Ostentatie si nebunie… oare?

Exista repere fata de care toate cugetarile noastre sunt strambe. Exista o cunoastere si o intelegere care rastoarna tot ce stiam noi ca-i catalogat drept „bine” si „drept”. Exista nebunie in fata careia trebuie sa ne inchinam…, cu conditia sa o intelegem. Avem – cu totii – meteahna mare a judecatii aproapelui, a faptelor lui. Dar mult prea rar suntem el, in el. Nu avem ochii si mintea lui, si mai ales experientele lui…  „Caci nimeni nu stie ce-i in sufletul omului, decat numai omul insusi si Dumnezeu„… Aceasta degraba-catalogare a unui om care iese din „normalitate”,  fara a cunoaste motivatia, explicatia faptelor lui, de multe ori este hazardata si periculoasa. Uneori nici macar timpul (cel adesea-vindecator, adesea-inteleptitor)  nu poate sa ne faca mai lucizi in a masura o situatie si o atitudine. Cu cat ne apropiem de cunoasterea adevarata, cu atat vedem cat am fost de strambi si de pe dos. Pare ca tot ce stiam ca-i „bun”, „normal”, „corect”, „frumos”, devine opusul. Ne raportam tot la noi si in cazul al doilea, dar la un alt noi…, care a inaintat in sine. Pe masura ce ne cunoastem pe noi insine, intelegem si restul. Ca sa poti vedea ceva – care exista, ai nevoie de cel putin doua elemente: lumina pe care sa o proiectezi pe acel obiect, si unghiul potrivit ca sa poti observa, prin reflexie, acel obiect. Orice combinatie nepotrivita a celor doua, poate sa te faca sa afirmi ca obiectul nu exista! El poate fi insa doar invizibil, nu si inexistent!

Citeam cu ceva vreme in urma o carte, „Nebunul”. Asa numim noi, simplu si scurt, oamenii care se comporta „altfel”. Cartea aceea nu era o poveste imaginara, cartea aceea era o schita de viata reala. Dar cititorului nu i se spune asta, el poate afla sau nu, la un moment dat. Acea carte, dar si multe alte lucruri care mi s-au intamplat, m-au facut sa ma gandesc mai profund. A meritat!

Delasarea care incepe sa caracterizeze obstea crestina nu este trecuta cu vederea de Dumnezeu. La propovaduire iese o noua categorie de sfinti, nemaipomeniti pana atunci. Este vorba de sfintii nebuni pentru Hristos, a caror propovaduire se bazeaza in primul rand pe soc si scandal. Nebunii provoaca societatea prin fapte nebunesti, a caror veste este dusa degraba din gura in gura. De exemplu, Sf. Andrei cel nebun pentru Hristos arunca in peretii bisericii cu noroi in timp ce lumea se afla la rugaciune, iar alta data saruta peretii unei case de desfranare. Intrebat de ce face aceasta, sfantul a raspuns: ‘Atunci cand omul vine la biserica sa se roage, demonul care il urmareste tot timpul ramane afara, umbland in jurul bisericii, si de aceea aruncam cu noroi in demoni. Iar cand un crestin merge la casa de desfranare, ingerul Domnului care il pazeste, ramane, asteptand afara, de aceea sarutam picioarele ingerilor’. […] Scopul principal al predicii tutror nebunilor pentru Hristos era acela de a readuce in atentie dragostea de aproapele, care este prima dintre poruncile crestine, si de a batjocori mandria, cea mai urata dintre patimi. De aceea ei incalca ostentativ toate normele bunei cuviinte crestine: apar mancand carnati in Postul Mare, arunca cu nuci in lumanari in timpul slujbei, umbla goi, de parca ar vrea sa spuna: ‘Nu acestea coboara pe om, ci ura, invidia, lasitatea, zgarcenia si celelalte patimi.‘ ” (din volumul: „Pietrele vorbesc” – Savatie Bastovoi, Ed. Cathisma, Bucuresti, 2010).

Anunțuri

Sala de concerte a Castelului Peles

Am avut ocazia cu ceva timp in urma,  sa asist la un concert dat in sala de muzica a Pelesului, un „regal”…. Ca intregul castel, si aceasta sala este imbibata de arta si frumusete. Sala poarta amprenta reginei Elisabeta, cea atat de daruita artei si sprijinirii artistilor.  Inserez mai jos cateva fotografii din sala de muzica a Pelesului, cu ocazia acelui concert audiat de mine. Si alatur doua texte extrase din cartea lui Gabriel Badea-Paun, „Carmen Sylva – Uimitoarea regina Elisabeta a Romaniei” (ed. Humanitas, Bucuresti, 2012). In doua dintre fotografii se observa tabloul cu reprezentarea reginei Elisabeta, ce strajuieste in sala de concerte a castelului, si despre care se va vorbi in al doilea text repodus mai jos; iar in alta fotografie, orga atat de draga reginei Elisabeta.

Muzicianul Carl Flesch descria in Memoriile sale atmosfera din saloanele lui Carmen Sylva. ‘De trei sau patru ori pe saptamana se canta muzica de camera, de tot felul, intercalata cu solouri instrumentale si vocale. Secretarul particular, Edgar Dall’ Orso, si violoncelistul Dinicu erau organizatorii acestor programe. Exista o lege nescrisa, ca toti muzicienii in trecere prin Bucuresti sa treaca si pe la Palat.’ Preferintele muzicale ale Elisabetei se indreptau spre marii clasici, spre Johann Sebastian Bach si Handel, pe care-i socotea senini si puri, ori spre virtuosul Brahms. Nu-i placeau compozitorii moderni si-l considera pe Wagner, ale carui compozitii le ascultase pe la 1900, in timpul unui festival la Bayreuth, ‘prea senzualsi tulburator’. Printre invitati s-a numarat insusi Ignacy Paderewski, in 1897, care a fost prezentat la Curte de marea sa protectoare pariziana, Elena Bibescu. Concertele se dadeau in salonul mare, unde se gasea o mica orga, marturie a preferintei reginei pentru acest instrument. Podiumul era dominat de un oratoriu in miniatura, unde luau loc doamnele cele mai frumoase de la Curte. La baza podiumului, era o sofa pe care aproape intotdeauna statea lungita Elisabeta, ce facea conversatii cu oaspetii cei mai importanti sau tinea la indemana un caiet si scria in momente de inspiratie. Carmen Sylva invita pe rand oameni politici, literati, eruditi, dar si elita din inalta societate bucuresteana.

Pictorul francez Jean-Jules-Antoine Lecomte du Nouy a realizat, pe langa alte tablori, cel reprezentand-o pe regina Elisabeta, din sala de concert (in foto mai sus). Gabriel Badea-Paun scrie in cartea sa: „Un mare portet o reprezenta pe Carmen Sylva ascultand vocile padurii (in noua sala de muzicaa castelului Peles), alegorie reprezentand-o ca scriitoare si protectoare a artelor, intr-o poza evident inspirata de celebrul portret al doamnei de Pompadour de Boucher (Musee du Chateau de Versailles). Asezata pe un larg jilt, in vechea sala de muzica a castelului Peles, ea tine in mana stanga un  mic volum bogat legat, in timp ce in mana dreapta are o pana de scris. Pe masa din apropierea sa, recunoastem o fotografie-bust facuta de Franz Mandy si una  a fiicei sale, Maria, precum si premiul Botta, pe care Academia Franceza i l-a atribuit in 1888 pentru volumul ei ‘Les Pensees d’une reine’. Orga si partiturile evoca pasiunea pentru muzica a reginei si, in mod deosebit, pentru Johann Sebastian Bach. In partea superioara a panzei, Lecomte du Nouy plaseaza, ca in multe alte lucrari ale sale, muza padurii care canta – aluzie la pseudonimul reginei – si mai multi putti, dintre care unul poarta o coroana de lauri. Expus la Salonul Societatii Artistilor Francezi de la Paris, si apoi la Salonul din Gand, in 1899, tabloul s-a bucurat de un remarcabil succes si a ramas multa vreme cel mai cunoscut portret al reginei in Occident. El insoteste notita sa biografica din Enciclopedia Larousse pana in preajma celui de-al Doilea Razboi Mondial.”

„Cum putem accepta suferinta?”

DSC05847Intrebarea de mai sus s-a pus, probabil, multora dintre fostii incarcerati ai inchisorilor comuniste. In marea lor majoritate, daca nu chiar in cazul tuturor, ceea ce i-a tinut in viata, singurul lucru declarat, a fost credinta in Dumnezeu. Intrebarea de mai sus i-a fost pusa si Aspaziei Otel, una dintre stralucitele studente ale lui Lucian Blaga la Cluj, si care a facut 14 ani de inchisoare, pana in 1962. Iata ce a raspuns ea:

Suferinta trebuie transfigurata. Si suferinta se transfigureaza prin acceptare. Trebuie sa gasesti o motivatie pentru suferinta. In momentul in care gasesti mobilul suferintei, esti salvat, pentru ca ai acceptat. Din momentul acela, suferinta devine o bucurie, devine o onoare. Iti dai seama ca Iisus a luat o lingurita din suferinta Lui si ti-a dat-o tie. Adica propria ta cruce. Sa nu o mai care El in spinarea Lui, ci sa o cari tu. Devii astfel fericit ca esti fiu al lui Dumnezeu.”

„Cine e Iisus?”

IHS-a intrebat Irod care, afland de la magi, cine-i, L-a osandit la moarte, crezand ca, omorand 14000 de prunci,va scapa si de Iisus. S-a intrebat Irod Tetrarhul, fiul sau, care, ‘auzind toate cate facea Iisus, nu se dumerea ce sa creada despre dansul.’  Se intrebau carturarii si fariseii, smintindu-se pentru formalitati infrante, si sarind ca arsi: cine-i acesta, de iarta si pacatele?! Se intrebau pana si Apostolii: cine-i Acesta: ca asculta de El si vanturile si marea? Si s-au intrebat un sir nesfarsit de nedumeriti. S-a intrebat puterea lumeasca. S-a intrebat toata trufia mintii. S-a intrebat si toata necredinta. Toti acestia L-au refuzat, L-au osandit si L-au omorat pe Iisus. Iar aceasta s-a intamplat permanent in istorie. E semn ca Iisus e Cineva care sparge permanent limitele istoriei; iar istoria se apara.

Cine e Iisus pentru noi? Pe contemporanii lui Iisus ii intelegem ca le era greu sa-L creada chiar Dumnezeu. Dar dupa dovada Invierii Sale, dovada dumnezeirii, dupa aratarea Sa si intrarea mai presus de fire prin usile incuiate, dupa petrecerea Sa cea nevazuta in preajma gandurilor omenesti, dupa aratarile Sale in drum spre Emaus, lui Luca si Cleopa pe drumul Damascului, prigonitorului Saul, unui alt prigonitor al veacului nostru, indianul Sundar Singh, – cu aproape un nor de martori, noi nu mai putem fi fara raspuns.

Las ca stiute raspunsurile Teologiei.

Pentru noi Iisus e Sensul vietii si al Istoriei; reazemul ei in ispitele si furtunile timpului. Iisus e asemanarea dupa care tanjim si insetam de-a lungul desertului lumii: originalul nostru, autenticitatea noastra, dar, mai mult decat acestea, Iisus este Prietenul nostru, care singurul ne ramane credincios si nu ne paraseste niciodata. Si mai mult: e Sfanta noastra Impartasanie cu desavarsirea: foamea noastra metafizica.

Scrierea apartine Parintelui Arsenie Boca si a fost publicata in numarul 1-3/1998 al revistei „Gandirea”, prin mijlocirea Monahiei Zamfira Constantinescu, cea care a mostenit toate lasamintele duhovnicului, in asezamantul monahal de la Sinaia (unde parintele si-a avut o chilie si un mic atelier, din 1969 pana la moarte, in 1989). Portetul lui Iisus de mai sus apartine tot Parintelui Arsenie, ramas printre desenele sale, la Sinaia. Cuvant si desen de o expresivitate fara egal!

Mai exista fostul rege Carol al II-lea in tabouri votive?

DSC05823Am descoperit, cu surprindere, una dintre foarte putinele (daca nu singura) biserici ce mai pastreaza azi un tablou votiv al fostului rege al romanilor, Carol al II-lea. A ctitorit multe biserici, caci in perioada domniei sale (1930-1940), atat de controversate si puse la zid, Romania s-a dezvoltat pe plan socio-cultural si religios cu aceeasi amploare si grandoare ca si in vremea regelui Carol I. Biserica la care ma refer este cea cu hramul Sf. Dumitru si se gaseste in comuna Bixad, jud. Covasna. Portretul in fresca al lui Carol al II-lea este deteriorat, dar totusi recognoscibil. El a fost acoperit, la ordinul securitatii, abia in 1976 (!!!) si rescos la lumina acum cativa ani. Patroneaza alaturi de doua mari figuri de ierarhi, ale caror reprezentari au fost la randul lor vandalizate dupa 1940, dar nu au fost acoperite la ordin, si deci sunt mult mai bine prezervate. Practic, la intrare, in pronaos, pe dreapta, este pictat Mitropolitul Andrei Saguna, iar pe stanga mitropolitul Nicolae Balan, precum si ctitorii: inginerul Bogdan si sotia sa, Elena de o parte, iar de cealalta Regele Carol al II-lea. In biserica de la Bixad se pastreaza, de asemenea, scaunul ierarhic cu insemnele regale (foto mai jos).

Această prezentare necesită JavaScript.

Biserica ortodoxă, în viziunea regelui Carol al II-lea, reprezenta un element moral al statului. Biserica era chemată să se modernizeze, să iasă din starea contemplativă şi să devină un organism viu. Acest rol regele l-a creat mai ales în perioada când însuşi Patriarhul Bisericii Ortodoxe a fost numit în fruntea guvernului de uniune naţională. La mijlocul domniei sale, când au început şi lucrările de fortificaţii pe frontul de vest, Carol al II-lea a numit pe noii şi tinerii ierarhi, aleşi, ai bisericii ortodoxe, în locul celor trecuţi la cele veşnice.  La investirea tânărului episcop Andrei Magieru, fost arhiereu vicar la Episcopia Oradiei, pe 21 decembrie 1935 regele îşi exprima încrederea că la hotarele ţării va fi păstor vrednic şi că va izbuti prin deviza crede şi vei birui. Apoi l-a îndemnat, ca păzitor al ţinutului de la Ţebea, să întărească biserica prin forţa ei. La înmânarea cârjei episcopale, pe 2 iunie 1936, când au fost numiţi episcopii Nicolae Colan al Clujului şi Nicolae Popovici al Oradiei, regele îi trimitea în eparhii cu misiunea de întărire sufletească a poporului românesc, şi prin aceasta întărire a sufletului, să consolidaţi puterea de credinţă şi să sporiţi calităţile naturale ale neamului”, căci biserica trebuia să fie un organism viu a cărei forţă trebuia să se manifeste prin strălucirea sufletească a credincioşilor. Referindu-se la importanţa eparhiilor de la graniţa de vest, regele considera că Episcopia Clujului, Vadului şi Feleacului a devenit un „adevărat simbol al stăpânirii noastre în Ardeal. Ea a înflorit cu stăpânirea domnilor români şi a dispărut sub stăpânire străină, proces care ne arată cât de importantă este. Iată de ce Prea Sfinţia Ta, primind astăzi acest toiag păstoresc, ai datoria de a face să înflorească şi să se întărească, întărind astfel şi România. Întărirea sufletească a poporului, printr-o constantă şi neîncetată educare, iată chezăşia de progres, iată ţinta care toţi care ne iubim neamul trebuie să o avem întotdeauna înaintea ochilor”. Timpurile cereau un avânt pentru o credinţă mare, pentru a întări siguranţa naţională, prin deviza: prin noi înşine.’

Un fapt putin cunoscut este ca Manastirea Brancoveanu de la Sambata de Sus (Fagaras) a avut initial in tablou votiv pe Regele Carol al II-lea, care a fost inlocuit cu tabloul votiv al Regelui Mihai (actualmente vizibil in biserica) dupa vizita Maresalului Ion Antonescu la Sambata (probabil 1942) care a indicat Parintelui Arsenie Boca razuirea lui Carol al II-lea de pe zid.

Un alt fapt destul de putin cunoscut, este ca in 1934 Carol al II-lea muta Biserica de lemn din satul Maiorești (jud. Mures) la castelul Pelisor din Sinaia -una din resedintele regale de suflet  (actualmente bisericuta se afla, din 1951, in  incinta Mănăstirii Sf. Maria din Techirghiol- jud. Constanța).

O alta istorie interesanta este legata de Complexul memorial Eminescu de la Ipoteşti, din judeţul Botoşani, ce cuprinde, pe lângă casa familiei şi muzeul, o biserică din piatră. Istoria acestui lăcaş de cult, care are hramul “Sfinţii Voievozi”, a început în anul 1928, când scriitorul Cezar Petrescu şi istoricul Nicolae Iorga au iniţiat o subscripţie publică pentru construirea unei biserici noi în Ipoteşti, în memoria lui Mihai Eminescu. Lăcaşul a fost sfinţit pe 15 iunie 1939, când s-au împlinit 50 de ani de la moartea poetului. Biserica este considerată unicat în lume, fiindcă, în semn de doliu etern pentru moartea lui Mihai Eminescu, ctitorii au hotărât ca sfinţii şi îngerii să fie pictaţi cu aureole negre, nu aurii. Poetul este reprezentat pe peretele din stânga, în mărime naturală, iar în dreapta se află Regele Carol al II-lea. În 1944, biserica a fost vandalizată de armatele sovietice, care au ocupat România. Soldaţii au tras cu pistoalele în pieptul Regelui Carol al II-lea, pictat pe un perete, precum şi în candela din faţa altarului.

O alta „biserica de suflet” este Biserica Sfantul Dumitru si Sfantul Nestor din comuna Manastirea, la 40 km de  Calarasi,  ctitorita de Matei Basarab in 1648 si  restaurata prima oara in  1900 de Regele Carol I – care avea acolo o mosie a Domeniului Regal. Mai tarziu, in 1937, Regele Carol al II-lea avea sa o repare in intregime. Biserica a fost declarata monument istoric si de arhitectura de importanta nationala.

La Boboteaza anului 1940, foarte aproape de momentul abdicarii sale, regele Carol al II-lea era prezent in Basarabia, la slujba de la Catedrala ortodoxa de acolo (film mai jos). Dupa numai cateva luni, la 28 iunie 1940, Romania pierdea acea parte a sa.  Decizia de acceptare a ultimatului sovietic și de executare a unei „retrageri” (s-a evitat folosirea cuvântului „cedare”) din Basarabia și nordul Bucovinei a fost luată în Consiliul de Coroană din noaptea de 27 – 28 iunie 1940. După cum este consemnat în jurnalul regelui Carol al II-lea, rezultatul votului a fost următorul:  6 voturi pentru respingerea ultimatumului: Ștefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Nicolae Iorga, Traian Pop, Ernest Urdăreanu; 20 de voturi pentru acceptarea ultimatumului: Petre Andrei, Constantin Anghelescu, Constantin Argetoianu, Ernest Ballif, Aurelian Bentoiu, Mircea Cancicov, Ioan Christu, Mitiță Constantinescu, Mihail Ghelmegeanu, Ion Gigurtu, Constantin C. Giurescu, Nicolae Hortolomei, Ioan Ilcuș (Ministru de război), Ion Macovei, Gheorghe Mironescu, Radu Portocală, Mihai Ralea, Victor Slăvescu, Gheorghe Tătărescu (prim ministru), Florea Țenescu (șeful marelui Stat Major al Armatei); o abținere: Victor Antonescu.

Aspazia Otel despre Parintele Arsenie Boca

aspazia otel fotoNascuta la 9 decembrie 1923 in comuna basarabeana Cotul Ostritei, Aspazia Otel (cas. Petrescu) urmeaza, intre 1936-1940, Liceul Ortodox de fete Elena Doamna, din Cernauti. Intre 1944-1948 urmeaza Facultatea de Litere si Filosofie a Universitatii Babes Bolyai din Cluj (in primul an universitatea era refugiata la Sibiu). Este una dintre studentele preferate ale lui Lucian Blaga. Intre 1946-1948 a functionat ca dactilorgrafa la Centrul de Studii Translivane. La 9 iulie 1948 este arestata, in plina sesiune de examene si condamnata la 10 ani de temnita grea (la Mislea, Dumbraveni, Miercurea Ciuc). Motivul arestarii: aderenta la „Cetatuia” – organizatia femeilor din Miscarea Legionara, similara „Fratiilor de Cruce” – a tinerilor barbati. In 1958, anul stabilit pentru eliberare, mai primeste inca 4 ani de inchisoare, trecand prin cele de la Mislea, Jilava, Botosani si Arad, de unde este eliberata in final, in 1962.

Volumele publicate de Aspazia Otel Petrescu:

Strigat-am catre tine, Doamne„, (editia I, Ed. Fundatiei Culturale Buna Vestire, Bucuresti, 2000)

Crucea de la Miercurea Ciuc si Paraclisul Nasterea Maicii Domnului” (Ed. Scara, Bucuresti, 2001)

Adusu-mi-am aminte” (Ed. Rovimed Publishers, Roman, 2007)

Cu Hristos in celula” (Ed. Meditatii, Bucuresti, 2012)

**************************

Citesc (si citez) din acest ultim volum, din 2012: „In cuvinte este depozitata toata experienta de credinta si de rugaciune a omului, de la inceputul lui si pana acum. Intr-un cuvant, este un depozit de spiritualitate nemaipomenit. Pe mine cel care m-a facut sa inteleg ca cuvintele sunt vii si ca sunt albite de experiente anterioare, sunt imbogatite de experiente si de intelesuri anterioare, a fost parintele Arsenie Boca. El vorbea oamenilor cu cuvinte vii. Cand i se punea o intrebare, raspundea foarte scurt, fara teorii ample, teologice. Frazele sale erau foarte scurte, dar vedeai in ele intr-adevar viul acelui cuvant.

Personal, am auzit prima oara de Doamna Aspazia Otel, de fapt am vazut-o si auzit-o,  in filmul documentar al lui Nicolae Margineanu, „Omul lui Dumnezeu” – despre Parintele Arsenie Boca (in 2010). Apoi am auzit despre dumneaei in diverse alte imprejurari. Este unul dintre oamenii de care nu te poti indoi cand marturiseste, si o face in modul cel mai luminat si plastic posibil. Astfel am regasit, rasfoind o parte dintre numerele mai noi ale revistei „Gandirea”, un articol aparut in 2003 (in numarul 6-7/2003 al revistei, pp. 25-31), scris de dumneaei, in care isi aminteste despre intalnirea vietii – cu Parintele Arsenie Boca si despre impactul asupra existentei ei ulterioare. Articolul este de o valoare si o adancime deosebite, si il voi reproduce mai jos. Prima intalnire cu Parintele de la Sambata se petrece la inceputul anului 1948, cand Aspazia Otel trecea printr-o „deplorabila criza de spirit”. Ea este condusa sa il intalneasca pe marele duhovnic de catre o prietena, Zorica Latcu (deja ucenica a Parintelui, cea care va scrie poezie religioasa de cea mai pura si adanca obarsie si care va deveni foarte curand dupa episoadele povestite de Aspazia Otel, Maica Teodosia de la Manastirea Vladimiresti). „Un popas la Sambata de Sus cu Parintele Arsenie Boca” – asa se numeste articolul-marturie semnat de Aspazia Otel Petrescu in revista „Gandirea”, redat in copie, mai jos:

O amintire despre Regina Maria – la Chisinau (1920)

Eseistul, istoricul literar, cronicarul și folcloristul Ovidiu Papadima (1909-1996) publica, in seria noua a revistei „Gandirea„, in 1993 (no. 5/1993 al revistei) o minunata amintire despre intalnirea lui cu Regina Maria la Chisinau, imediat dupa alipirea Basarabiei la Romania, el fiind copil. Autorul avea 10 ani la vremea intamplarii, si ajunsese, alaturi de familie, sa locuiasca in Basarabia, unde era o acuta nevoie de profesori si invatatori romani (deoarece tatal sau fusese detasat acolo, ca profesor la seminarul eparhial si la inca un seminar din Chisinau). Baiatul a fost primit ca elev (in clasa a III-a) la scoala primara a Societatii Ortodoxe a femeilor Romane, societate care avea ca presedinta de onoare pe Regina Maria si ca presedinta activa pe Alexandrina Cantacuzino. „Sotii Mircea erau dintre invatatorii care venisera de dincolo de Prut , ca sa faca apostolat in Basarabia. Erau pedagogi excelenti, cu o inima romaneasca cat tara de mare. Eu incepusem sa scriu poezii, inca din luna ianuarie a anului 1917. […] La Chisinau, suvoiul poeziei mi se largeste, mai ales sub influenta lui Alecsandri. […]. Astfel se face ca la examenul final al scolii primare si la serbarea de incheiere, sotii Mircea au decis sa recit din poeziile mele. M-am executat cum am putut mai bine. La sfarsit, ma trezesc ca vine invatatorul si ma cheama in cancelaria profesorilor. Acolo ma astepta Regina Maria. N-aveam, la varsta aceea, nici un pic de simt arheologic, asa ca n-am notat nimic din senzationala mea intalnire din cancelaria scolii. Dupa cat mi-aduc aminte, ea a decurs cam asa. Regina mi-a laudat, cu multa gingasie, poeziile. Apoi a rostit o intrebare pe care astazi as grava-o in aur: ‘Ovidiule, stii ca si eu sunt scriitoare?’ Intrebarea putea sa ma uluiasca, dar n-a fost asa. Devoratorul de carti din mine a irupt pe nerasuflate: ‘Stiu Majestate. Am citit ‘Crinul vietii’, ‘Povestea unei inimi’, ‘Povestea unui dor’, ‘O poveste de la Sf. Munte’… Emotionata, uluita de faptul de a fi descoperit tocmai in Basarabia, atat de curand revenita in tara romaneasca, un copil care i-a citit cartile, Regina Maria n-a putut rosti nici un  cuvant. S-a aplecat si m-a sarutat pe frunte. Invatatorul meu, tot asa, neputand sa rosteasca o singura vorba, m-a luat de mana si m-a dus in clasa.

Previous Older Entries