“De poţi crede, toate sunt cu putinţă, celui ce crede!”

De curand am fost la Manastirea Prislop, unde odihneste trupul Parintelui calugar Arsenie Boca. Atat de multe s-au spus si se vor spune despre el, incat aici nu o sa mai adaug eu decat cateva cuvinte in plus. Intai, ca am privit atent si cu smerenie mare, picturile facute de parintele prin anii ’80 cand se gasea la Sinaia (cu putin inainte de moarte)  si aduse la Manastire spre a fi asezate in  iconostasul bisericii: Iisus, Fecioara Maria cu Pruncul, Arhanghelul Mihail si Arhanghelul Gavriil. Cine a mai vazut icoane pictate de Parintele Boca, (re)cunoaste imediat lumina lor cu totul speciala, contururile si expresiile fetelor pe care el le-a dat Sfintilor. Vazusem de curand o alta pictura – pe panza – a Parintelui Boca, in Muzeul Manastirii Brancoveanu de la Sambata. Si acolo, fetele reprezentate mi-au vorbit parca, intr-un fel special. Mi-am dat incet seama, ca pentru a intelege mesajul continuu al acestui mare prooroc si sfant al Romaniei, trebuie sa fii pregatit. Cu siguranta felul cum primim pana si imaginile din icoanele pictate de el, depind de cat suntem de pregatiti pe interior sa o facem.

Apoi am mers la mormantul Parintelui acolo la Prislop, pe delusorul unde se intinde micul cimitir al manastirii. Il revedeam dupa 3 ani, neschimbat, inconjurat de crinii albi si minunati si de alte nenumarate flori. Un mormant mai ingrijit si mai iubit, nu exista! Am avut sansa ca pentru cateva minute sa fiu in liniste si singuratate acolo, caci de obicei multime de turisti  ori pelerini fac coada la mormant. Nu stiu daca m-am putut concentra, eram ravasita, dar cautam, cu siguranta, un sprijin mare, asa cum cred ca cauta toti cei care vin acolo. Un baietel cu care se intamplase sa ajung acolo, la mormant, mi-a aratat pe un copac, aflat la cca. 10 m de mormant, semnul crucii impregnat in coaja acelui copac. Eu nu mai vazusem locul acela, copacul acela, desi mai fusesem acolo.  Acea cruce este pur si simplu naturala, e formata in striurile copacului. O cruce, un simbol al acelui loc ales de Parintele Boca spre odihna pamanteasca.

Apoi locul mormantului s-a aglomerat, au aparut pelerini, si-am mai zabovit doar putin. Am revenit in biserica, unde o maica in varsta, care l-a cunoscut personal pe Parintele, a avut bunavointa sa ne spuna unele lucruri. Eram eu in biserica, si inca 3 persoane cu care venisem. Eu am intrebat la inceput, apoi maica a mai povestit despre Parintele, cu MARE DRAGOSTE, de-acum, de peste ani…  De la un moment incolo, mi-a spus: „Acum ajunge. Atat am putut sa va spun.” Aveam, desigur, intrebarile mele, nu simple, iscoditoare chiar, cu referire la Parintele. Am primit atat cat mi s-a putu da. Deocamdata suficient… Sa am capatul unui fir pe care voi putea merge.

Ca multi altii, probabil, eram in asteptarea unui miracol imediat acolo la Prislop, in preajma locurilor atat de iubite de Parintele, si unde pare ca sufletul sau vegheaza intr-un mod si cu o forta supraumane. Este atat de raspandita in popor ideea aceasta a minunilor savarsite de Parintele Arsenie Boca, incat, probabil, eram si eu in asteptarea a ceva, si daca se putea, cat mai rapid. In fapt, mersesem sa cer sprijin, speranta, o mijlocire umana catre Cer.

Minunea s-a intamplat…, dar in felul in care un fenomen natural apare fara ca el sa fie in mod normal posibil. Caci pe drumul inapoi spre casa, de la un moment incolo, un curcubeu a aparut „din senin” (la propriu!!!) si a stationat pe cer cca. 45 de minute, si m-am apropiat de el pe masura ce conduceam masina pe sosea. Au fost zeci de km in care curcubeul a fost prezent, ba in stanga, ba in drepta (in functie de meandrele soselei pe care conduceam), schimbandu-si lungimea si grosimea, vizibilitatea. Apoi, cand m-am apropiat de zona lui de stationare – caci avea un izvor localizat clar, arcul sau a inceput sa se lungeasca tot mai tare, si paralel cu el, un al doilea curcubeu s-a format, mai timid, dar foarte vizibil. Erau doua curcubee… Aproape ca am trecut pe sub arcul celui mare si pe langa cel mic, si-apoi, incet, au disparut. Daca as spune ca era o zi secetoasa asa cum au fost toate in acest septembrie…ar parea si mai bizara formarea curcubeelor. Ele se formeaza prin refractia luminii pe particule de apa. Si in orice caz, nu cred ca este ceva obisnuit ca un curcubeu sa fie vizibil pe distante parcurse cu masina de ordinul mai multor zeci de km, si pe durate de trei sferturi de ora… Soseaua era desigur aglomerata, nu stiu cum percepeau fenomenul altii. Eu insa am stiut din primul moment ca este un semn special. Si asa a fost!

„De poţi crede, toate sunt cu putinţă, celui ce crede!” – invat in fiecare zi cate putin din intelesul profund al acestei afirmatii.  Poate invat credinta, poate invat o parte din adevar.

Sunt unul dintre cei care simt lucrand in ei, similar unei operatii facute de un medic, harul unui mare calugar roman: Arsenie Boca.

Portetul Regelui Mihai I al Romaniei la Manastirea Brancoveanu de la Sambata

In mai multe randuri am vizitat Manastirea de la Sambata de Sus, judetul Brasov. Acolo unde, ani la rand, ieromononahul Arsenie Boca a imprastiat harul sau minunat peste oameni. La Sambata, in biserica veche a manastirii, exista unul dintre foarte putinele – si nu stiu, poate singurul – portret al regelui Mihai I al Romaniei intr-un lacas de cult. De curand am fotografiat aceasta pictura, si o pun aici. As fi curioasa daca dintre cititorii mei, mai cunosc portete ale regelui nostru in biserici din Romania.

In iarna trecuta, scriam pe o pagina a blogului, cateva randuri de „inampinare” vis-a-vis de subiectul de aici. Extrag mai jos de pe acea pagina si va invit sa o cititi intreaga, aici.

Vizitand de curand, din nou, Manastirea Brancoveanu de la Sambata de Sus, desi am mai fost de multe ori acolo, am observat pentru intaia oara, in biserica cea veche, fresca din drepta usii de la intrare, in interior, reprezentandu-l pe Regele Mihai. Am fost mirata, poate din nestiinta. Si am cautat sa aflu de ce si cum de este acolo acea pictura. Si astfel am aflat ca in cursul renovarii bisericii, din perioada anilor ’40, cand Regele Mihai era in exercitiul functiunii, a fost pictat acolo in tablou votiv, ca al doilea ctitor (dupa Constantin Brancoveanu care a pus bazele bisericii). Iar in 1947 Regele Mihai I al Romaniei a fost prezent la Manastirea de la Sambata la resfintirea bisericii dupa renovare. In acea perioada la Sambata era staret si slujea Parintele Arsenie Boca. Marturie sta pentru aceasta, chiar si pentru novici ca mine, medalionul pictat de bolta de la intrarea in Manastire, pe care sub chipul Parintelui Arsenie sta scris: “protosinghel si staret, 1940-1949″.  

„Daca dragoste nu e, nimic nu e…”

Nu cred ca vorbele astea le-a rostit si le-a scris prima oara Marin Preda. Eu cred ca fiecare om, mai devreme sau mai tarziu, le formuleaza cu sufletul sau. Daca sunt si oameni care nu ajung sa formuleze sau sa traiasca aceasta axioma (caci axioma e, in viata aceasta), atunci, cred, vor reveni aici, pe Pamant, intr-o alta existenta. Poate ca este fenomenul esential al acestei lumi, cu invatamintele caruia plecam Dincolo.

„Caracterul e destin” – afirmatia apartine reginei Maria a Romaniei. Mai admirabil si plin de adevar gand, nu cunosc. Uneori, ca oricine, m-am intrebat ce-i cu acest „destin”. Nu cred in ceva prestabilit. Eu cred in forta omului de a-si construi destinul. Cred in forta dorintei de a deveni, de a construi, de a face, de a parcurge intr-un anume fel viata ce i s-a dat. Cu cat intampin mai multe obstacole pe cale, cu cat cad mai des ori ajung in disperari, cu atat mai mai mult inteleg ca destinul nu-i un dat imuabil. Si ca, intr-adevar, caracterul imi dechide destinul, mi-l directioneaza. Curios lucru, se spune ca inaintarea in viata aduce intelpciune. Nu stiu daca intelepciune se numeste credinta din ce in ce mai adanca in aceasta idee, „caracterul e destin”. Caracterul se oteleste, se modeleaza, se intareste si se infrumuseteaza la cei care vor, care doresc sa fie mai buni. Cred in forta dorintei, a dorului dupa a fi intr-un anume fel, pe care ti-l proiectezi tu insuti, si nu Cel de Sus.

Apoi suferinta… Ea devine suportabila si plina de invataminte, necesara chiar, numai atunci cand scopul ei este inteles definitiv, si mai ales asumat! O suferinta lipsita de sens este nu doar absurda ci distrugatoare. Suferintele fara sens coboara omul in infernul absurdului. Desi, uneori, abia dupa o vreme, departandu-ne de o suferinta, ii gasim sensul si rostul.

„Daca dragsote nu e, nimic nu e”. Am simtit de curand, inca o data, adancurile acestei cugetari, pe propria-mi fiinta. Am tendinta, atunci cand se intampla asa,  sa pun capat oricarei sperante in iubire – desigur, in cea proiectata si existenta in mintea mea. Am tendinta sa devin, asa cum mi s-a mai intamplat, o fiinta impietrita complet pe interior. Este distrugator, pentru sine mai putin, iar pentru cei din jur si mai mult. Cu timpul, am citit sa-nteleg cum este… Cum ar trebui procedat cand se-ntampla asa? Doua femei mari, devenite calugarite, dar trecute prin vieti teribile, spun ca e bine sa accepti suferinta cu pieptul gol, sa o accepti in plin, sa o primesti si sa o lasi sa te consume, sa te arda. Sa nu te opui, si sa te lasi in voia ei. Ceea ce ramane in urma, se pare, este ceea ce s-a decantat perfect, ceva pur si curat. Si probabil, numai bun pentru un mare nou si adevarat inceput.

Au fost si zile in viata mea, cand am disperat. Cred ca multe… Mi se parea ca disperarea imi va spulbera mintea. Ma speriam de starea asta, ca s-ar putea sa imi pierd mintea. Cu timpul am invatat ca nu este asa. Ca pur si simplu rezist si ca pur si simplu, la o vreme dupa catastrofa, nici o urma nu ramane. Semanam cu marea dupa furtuni devasatoare. Furtuna se calmeaza pana la urma, e o lege a firii. Apare soarele bland, peste o mare licarind minunat, in valuri limpezi si linistite. O mare frumoasa si fara limite. Asa ca sperantele noastre!

La marginea marii corfiote, noaptea

Vacanta mea din Corfu din vara aceasta a fost blanda si minunata, ca toate vacantele mele insulare grecesti de pana-acum. Seara am avut bucuria sa ma pot plimba pe digul din Kanoni. Stramt de nici un metru, este loc de asezare a privitorilor largurilor, de asteptare a pescarilor ce-si arunca unditele in apa dar si de trecere de pe-un tarm pe altul a desilor motociclisti – de o dexteritate uimitoare, care il traverseaza uneori precum fac gimnastele alergand pe o barna – caci spatiul este atat de ingust si intesat si de oameni… De pe acest dig am facut cateva poze de noapte, sub Luna. E-o stare, privind marea, si barcile, sub Luna, care cu greu se poate descrie. Corfu meu a ramas in inima mea si astfel:

Această prezentare necesită JavaScript.

Oglinda de piatra

Traim agonii interioare, cautari, negasiri, multi dintre noi. Poate ca lumea noastra de azi, si nu doar in aceasta tara, e in deriva secolelor, si se duce intr-o directie ce nu mai poate fi schimbata. In 2009 am ajuns sa-l vad si am avut sansa pentru prima oara, sa-l aud pe Parintele Justin Parvu de la Manastirea Petru voda din Neamt – pentru mine, un Sfant in viata. Dumnealui prognostica deja de-atunci despre aceasta directie, despre felul in care si Romania, si Europa, si lumea se vor duce in anii ce vin. Stiam, citisem despre viata sa, despre lupta sa uriasa si supraumana cu Raul din aceasta lume si din Romania comunista. Si totusi, nu-mi venea sa cred ca sumbrele predictii ale parintelui vor fi chiar asa. Dar da, se adeveresc intrutotul.

Azi caut printre oameni si lucruri. Nu stiu nici eu de ce si ce, pentru ca in fapt cautarile noastre trebuie sa fie orientate catre interior, catre samanta inteleapta pe care Cratorul Omului a pus-o in fiecare dintre noi. Poate ca firea noastra umana ne face slabi si cautatori la cei din jur, asemeni noua, mai degraba decat la valoarea adevarata a vietii ce ni s-a dat. Schiopi si cu aripile la fel de frante si de dureroase suntem cu totii, si cu greu gasim printre noi modele catre care sa mai inaltam fruntea, spre a nu privi mereu spre pamant, spre tarana palpabila si fara de duh din jos.

Dar… omul merge mai departe. Asa ni s-a dat, fiecaruia, o portie de timp. Sa cadem, sa ne zdrobim, dar sa ne ridicam apoi incet, sa ne oblojim ranile, dar sa mergem mai departe. Imi vine in minte o propozitie scurta, esentiata si minunata, a Reginei Maria a Romaniei : „CARACTERUL ESTE DESTIN„. Impartasesc intrutotul afirmatia!

Caut, citesc, audiez, privesc, admir, franturi de Romanie si (din pacate) rare caractere umane romanesti. Caci, pana la urma, asa cum bine stim, „omul sfinteste locul„. Iar asta este tara romanilor, si e sfintita dupa cum ne e felul…  Cum spuneam mai sus, am nevoie, poate din slabiciune umana, sa privesc catre romani pe care-i admir. Sa pot spera la ceva mai bun. Si ei, fiinte ca si mine, oameni, mi se par romani frumosi pe interior, romani inspiratori, romani charsimatici fiecare in felul lor, romani care lasa ceva in urma. Le citesc cu drag blogurile, ii audiez cu drag si respect, si ma impartasesc din impartasirile lor cu noi. Voi cita aici doar cateva nume, pe care am obiceiul sa-i urmaresc zilnic, in „aparitiile” electronice ori mediatice: jurnalistii Mircea Badea, Floriana Jucan si Stelian Tanase. Sunt cei care nu m-au dezamagit in aceste vremuri, si sper ca n-o vor face.

Am numit „Oglinda de piatra” aceasta adiere de gand al meu intr-o duminica pesimista dar insorita si calda de inceput de toamna, fiindca privim – in ultima vreme – in oglinzi in care incercam sa ne observam, dar constat ca nu ne mai vedem, nu ne mai reflectam deloc. Totul a devenit opac si surd. Vremurile si locurile s-au transformat parca, in oglinzi tacute de piatra.

Urmele lui Emil Cioran in satul natal, Rasinari

In acelasi sat de langa Sibiu, Rasinari, exista doua case amintind de scriitori romani: cea a lui Octavian Goga si cea a lui Emil Cioran. Pe aceasta din urma am reusit, in fuga intr-o duminica, sa o vizionez in acest august. Nu se viziteaza, nu este amenajata ca si casa memoriala, este pur si simplu casa in care s-a nascut si a copilarit Emil Cioran… In prezent arata ca in fotografii, nici bustul scriitorului nu-i prea ingrijit. Insa, este bine ca macar semnul ca scriitorul a trait aici primii 17 ani din viata, de la nastere si pana la intrarea la Universitatea din Bucuresti, exista. Apoi, ceva mai tarziu, viata l-a purtat catre Franta…

„Să fie oare pentru noi existența un exil și neantul o patrie?” – Emil Cioran, 1932

Această prezentare necesită JavaScript.

Intalnirea cu Corfu, intalnirea cu Lawrence Durrell

Prima mea intalnire cu insula greceasca Corfu a fost o intalnire a papilelor gustative. Cu vreo 2 ani in urma, o cunostinta mi-a adus cadou din Corfu fructe glasate de koum quat produse local. O minunatie!!! Am primit si un borcan de dulceata din acelasi fruct citric exotic, produs tot acolo. Prima dragoste pentru Corfu mi-a venit astfel. Dupa degustarile de-atunci, am hotarat: trebuie sa merg sa vad neaparat „planeta” unde cresc si se prepara minunatiile din koum quat!  Si – in acest concediu, am ajuns acolo. Sunt multe de povestit despre Corfu, si o voi face in pagini viitoare aici pe blog cu siguranta…, cu imagini si colectie de amintiri, dar acum vreau sa desprind una aparte, ca o perla alba, pe care n-am s-o uit!

Ma plimbam prin Corfu town (numit Kerkyra de localnici), capitala insulei, si am dat, pe un promontoriu inalt aproape de mare, de un parc umbros si placut, pe canicula de sfarsit de august din Corfu. In plimbare, am intalnit intai doua busturi cu cate o inscriptie dedesubt, si-apoi, pe poarta principala a parcului, aceleasi doua nume: fratii Lawrence si Gerald Durrell. Rusine mie, dar nu stiam cine sunt. Desi… parca Durrell imi spunea ceva, dar era compet cetos in mintea mea. Sub bustul lui Lawrance Durrell am citit acestea, si brusc am  avut revelatia ca exact acest sentiment l-am avut ori de cate ori am ajuns in vreo insula greceasca (si au fost, pe rand, Kos, Creta si Rhodos).  Ceea ce am simtit si in Corfu si ceea ce, admirabil, imi „scosese in fata” necunoscutul Lawrence Durrell, spunand de dincolo de timp: „Greece is the country that offers you the discovery of yourself„. Pun mai jos cateva fotografii din Parcul Durrell din Kerkyra (Corfu) si o poza preluata, amintind centenarul Lawrence Durrell in iunie 2012:

Această prezentare necesită JavaScript.