ingrijeste de copiii din asezamantul pentru copii orfani si nevoiasi de la manastirea de maici. Mi s-a parut ca figura ei are o lumina si un zambet nepamantene, si nu a fost doar o impresie de moment, s-a repetat la fiecare noua revedere pe care am avut-o cu dumneaei. Rareori am vazut revarsandu-se belsug de bunatate si bunavointa pe fata unui om, si chiar mai rar ca acestea sa inunde lumina incat si privitorul o primeste fara a o cere, fara a fi pregatit sa primeasca.
Povestea manastirii de maici am aflat-o, partial, dupa descrierile oferite de Parintele Justin Parvu insusi, asa cum sunt surprinse in cartea Gratiei Lungu Constantineanu, “Părintele Iustin Pârvu, Viaţa si învăţăturile unui mărturisitor”. Insa poate ca partea si mai vibranta a povestii se poate afla de la insasi tanara care a devenit maica ctitora, alaturi de Parintele Justin, si stareta acestei manastiri, Maica Iustina. Aceasta poveste apare detaliata in cartea „Justin” (avand subtitlul modest „Putine insemnari adunate de Florin Stuparu„, Ed. Scara, 2009), la capitolul „Manastirea de la vale”. Voi face aici o mica sinteza a povestii din aceasta ultima carte, care este in fapt un dialog al autorului cu Maica Iustina insasi, care rememoreaza inceputurile…
Ianuarie 1998: Maica Iustina era pe atunci studenta la medicina, in anul V; a ajuns la Manastirea Petru voda pentru o vizita oarecare si nu tinea neaparat la a vorbi cu Parintele Justin, depre care stia doar ca-i batran si intelept, ci la a lua o binecuvantare pe unde l-o intalni: in biserica, in curte… Ea voia sa ajunga la manastirea din munte, despre care i se spusese ca-i departe, sus, si ca iarna se ajunge foarte greu sau deloc… Era atrasa de munte si-si dorea o casuta intr-un varf de munte. Nu-si dorea sa devina un doctor iscusit prin vreun oras al tarii. A intrat la Parintele Justin in chilie, doar fiindca a fost „impinsa de la spate” de o fata intalnita in arhondaricul manastirii. „Atunci, pe vremea aia – in ianuarie 1998, erau putini la usa; era chiar un singur om, care atunci iesea. Si am intrat. Parintele, cand m-a vazut, a inceput sa zambeasca asa frumos. Parca il cunosteam dintotdeauna. M-am asezat… M-a intrebat: De unde esti? I-am zis ca sunt din Barlad, dar studenta in Iasi, la inceputul anului V. Aa, la medicina! – zice. Zic: Da, la Medicina! Dar eu, cu o zi inainte de a intra la Parintele Justin, ma uitam pe dealul de vis-a-vis de manastire, si i-am zis cuiva: Aici as vrea sa-mi fac eu casa! Casa pe care o visam eu din anul intai de facultate. Inca nu intrasem la Parintele Justin si ziceam: Aici e locul care imi place. […] Ei, si i-am spus parintelui: Eu nu vreau sa fac cariera medicala, vreau sa-mi fac un cabinet pe un munte, viata asta o vreau! Pai, stii ceva? – zice – iti faci un cabinet asa ca o chilie de maica. Si imi arata pe geam locul unde as fi vrut sa-mi fac casa. Vezi acolo? – zice. Aici o sa fac un spital. Uita-te acolo bine! Acolo fac eu un spital. Nu mai pierzi timpul, vii direct aici! Si, culmea! In primii trei ani ai mei de calugarie, cabinetul a fost in chilia mea.”
Dupa aceasta prima intalnire, Maica Iustina, pe atunci studenta, a inceput sa vina tot mai des la Petru voda. Licenta si-a facut-o stand chiar la manastirea Petru voda, si scriind-o pe calculatorul monahului Filoteu. Cu doua luni inainte de a termina facultatea, Parintele Justin a hotarat sa o rasoforeasca pe studenta la medicina… Era in 1999, chiar dupa Pasti, cand Parintele Justin insotit de Parintele Ioan Sismanian au hotarat si locul unde sa inalte manastirea pentru maici (la 2km mai la vale fata de manastirea de calugari). Licenta si-a sustinut-o maica, imbracata deja rasofora. Apoi au inceput lucrarile la azil (vechiul azil a ars) si la casa unde sunt laboratorul si paraclisul. Ambele deja in incinta manastirii de maici care se construia. In vremea aceasta, a primelor constructii, maica a vietuit sus, la manastirea de calugari. Intre timp s-au mai adunat 2-3-4 maici… In noiembrie-decembrie 1999 s-au mutat aceste prime maici (in numar de 4-5) la manastirea de la vale.
„Nu se uscase inca lutul pe pereti. Atunci ne-am cunoscut noi (autorul – care povesteste in acest pasaj, cu Maica Iustina), cand m-a adus Filoteu. Si ne-ati primit foarte bucuroase, tu si Apolinaria-Pelaghia. Era inainte de Nasterea Domnului si ne-ati cantat colinde intr-o chiliuta cu peretii umezi de lut. Si eu ma uitam la lutul acesla care nu se uscase pe pereti si nici nu avea cum sa se usuce curand. Pentru ca era decembrie. Nu se tencuieste in decembrie.”
„…. Bine, ca in prima mea chilie a fost si paraclis, si cabinet, au fost mai multe… Aici se tineau slujbele, adica Cele Sapte Laude. Acolo au fost primele demonizate… La inceput, erau patru-cinci demonizate si una nebuna. Alta in pat, paralizata, cu bunica ei… Si inca trei mai intregi. Deci asta era obstea. Si, bineinteles, nu aveam preot, ce preot sa vina aici?! Nu aveam paznic, n-aveam lumina. Cand incepeau slujbele, incepeau si crizele. Trebuia sa le tinem. Erau in chilia mea: una sarea pe geam, una imi bloca usa, una facea criza afara…(rade amuzata si intelegatoare). Era ca in filmele de groaza!”
Incet-incet manastirea de maici a luat chipul unui sanatoriu si trupesc si duhovnicesc: „unde nu se mai stie care e drept nebun, care e indracit, sau care are tot felul de boli trupesti groaznice – cancere si altele.” […] „Parintele Justin a avut inca din puscarie gandul asta: sa tamaduiesti omul. Acolo a facut si Sfanta Liturghie, dar Maslu nu. Dar pentru trup nu aveau nimic. Si trupul, desi e de lasat, nu e de dispretuit. Asa a ajuns Alexandru Stefanescu unul dintre ‘doctorii inchisorilor’. In puscarie si dupa aceea, el a tamaduit oamenii de tot felul de betesuguri. Parintele Justin a avut gandul acesta de a tamadui omul, si trupeste, el nefiind bolnav niciodata cu adevarat.”
Maica Iustina afirma ca Parintele avea o mila extraordinara! Si a vrut, in afara de Maslu, care se facea (probabil inca se face) de trei ori pe saptamana sus la manasirea de calugari, sa faca si un spital-spital. Maslul se savarsea ca nicaieri altundeva atat de des: miercuri, joi si vineri. Joia se savarsesete noaptea, de cele mai multe ori afara, fie vara fie iarna, cand oamenii vin cu sutele. Joia noaptea de obicei slujea Parintele Justin (personal, la prima mea sedere la petru voda, am participat la un asemenea maslu, facnd drumul de la vale la deal, la calugari).
Spitalul, initial gandit a fi asezat la manastirea de calugari, a fost apoi repozitionat la cea de maici. Maica Iustina aduce marturie ca multe demonizate s-au vindecat. Insa, „nu spectaculos, adica nu deodata”. Vindecarea a durat… Si in cazul altor boli grave vindecarea s-a produs lent. Insa nu toate cazurile au fost sau sunt vindecabile. Maica mai spune ca „zicem ca e manastire de indapatate… Daca in alta parte nu s-au adaptat, trebuiau sa vina la Petru voda!” […] „Iar la noi totul e un mare azil, nu numai schitul. Daca va uitati prin chilii, una nu are o vertebra, una are o placuta de argint la cap….”
La manastirea din vale, lumina a ajuns abia dupa un an si jumatate de vietuire deja acolo. Maica Iustina spunea: „Si mie mi-a parut rau de asta. Pentru ca inainte stiam cand rasare Luna, cand e Luna plina, cand rasare Soarele, cand sunt stele… Era asa o legatura cu cerul, extraordinara…” Vietuirea a fost grea de la inceput, caci treburile gospodaresti pentru mana de maici era covarsitoare, insa au avut ceva ajutor de la cativa Parinti. Aveau de hranit 50 de guri – munictori ce ridicau azilul, parinti si frati ce contribuiau la constructii. Imediat dupa incheierea constructiei azilului, au inceput sa vina batranele, desi inca nu aveau aprobare. Duminica le carau la slujba, biserica (la manastirea de calugari), cu o duba. Iar maicile au mers noapte de noapte „la deal” (mai bine de 2 km pe jos), dus si apoi intors, vreme de 4 ani. „Plecam la unu si jumatate noaptea si ne intorceam la cinci dimineata acasa, oricum era vremea. Si ajungeam la deal odihnite, ne trezeam pe drum. O porneam asa, cate doua, cate trei – pe ploaie, pe frig. Cel mai greu era cand tuna si fulgera. Ca ne era frica, stii? Si atunci te rugai pana la deal sa nu te loveasca un fulger. Se intampla sa cada pomi de-a latul drumului, chiar aproape de noi, dar n-am patit niciodata nimic. Nu ne-au mancat lupii, nu ne-a rapit nimeni, nu a patit nimeni nimic: sa se imbolnaveasca, sa raceasca, nimic nimic. Si ganditi-va ca niciodata nu am avut paznic aici si nu avem nici acum. A mai nimerit pe aici cate un nebun, dar l-am luat frumos asa: Uite, du-te la deal sau ia-o la vale! Am vorbit frumos cu el, si s-a dus. Nici hoti nu au fost. Dar ce e interesant aici e ca la noi se intampla foarte multe lucruri intr-o zi. Parca e spital de urgente! M-am dus si in alte parti, in vizita, doua-trei zile. Si nu s-a intamplat nimic. Totul mergea frumos, linistit. Cand am ajuns acasa am primit lista: s-a imbolnavit vaca, cutare maica nu stiu ce-a patit… Deci era o lista de vreo 3 pagini cu ce se intamplase in zilele respective. Nu ai timp sa te plictisesti, toate se intampla foarte repede.”
Acest crampei de poveste ilustraza abia o infima parte din marea si uimitoarea poveste a manastirii de maici de la Petru voda. In ultmii mai bine de trei ani de viata pamanteasca, Parintele Justin insusi a ales sa vietuiasca aici, coborand de la manastirea din deal si asezandu-se intr-o camera de la etaj in azilul-spital pentru batrane. Aici, la Manastirea de maici, a trecut si pragul spre Dincolo, in seara tarzie de 16 iunie 2013… Manastirile surori de la Petru voda (cea de maici adapostind azi cam 150 de maici) sunt atipice. Atat de atipice incat este nevoie de timp ca sa intelegi – timp, asa cum a fost si este nevoie pentru tramaduirile minunate la care a fost martora si contributoare Maica stareta Iustina…
Mai jos sunt cateva fotografii facute de mine la Manastirea de maici de la Petru voda in octombrie 2009:
Mai jos, o scurta filmare cu Maica Mina (26 iunie 2013) de la manastirea de maici, rostind o poezie inchinata memoriei Parintelui Justin:
Astazi, 25 iunie, se implinesc 161 de ani de la nasterea arhitectului catalan Antonio Gaudi. O personalitate uriasa, un impact fara precedent in arhitectura mondiala!
Despre Ileana Bratu am mai scris pe blogul meu (aici si aici). Artist vizual prolific, cercetător în domeniul ciberneticii, eseist remarcabil, Ileana Bratu a scris in anii ’70 o teză de doctorat despre opera lui Antoni Gaudí. Poate ca prima ce s-a scris despre acesta arhitect (!!!), pe timpul ei – nu doar foarte controversat, dar si relativ-marginalizat… Ileana Bratu a fost o vreme studenta reputatului scriitor si critic de arta francez Jean Cassou, cel care a si indreptat-o la un moment dat catre arta lui Antonio Gaudi si a lui Salvador Dali, ambii spanioli. Ileana Bratu scria, in cartea sa „Rasturnare in spatiu” (Ed. Cartea Roamneasca, Bucresti, 1975), in capitolul „Poezia viitorului fericit” , astfel:
„Spania, comparata cu raceala stricta si riguroasa a Frantei, poate parea o tara extravaganta, fantastica, suprarealista sau baroca. Este motivul pentru care nici in ziua de azi francezii nu l-au inteles prea bine pe controversatul promotor al unei arhitecturi vizionare, pe Antoni Gaudi y Cornet, originar din Reus, provincia Tarragina. Este motivul pentru care, la prima sa vizita in Barcelona, Le Corbusier exclamase, referindu-se la Pedrera lui Gaudi: ‘Ce oroare!’ Pentru ca mai tarziu sa accepte: ‘Gaudi este cel mai mare constructor al secolului.‘”
Despre profesorul ei, Jean Cassou, si inrauritorul catre arta spaniola si spre Gaudi, Ileana Bratu scria in aceeasi carte amintita mai sus, respectiv in capitolul „Spania contra Spaniei„:
„Jean Cassou este nascut in Spania, langa Bilbao. Arestat in timpul Rezistentei, a scris treizeci si opt de sonete clandestine, sub pseudonimul Jean Noir. Imi amintesc de discutiile cu dansul despre Spania, despre razboi, amintiri care imi pareau mai curand spectaculoase contrafaceri literare. Aici, in Spania, aceste amintiri devin simbolul a ceea ce inseamna atitudine, a ceea ce inseamna pozitie avansata in gandire. Aici, in Spania, gestul lui Picasso, Guernica lui Picasso, sunt mituri despre o alta conditie umana. Bunuel, marele tovaras de film al lui Dali, este si el un mit. Vazusem la Paris un festival de film Bunuel. Nu mi-am inchipuit vreodata ca va trebui sa le povestesc spaniolilor cele ce vazusem. Am inteles de ce imi ceruse Picaro, la Montargis, sa fac un desen despre cele ce se intampla in Spania…”
Tot Ileana Bratu marturiseste in carte ca Jean Cassou scrisese pentru prima data in Franta, in 1933 (!), un studiu dedicat lui Gaudi. Sub impulsul sau, Ileana Bratu a trebuit sa il descopere si a finalizat prin a scrie o teza de doctorat despre A. Gaudi. Insa ea spunea, pe vremea cand era in vizita in Barcelona, la „documentare”: „Am incercat sa-l inteleg pe Gaudi cu ajutorul celor ce l-au inteles mai bine, inaintea mea. Caci, trebuie sa marturisesc, punctul meu de vedere asupra acestei misterioase arhitecturi se schimba in permanenta. As spune ca am incercat aproape toate atitudinile, de la deceptie pana la entuziasm, de la interes pana la indiferenta. In timpul sederii mele la Barcelona, Gaudi era in fiecare zi o problema pentru mine.”
Pentru insolitul si originalitatea explicatiilor, asez mai jos cateva pagini-copie din cartea sus-citata a Ilenei Bratu, asupra arhitecturii gaudiene. Este una dintre primele si cele mai originale abordari, despre care practic nu se cunoaste decat foarte putin. Dupa Jean Cassou, care a avut curajul sa scrie in 1933 despre Gaudi, Ileana Bratu este urmatorea si cea care a dedicat cea mai importanta evaluare a arhitecturii gaudiene, pe plan mondial – si aceasta in anii 1970, printr-o teza de doctorat (cu mult mai docta decat extrasele de mai jos din cartea ei, respectiv capitolul „O alta dimensiune a arhitecturii: Gaudi si fantasticul„):
„In varsta de treizeci de ani, Iisus mergea incet, Se apropia de Ioan, printre multimi. Multimile nu-L cunosteau inca, dar Ioan spunea despre El, aratandu-L cu degetul: „Iata Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii”. Iisus Se apropie de el si cere sa fie botezat. Un dialog impresionant are loc acolo, pe malul Iordanului, intre Iisus si Ioan Botezatorul. Sfantul Ioan ii spune: „Doamne, eu am nevoie sa fiu botezat de Tine si Tu vii la mine”? si Iisus Ii spune: „Lasa acum, Ioane, boteaza-Ma ca sa implinim toata dreptatea”. Si Ioan, cel cu chipul aspru, ca un mare profet din pustiurile Tarii Sfinte, insa de o mare blandete si de o mare smerenie, accepta si Il boteaza pe Iisus Hristos. Cand boteza sfantul Ioan Botezatorul, marea multime intra in apele Iordanului si ramanea acolo pana isi spunea toate pacatele in public, dupa aceea iesea din apa. Iisus…
Am avut bucuria, ieri, de Rusalii, sa particip la prima slujba oficiata la altarul din padure, la Manastirea de la Sambata (este prima slujba pe care eu am audiat-o acolo). Am putut deci medita la felul in care, pe vremuri (anii ’43-’48), Parintele Arsenie Boca slujea multimilor in acelasi loc. Ca la orice sarbatoare mare, a fost prezenta multa lume ieri. Insa multa a fost si vanzoleala oamenilor in jur in timpul slujbei, si m-am gandit ca aceasta este nesansa unei manatiri de a fi prea atractiva turistic, nu doar spiritual. La slujba au fost prezenti cateva sute de crestini, dar poate de ordinul miilor au fost cei care s-au perindat prin ariile manastiresti in cursul amiezii, pe la lac si in celelalte zone frumoase dimprejur. Si vremea a fost minunata, umeda si curata – dupa ploaia zdravana din seara si noaptea de dinainte.
Predica a fost rostita de Parintele Clement, fost preot si la Manastirea Prislop. Eu l-am audiat ieri pentru intaia oara. M-am bucurat ca pe parcursul ei Parintele a facut aducere aminte scurta despre Parintele Arsenie Boca dar si despre Parintele Justin Parvu, trecut la Domnul cu cateva zile in urma. S-a rostit si intrebarea „Unde ne mai sunt marii duhovnici? Ii mai avem?” – parintele reproducea intrebari dintr-o abia vizionata emisiune TV, in legatura cu despartirea de Parintele Justin de la Petru Voda. M-am gandit cat este de greu sa rostesti predici dupa un inaintas cum a fost Parintele Arsenie Boca… Dar…acestea sunt vremurile, acestia suntem.
Mai jos sunt cateva fotografii facute ieri la Manastirea Brancoveanu:
„Astazi este ziua intemeierii bisericii” – asa spunea in 1949 Parintele Arsenie Boca, la sarbatoarea ce-o avem si noi azi, Pogorarea Sfantului Duh – Rusaliile. Iata mai jos intregul gand al parintelui la ziua de azi, asa cum a fost transpus pe hartie la 6 iunie 1949 (Parintele se afla in primul sau an la Manastirea Prislop), respectiv asa cum apare in cartea sa, „Cuvinte vii„.
Ca si ieri, si azi ma intreb, inca si mai adanc, cine suntem?… Citesc azi pe blogul lui Razvan Codrescu un articol care nu trebuie ratat!!! Iar vestea si mai dureroasa se gaseste in partea de jos a paginii, la rubrica „Ultima ora”. Imi amintesc, din ce in ce mai pregnant, spusele Parintelui Justin. Si sper ca drumul cel mai lung sa nu fie cel de la ochi/urechi la inima (asa cum spunea Parintele Arsenie Boca).
Aseara tarziu am vizionat, in atmosfera speciala a bisericii fortificate „Sf. Mihail” (demult parasita si actualmente utilizata numai pentru evenimente culturale) din cetatea Cisnadioarei (jud. Sibiu), un film exceptional despre…cine suntem: SAMSARA. Evenimentul a avut loc tot in cadrul Festivalului de film TIFF Sibiu 2013. Biserica este asezata pe un deal inaltut, strajuind singuratica imprejurimile. Ca sa ajungi trebuie sa urci prin padure, pe o alee cu trepte – un drum placut, care si la finalul filmului, strabatut pe jos inapoi catre sat, dupa miezul noptii, a amplificat starile induse de acest film cu adevarat de exceptie.
Spatiul interior al bisericii a permis asezarea a 150 de scaune, insa, inca peste 70 de spectatori s-au asezat pe laturile libere, de unde inca se mai putea viziona. Au fost multi-multi tineri, si m-am bucurat. Filmul este de exceptie, fiind un documentar fara detalii de vreun fel – scrise sau explicate, este tot numai imagini si coloana sonora. Imaginile insa…te lasa adeasea fara respiratie. Filmul te plimba prin lume in zonele cele mai interesante, socante, uimitoare, covarsitoare, si te lasa sa intelegi doar privind, cat de diferiti sunt locuitorii planetei, cu ritualuri, obiceiuri, tendinte, moduri de viata si mai ales ce planeta avem, ce miracol de la Dumnezeu in natura inconjuratoare! Desigur, privind, te intrebi cum omul, aceasta fiinta atat de firava, a primit forta sa construiasca ce a construit! Insa filmul te arunca deopotriva si in „cusca cu lei” atunci cand vezi si latura umana neagra, animalica, bestiala chiar, iar alteori trista, deprimanta… Un film despre Terra incognita, Terra posibila, Terra imagica, Terra magnifica dar si despre Terra oribila, Terra demonica, Terra suprimabila…
Vizualizat pe ecran mare, audiat intr-o incinta acustica de felul celei din biserica fortificata unde a rulat, filmul SAMSARA ramane pentru mine un atlas de referinta, la care merita si trebuie sa ne gandim, si sa ne punem MAREA INTREBARE: CINE SUNTEM NOI?…
anomismi 