Amintiri din Valetta, Malta

In anul incheiat am avut sansa sa vizitez Insula Malta, mai exact capitala acesteia, Valetta. Este una dintre amintirile cele mai frumoase ale mele din 2012, si o sa va impartasesc aici cateva fotografii. Despre Malta am scris cateva pagini pe blog, in urma, avand anumite subiecte. Acum insa, va impartasesc – fara cuvinte, poze care arata maretia arhitecturala a Valettei, un loc care a ramas impresionant si foarte drag mie!

Această prezentare necesită JavaScript.

Tabachera de aur a Reginei Maria a Romaniei

La sfarsitul acestui an, pe 29 decembrie dupa-amiaza, s-a finalizat licitatia unui obiect personal apartinand Reginei Maria a Romaniei (pe site-ul ebay). Era tabachera din aur de 14 K, incrustata cu diamante si la deschizatoare cu smaralde, ce a apartinut suveranei. Obiectul, pentru care au existat 43 de oferte, a fost in final achizitionat pentru 6.200 USD.

Este o adeavarata bijuterie, motiv pentru care imaginile tabacherei mi s-au parut un frumos dar vizual pe care as putea sa-l fac cititorilor acestui blog care sunt sustinatori sau care indragesc Familia regala a Romaniei.

„Love, Faith, Courage – with these three we can win the world.” (Regina Maria a Romaniei)

Din jurnalul ex-regelui Carol al II-lea, despre ziua de 30 decembrie 1947

Cu 65 de ani in urma – azi, la 30 decembrie 1947, Regele Mihai al Romaniei era silit sa abdice iar Romania era proclamata republica. O perioada extrem de trista si de neagra va urma pentru Romania. Printul Radu al Romaniei a publicat azi pe blogul personal un memento special pentru aceasta zi.

Era intr-o marti, acel 30 decembrie 1947. Citez mai jos pagina din pagina de jurnal zilnic a tatalui regelui Mihai, ex-regele Carol al II-lea (aflat in exil) frazele care insotesc evenimentul teribil al acelei zile (citez din cartea „Carol al II-lea, Intre datorie si pasiune – Insemnari zilnice”, vol. V 1946-1948, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2001, pp. 169-171;  ingrosarile textului imi apartin):

„O zi ingrozitoare, ce zi sfasietoare: de la 5 d.a. bietul si credinciosul Ribeiro telefoneaza ca Reuters a comunicat ca Mihaita (n.n. regele Mihai – asa era numit de tatal sau) a abdicat azi la 3. Vestea a cazut ca o maciuca pe capul nostru, am ramas, literalmente, traznit. Reprezentantul lui Reuters a si venit aci aducandu-mi telegramele, cari dau oaresicari detalii. La 3 a iscalit abdicarea si a dat o Proclamatie catre popor, iar unele vesti zic ca la 4 va parasi Bucurestiul. A si fost proclamata Republica Democratica populara, alias Sovietica. M-a apucat o furie auzind aceasta stire; cine dracu l-a pus pe Mihaita sa se intoarca (n.n. la Bucuresti – fusese plecat in Anglia si apoi Elvetia), ca, dupa o saptamana, sa plece in conditiile cele mai urate si dand catre popor o proclamatie rusinoasa. Nu numai ca abdica pentru el si urmasii sai, dar spune, in proclamatie, ca lasa poporului grija de a-si alege felul cum doreste sa fie guvernata, considerand ca monarhia este un obstacol serios in calea dezvoltarii democratice a Tarii. Ma sufoca ideea ca fiul meu, ca suveran, sa poata sa-si puie iscalitura sub un document astfel redactat. Toti luptam pentru a arata lumei ca forma democratica nu numai ca este compatibila cu Monarhia dar ca si asta este, de fapt, mai garantata sub un severan, decat sub un presedinte, care-i, totdeauna, un om de partid – si iata ca acuma, Mihaita declara, sub iscalitura, contrariul si in acelasi timp, autentifica actul de nastere al republicii, forma de stat care nu poate permite Romaniei de a trai. Deci s-a incapatanat de a urma sfatul lui Churchill si altii, cand Bevin, si nu mai vorbesc de romani, l-au facut sa inteleaga ca mai bine ar ramane, in circumstantele actuale, in strainatate. Se adevereste vorba lui Beppo, ca nu face parale sa se intoarca pentru 3-4 zile. Daca ar fi tinut seama de cele ce le-am scris lui Sita (n.n. – Regina mama Elena, mama regelui Mihai si fosta sotie a lui Carol al II-lea), daca n-as fi fost considerat de ei ca o cantitate neglijabila, totul s-ar fi putut petrece cu demnitate, nu s-ar fi dus, prosteste, in gura lupului si, fara nici o scadere, ar fi ramas port-drapelul unei Romanii libere, rezistente. Dar asa, mai ales cu acea nemaipomenita proclamatie, posibilitatile lui morale sunt mult scazute, chiar daca abdicarea si proclamatia i-au fost smulse sub amenintare. S-a pus in sitiuatia cea mai oribila posibila. […] Astfel, printr-o actiune lipsita de judecata, printr-o pripeala donchisoteasca, s-a prabusit, urat de tot, munca a trei regi si a atator oameni care, chiar daca au avut defecte, s-au straduit sa slujeasca Tara, dupa credinta lor. Cu cel putin 100 de ani am fost dati, azi, inapoi, cu pretul a cator suferinti si umilinte, este zdrobitor de a te gandi la asa ceva. Am ramas inmarmurit, reactionez, din nou, foarte incet.”

Ganduri romanesti despre Basarabia si ganduri basarabene despre Romania

Istoria ne-o-nvatam de cativa ani doar, istoria noastra adevarata. Si numai in masura in care dorim, in care suntem interesati personal. Nimeni in anii din urma, de cand avem „liber la informatie” nu este imbiat in mod oficial, directionat, organizat, sa afle adevarurile romanesti. In scoala, istoria nationala este in continuare departe de a fi dezvaluita tinerilor. „Fiecare pasare pe limba ei piere” si nimeni din cei ce conduc destine nationale nu sunt interesati sa ne cunoastem trecutul. A privi in urma si a descoperi adevaruri, la umbra inteleapta a luciditatii retroactive si a maturitatii, nu este un fapt de care sa se bucure decidentii noroadelor.  Dar in anii din urma avem acces la memorie. Cartile de memorialistica de detentie aparute pana acum depasesc numarul de 600, iar cele de istorie scrise dupa 1990 sunt si ele de ordinul sutelor. Exista si altfel de cai de acces la istorie – mie mi s-a intamplat aceasta in ultimii ani ca inraurire a credintei, mai degraba decat ca deziderat personal. Fiindca adesea crestinismul si istoria noastra au mers mana in mana.

Una dintre primele informatii vii despre Basarabia am primit-o asistand la o prelegere a Parintelui Moise Iorgovan de la Manastirea Oasa, despre care am scris pe blog (se poate citi aici). Activitatea lui ferventa, mai ales in perioada anilor 2004-2011, pentru a aduce la lumina marturii si marturisiri nepretuite, este prezentata intr-un interviu luat Parintelui Moise de Claudiu Tarziu (textul se poate citi integral aici). Extrag din acel interviu, cu privire la Basarabia, cateva fraze foarte importante rostite de Parintele Moise: „Basarabia sub comunism este pentru noi aproape necunoscută, pentru că şi cronologic, basarabenii au fost loviţi primii de comunism, şi pentru că acolo comunismul a fost mai dur decât la noi. Despre suferinţele românilor dintre graniţele României de azi s-a scris şi s-a vorbit destul de mult, dar despre ce au pătimit basarabenii ştim foarte puţin. Între filmele cu Basarabia va fi şi unul despre prigoana religioasă, care acolo a fost devastatoare: din 1.200 de biserici, 200 au mai rămas deschise sub comunism; un preot la 10-20 de sate. Şi a fost dublată de persecuţia pe motive etnice, căci românii din Basarabia trebuiau rusificaţi. Limba română, identitatea românească, alfabetul latin, istoria românească au fost lovite cu forţa urii. Abia când stai de vorbă cu oamenii care au prins evoluţia răului de la început, îţi dai seama prin ce au trecut basarabenii, şi că Basarabia este cea mai mucenicită parte a pământului românesc. Spunea undeva Grigore Vieru un adevăr cutremurător: ‘Puneţi una lângă alta petele de sânge de pe cămăşile noastre şi veţi avea harta Basarabiei‘. E o minune că după ce au trecut prin acest proces de deznaţionalizare şi ateizare, într-o parte dintre ei, au mai rămas vii credinţa şi românismul. Ar trebui să le aflăm drama şi să ne purtăm cu ei cu mai mare delicateţe şi înţelegere. I-ai scos din incendiu şi le reproşezi că sunt pe trei sferturi arşi! Dar cum să fie altfel decât mutilaţi?

Am să vă spun ceva, care poate o să tulbure pe multă lume: într-un fel, e mai bine că re-unirea noastră s-a amânat. Şi acum, dacă s-ar face unirea, i-am dezamăgi cumplit pe basarabeni.”

***

Citind ultimele doua fraze citate mai sus, mi-am amintit, in oglinda, felul in care tanarul (pe atunci – caci erau anii 1992-1996) Stefan Bastovoi, venit din Basarabia, de langa Chisinau, la Iasi sa faca liceul de arta, recepta Romania din visele sale. Acel tanar adolescent, devenit in 1999 Parintele Savatie Batsovoi de la Manastirea Noul Neamt de la Chiticani, zona Tighina, avea sa raspunda direct si sincer, intr-un interviu luat de Mihail Vakulovski in toamna anului 2001, pentru revista „Vatra”. La intrebarea „Cum ai ajuns in Romania, la liceul de arta? Ce fel de exeperiente ai trait atunci, despre perioada de adaptare, etc….”, Bastovoi raspundea: „Ti-am zis ca eram un patriot. De aceea am plecat la studii in Romania, era chiar in toiul miscarii nationaliste de la noi. Credeam ca o sa descopar un neam mare, neamul meu. dar nu a fost asa. Am descoperit un neam fricos si las, un neam de lingusitori. Neamul meu. Am oscilat pe urma totdeauna intre adancurile mele slave, in sens dostoievskian, pentru ca am stramosi ucrainieni, si aceasta realitate care ma mahnea. […] Desigur, a existat o perioada de adaptare, chiar foarte lunga si anevoioasa. Cel mai greu mi-a fost sa ma adaptez la lipsa de sinceritate si de caldura pe care o au romanii, din punctul meu de vedere, dincolo de gramada de formule de politete si zambete de plastilina, care la noi nu exista. In cei patru ani de liceu, pot sa spun ca m-am format ca o persoana duala.”

Puse fata in fata, in oglinda,  afirmatiile celor doi – romanul Moise Iorgovan si basarabeanul Savatie Bastovoi converg spre idee si arata ca intr-adevar, mult adevar exista in afirmatia primului, pe care o re-citez aici:

„Am să vă spun ceva, care poate o să tulbure pe multă lume: într-un fel, e mai bine că re-unirea noastră s-a amânat. Şi acum, dacă s-ar face unirea, i-am dezamăgi cumplit pe basarabeni.”

Profani ai vremurilor: Noica, Eminescu, Eliade…

Intro:   „Dezastrul spiritual al tarii deriva din inteligenta fara continut, din desteptaciune. Lipsa de miez a duhului, preschimba problemele in elemente de joc abstract si rapeste spiritului latura destinului. Desteptaciunea degradeaza pana si suferinta, in flecareala.” (Emil Cioran, 1940)

Cu putina vreme in urma am avut cateva surprize in avalansa. Ironia sortii…dar surprizele mi le-am facut eu, mie!  Si astfel mi-am dat seama cat sunt si eu, ca multi altii, rob al „chipului cioplit”, captiv al propriilor fixisme, manipulata si automanipulata de si intru cultura, cazuta in admiratie fara reper. Multe se pot spune in momentul in care iti identifici limitarile si nevederea, ca sa nu spun orbirea. Desi poate mai potrivit ar fi sa spun ca-i vorba de neputinta intru duh.

Cu cateva saptamani in urma, intr-o discutie cu un parinte calugar al carui duhovnic este Parintele Rafail Noica, aflam cu maxima mirare ca Parintele Rafail nu este interesat deloc de modul cum tatal lui, filosoful Constantin Noica, a trait si a suferit, de modul cum a fost urmarit si tratat de securitate in toti anii grei ai comunismului – asa cum reiese astazi din documentele publicate. Ca mirean, nu am putut socoti decat lipsit si de luciditate, si de intelepciune si de credinta, ca Parintele Rafail se arata atat de rece si distant fata de tatal sau, fata de trecutul sau, de memoria sa. Dealtfel acest mod de a gandi al sau l-am simtit si stiind – deja de ani buni – ca nu are obiceiul sa vina la mormantul lui Constantin Noica de la Paltinis. Mi-a fost greu sa accept scurta explicatie ce mi s-a dat ca argumentare fata de aceasta atitudine, din partea parintelui calugar cu care intrasem in dialog pe tema interesului pentru trecutul si viata tatalui. Intr-un fel sau altul, deduceam ca filosoful Noica este considerat de fiul sau monah – un eretic, un om „departe de Dumnezeu”. Firea mea laica, lipsa mea de profunzime, m-a facut sa raman contrariata.

De curand, citind o carte a Parintelui Savatie Bastovoi, aveam sa am o noua si mare surpriza interioara. De data aceasta, subiectul era Mihai Eminescu – un reper urias al romanismului cultural, filosofic si politic.  In capitolul «Patologicul si demonicul la romantici» din cartea Parintelui Savatie : „Ortodoxia pentru postmoderinisti”,  Ed. Cathisma, 2012, citesc pentru intaia oara o teribila argumentatie care demonstreaza paganismul lui Mihai Eminescu, demonicul viziunilor sale romantice din poezie (ctez aici doar cateva mici fragmente din intreaga argumentatie): „Romanticii nu puteau fi crestini, prin definitie. Totusi ei nu erau atei. Ei presupuneau si intuiau o lume si o realitate in afara acestei lumi si realitati. Adevarat este ca romanticii isi inchipuiau multe, prea multe, lumi si realitati. Lor nu este nevoie, ca in cazul ateilor, sa li se demonstreze existenta lui Dumnezeu. Cum dar a fost cu putinta ca cei de la care ne-au ramas cuvantul  -geniu- sa nu vada absurdul situatiei lor?” […] „Demonismul romanticilor nu este intamplator, ci isi are un suport nu numai teoretic, ci si practic. Inclinarea romanticilor spre ocultism o identificam cu usurinta in opera lor, cum este si cazul prozei lui Eminescu «Sarmanul Dionis». Delirul, la care romanticii recurg in scrierile lor ca la un procedeu comod de a-si transpune actiunea dintr-un registru in altul, din real in fantastic sau dintr-un timp in altul, este si un produs al demonicului.” […]  ” Lauda demonului este un scop deloc de neglijat, atat in poezia lui Eminescu cat si in a altor romantici. Cel putin in cazul nostru ea se face in modul cel mai clar si direct, intr-un cadru ce s-ar vrea crestin. Atunci cand poetul descrie sau foloseste scene din Evanghelie, o face intr-un mod cu totul satanic. Iata o strofa ce ar trebui sa infatiseze Nasterea Mantuitorului, pe care o citez fara placere: ‘Dar pe pagina din urma, in trasuri greoaie, seci,/Te-am vazut nascut in paie, fata mica si urata,/Tu, Christoase -, o ieroglifa stai cu fruntea amarata/ Tu, Mario, stai tacuta, tepana, cu ochii reci’ – (din poezia „Dumnezeu si om”). La fel si in poezia „Inger si demon” Eminescu prezinta un ‘inger’ aprinzandu-se de pofte trupesti fata de un demon cu ‘fruntea trista‘. […] „Cazand intr-o grava erezie Eminescu, crezandu-se mai milostiv decat Dumnezeu, ar vrea sa-l mantuiasca pe demon. […] Cert este ca Eminescu nu a avut niciodata nici cea mai mica intelegere pentru crestinism si idelaurile crestine„. Raman pe ganduri si nu pot sa nu fiu de acord…

Rasfoind pe Internet, gasesc foarte de curand un mai vechi eseu al lui Răzvan Codrescu, “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?”, în revista Puncte car­dinale, anul II, nr. 2/14, februarie 1992 – se poate citi online aici, si raman din nou surprinsa ca nu m-am gandit niciodata la o astfel de posibilitate. „Întîlnirea sufletului tînăr cu opera “ştiinţifică” a lui Mircea Eliade poate fi un cîştig, dacă o privim dinspre lotul culturii, dar ea poate să fie şi o pierdere, dacă o privim dinspre lotul religiei. Prin spiritul care-i guvernează cercetările, Mircea Eliade face un deserviciu flagrant tocmai religiei înseşi, riscînd să înmulţească turma “credincioşilor fără Dumnezeu”, a hermeneuţilor rafinaţi, care ciocănesc totul, dar nu se opresc la nimic, pentru că se cred prea deştepţi şi nu vor “să se sărăcească cu duhul”.

Iarna peste crucile de sub Muntii Fagaras

Cateva fotografii de la Manastirea Brancoveanu din Sambata (Fagaras). Sunt lacasuri de cult in tara aceasta, unde istoria neamului a ramas rastignita mereu, spre neuitare. Locuri in care lumina si soarele iernii cad intr-un anume fel peste cruci.

Ganduri despre parintele Andrei Coroian de la Deva

In 2011 l-am vazut prima oara pe Parintele Arhimadrit Andrei Coroian. La acea vreme nu stiam nimic – nici despre dumnealui, nici despre obstea calugarilor de la Manasirea Nicula, unde era staret. S-a intamplat sa-l audiez cu prilejul unei predici intr-o duminica de martie (2011), si din acel prim moment, am simtit ca este un Om al lui Dumnezeu, cum atat de putini (mai) sunt astazi… Am scris cate ceva despre acele prime ganduri pe blogul meu (aici).

Pe la jumatatea lunii mai 2012, revenind la Manastirea Nicula, nu l-am mai gasit acolo. Sa spun ca am simtit ca locu-i pustiu? Da, era cel mai potrivit sentiment. Cu toate ca icoana Fecioarei Maria, atat de venerata ca facatoare de minuni strajuia acolo in manastire ca totdeauna, inconjurata de razele aurite din lemn ale ancadramentului, era un Ceva, de fapt un Cineva, care lasase locul pustiu, era un gol duhovnicesc, parea ca totul devenise lipsit oarecum de o forma de sfintenie, sau de o insufletire duhovniceasca ce se poate simti de la inima la inima…, caci exista acea vorba care atat de bine se potriveste si aici: „Omul sfinteste locul”. De la Manstirea Nicula plecase un Om al lui Dumnezeu…si-mi parea atat de pustiu…

Desigur ca am incercat sa aflu unde disparuse Parintele, unde il puteam regasi. Pe Internet orice informatie lipsea la acel sfarsit de mai. La circa trei saptamani – o luna de la vizita mea la Nicula, am intalnit „intamplator” pe sotia unui scriitor inmormantat la Manastirea Nicula. Am intrebat imediat despre Parintele staret si astfel am aflat ca s-a mutat la Deva. In aceeasi perioada, un cititor al blogului meu m-a anuntat si el despre noua locatie a Parintelui Andrei.

Lunile au trecut, si din iunie si pana in noiembrie 2012, nu am reusit sa ajung la Deva, la Biserica Episcopala „Sf. Nicolae” unde slujeste acum Parintele Andrei. In noiembrie, catre sfarsitul lunii, am reusit sa fac deplasarea, dar in ziua cand am ajuns acolo, catre pranz, parintele nu era la biserica. Totusi, am primit confirmarea ca l-as putea gasi ceva mai tarziu. Situatia nu mi-a permis sa raman sa astept, dar stiu ca voi gasi o zi cand sa merg sa-l audiez si sa primesc har ca si cum as primi caldura, si lumina, si speranta si vindecare peste tot unde fiinta mea are nevoie, har fara masura asa cum numai dragostea duhovniceasca poate darui. Caci ascultand cuvintele Parintelui Andrei, rostite in cel mai pur si frumos fel ardelenesc, cu modestie si adanca simplitate, dar cu forta limpezimii asumatei credinte, ele coboara degraba in inima credinciosului si acolo anima sufletul oricarui om insetat de adevar si de Dumnezeu. Este un fel al Parintelui pe care multi dintre noi il recepteaza si il recunosc inca de la prima intalnire cu el si stiu ca apoi au nevoie sa revina mereu si mereu, ca la un izvor de lumina vie coborata de-a dreptul din Poarta lui Dumnezeu. Ma gandeam acum o vreme, ascultand o prelegere a Parintelui Mitropolit Serafim Joanta, daca intrei cei cinci mari duhovnici ai Romaniei de azi (conform numarului estimat de  Parintele Joanta pentru prezent, care estima numarul lor la cel putin 50 in anii de dinainte de 1989) nu se numara si Parintele Andrei Coroian…

De curand am gasit pe Internet un articol semnat de Marius Matei, „Descult” din care as vrea sa citez aici cateva fraze : „Azi m-am reintalnit cu parintele Andrei. De la Cristorel, Nicula si Deva. O binecuvantare cereasca. Seara, la Vecernie, biserica a fost plina, oamenii fiind insetati de autentic, simplu, nefortat si eficient. Nu am mediatizat evenimentul, cu exceptia unui banal „anunt”. Fara presa. Totul a functionat „fara fir”. Si vestile bune circula repede. Am avut multi invitati, dar nici unul nu a atras o „audienta” atat de mare. Bucurie si pentru co-slujitorii Marcel, Daniel si Cristian. Cu totii, suntem convinsi ca nu peste multa vreme vom vorbi despre parintele Andrei Coroian la fel cum il pomenim pe Arsenie Boca! Sunt multe marturii. Si inca e tanar. Dar sa nu grabim istoria.” (intregul articol al lui Marius Matei se poate citi aici).

Despre Parintele Andrei Coroian se stie, probabil, mai mult din om in om, direct de la surse. Pentru un duhovnic mare, poate ca aceasta-i frumoasa si adevarata modalitate de cunoastere – pe calea cuvantului, fata catre fata! Totusi, despre Parintele Andrei se pot da cateva repere scrise: pana acum a publicat trei carti care ii poarta amprenta:

1) Sfanta icoana a Maicii Domnului de la Nicula si minunile ei, Editura Ecclesia (2008)

2) In camara cuvantului, Editura Ecclesia (2009)

3) Parintele Adrian Fageteanu si crucea Rugului Aprins,  Editura Lumea Credintei (2012)

O parte din cele cuprinse in primele doua carti sunt redate in trei postari pe Internet, de pe site-ul „Lumea credintei” si se pot citi online: a) despre icoana facatoare de minuni a Fecioare Maria de la Manastirea Nicula (aici); b) despre Părintele Porfirie Bairaktaris (aici);  c) despre post si rugaciune (aici).

Cea de a treia carte am tinut-o de curand in maini in Pangarul Manastirii Brancoveanu de la Sambata si am rasfoit-o, nefiind insa atenta la autorul ei. Cu siguranta, este o carte scrisa cu aplecarea curajoasa catre credinta ortodoxa romana si catre romanism, pe care atat de minunat le cultiva Parintele Andrei prin tot ceea ce face.

Craciun in Tara Fagarasului

In ziua de Craciun (ieri) am ajuns, dupa dorinta, la slujba de la Manastirea Brancoveanu din Sambata de Sus, din Tara Fagarasului.  Cu ani in urma, aici a slujit – ca nimeni altul, Parintele Arsenie Boca, pe care atat de multi romani il iubesc si il cauta mereu, azi  – fie la Sambata, fie mai mult la Prislop, la mormantul sau cu cruce de lemn. La Sambata, de-o vreme, simt dainuind forta spirituala a Omului care a fost Parintele Arsenie si reusesc uneori sa imi imaginez timpul in care miile de oameni ii ascultau cuvantul intelept si drept, numarandu-ma si eu, imaginar, printre ei.

Am audiat ieri Sfanta Liturghie la Manastire, in Paraclisul cel Nou (bisericuta veche in care slujea Parintele Arsenie era ieri, in timpul slujbei, incuiata…), unde un sobor de preoti si o parte dintre calugarii manastirii au adus in cuvinte Ziua de bucurie a Nasterii Domnului. Calugarii au intonat si cateva colinde, si marturisesc ca glasul micului cor nu m-a patruns, dar m-am bucurat de auditia unor colinde mult mai rar auzite. Ceea ce am vazut frumos a fost grupul de Crai cu obiceiul lor in biserica si apoi grupuri de tineri imbracati in costume nationale cu obiceiurile locului venind inspre manastire la ora pranzului, in vremea „iesitului din biserica”. Mai era zapada la Sambata, dar a fost cald si totul siroia sub soarele minunat. Am avut ragaz sa ma plimb pe aleile strajuite de bradutii densi si taiati cu grija, sa vad lacul inca inghetat, padurea si paraiasul de langa manastire. Bineinteles, Muntii Fagaras strajuind in fundal, si acea sea munoasa din dreptul Manastirii, pe care o recunosc de la distanta pe masura ce ma apropii de Tara Fagarasului.

Destul de multa lume, venita de peste tot in zona, a facut locul mai galagios decat as fi vrut. Numeroase masini, probabil multe persoane venite sa ramana o perioada spre linistire. Manastirea de azi este cu siguranta cu totul alta decat cea de pe timpul Parintelui Arsenie. Ne bucuram insa de tot ce pastreaza in amintire viul sau har si exemplul unui Om al lui Dumnezeu, cum rar ne este ingaduit sa aflam…

„Libertatea inseamna sa nu ai motive sa fugi de Dumnezeu”

Aproape la fel ca si moartea, libertatea este un subiect la fel de greu si de sensibil. Avem adesea impresia ca nici moartea n-o putem intelege si accepta, si nici libertatea, in sensul ei cel mai profund. Libertatea este un dat de Sus, insa de cele mai multe ori suntem inconstienti fie de aceasta, fie de felul in care sa ne comportam in raport cu aceasta libertate. O ducem in mintea ori in sufletele noastre, infestate de prea lumestile repere si o terfelim, o rebegim. Si… in final, ne strivim ori chiar ne omoram libertatea. Este un dar atat de urias si de pretios incat, cred, putini dintre oameni o pot cu adevarat purta ori ii pot trai valoarea. Adesea ne plangem de nelibertate, de inlantuire, de marginire si limitare a libertatii, dar cred ca toti avem suficiente exemple de oameni care nu si-au stiut pretui libertatea, ori nu si-au pus-o pe cale, ci si-au naruit-o ei insisi.

Voi cita mai jos (ca si in titlu) pe Parintele Savatie Bastovoi (dintr-un articol al sau din 2001):

„Omul liber este cel care nu-şi vinde libertatea nici pe bani, nici pe femei, nici pe vin, nici pe slavă. Omul liber este cel care nu se mai teme de moarte, nici pentru sine, nici pentru apropiaţii săi. Omul liber, în concepţia creştină, este un om postum.

Omul liber, ca şi Ulise al lui Homer, generalul chefalenilor, poate fi aruncat gol într-un oraş străin şi nu se pierde, deoarece, în loc de haine, este îmbrăcat cu virtute. El are întotdeauna toată averea sa cu sine, cărând-o pe spatele inimii, ca un melc care îşi duce casa. Aceasta este o bogăţie care nu trezeşte invidie, Crucea lui Hristos, povara pe care a dus-o Dumnezeu pe drumul Golgotei, pentru a-l elibera pe om din robia păcatului şi a morţii.„

Ne amintim Nasterea Domnului

Am fotografiat azi scena Nasterii Domnului intr-un mall luminat si colorat, pregatit de Craciun, unde m-am bucurat sa regasesc si aceasta scena, alaturi de nenumaratele suveniruri si cadouri cu care suntem imbiati in fiecare Ajun de Craciun pana ne pierdem ratiunea si cumpatarea…