Cele de mai jos sunt preluate de pe site-ul: http://www.cbrom.de/de/node/148
Este un interviu realizat telefonic, la 23 septembrie 1990, de Nicolae Stroescu Stînişoară cu Maica Alexandra (Principesa Ileana, fiica cea mica a Reginei Maria a Romaniei), transmis apoi la microfonul postului de radio Europa Liberă de bine-cunoscutul eseist. Principesa Ileana a reusit sa revina in Romania numai o singura data (pana la moartea sa), si anume imediat dupa Revolutie, dupa o absenta indelungata, mai exact din 7 ianuarie 1948. Principesa a revenit in tara in 1990, unde a revazut locurile dragi inimii sale, iar in interviul pe care il preluam mai jos se va vedea cum a perceput tara pe care a trebuit sa o paraseasca fortat, dupa anii de exil.
***************
Nicolae Stroescu Stînişoară : Am marea bucurie de a putea sta de vorbă, de data aceasta, prin telefon, cu Maica Alexandra, Principesa Ileana, care s-a întors dintr-o călătorie în România.
Aş vrea, din capul locului, pentru a cîştiga timp, întrucît timpul nostru este limitat şi bogăţia acestei teme aş zice că e nelimitată, întoarcerea în Ţară a unei reprezentante a ortodoxiei româneşti, care în acelaşi timp este un vlăstar al casei regale române, să o întreb pe Maica Alexandra care a fost ţelul principal al acestei călătorii în România?
Maica Alexandra: Ţelul principal, bineînţeles, era în primul rînd pentru că vroiam foarte mult să mă duc. Dar cauza principală sau punctul de plecare a fost o invitaţie din partea unei societăţi de binefacere numită Christiana, care m-a poftit să vin să fiu membră fondatoare a acestei societăţi, care are ca scop îngrijirea bolnavilor, care nu au posibilităţi să fie îngrijiţi în alte spitale. Adică copiii care sunt pe moarte şi pentru care nu se face nimic, bătrînii şi orişicare alt om foarte necăjit. Este o organizaţie bazată pe gîndul creştin, aşa că este un spital care va fi un spital creştin. Ideea lor este, că, dat fiind marea tristeţe în ţară şi aşa de multă disperare în tineret şi în multă lume, îngrijirea numai a trupului nu este suficientă. De aceea s-au gîndit să facă această societate care este alcătuită din doctori, preoţi şi mireni, în majoritate ortodocşi, dar sunt şi alţii.
Nicolae Stroescu Stînişoară : Trebuie să spun că văd în această organizaţie un răspuns la o problemă generală a timpului nostru, în afară de problema românească şi a greutăţilor şi a nefericirilor noastre, faptul că medicina trebuie să se asocieze şi cu discipline ale spiritului, cu religia, cu puterea vindecătoare a rugăciunii. Cred că este o idee care cîştigă teren în epoca noastră şi e bine că românii au iniţiat acest lucru.
Maica Alexandra: Ea este, bineînţeles, cu totul la început. De fapt, deocamdată au primit o clădire de la ministerul sănătăţii care este în reconstrucţie şi unde vor începe mai ales pentru copii. Au primit în acelaşi timp, – dar nu pot să spun exact de unde, pentru că la sfîrşit m-am încurcat în atîtea drumuri şi locuri prin care am fost – au primit un teren destul de mare, de opt pogoane, pe care ei pot să clădească acolo un centru medical, în care ar fi o biserică la mijloc, şi toate clădirile împrejur pentru tot restul diferitelor îngrijirii. Vasăzică ar fi mai mult un centru medical întreg. Ăsta este visul de viitor.
Nicolae Stroescu Stînişoară: Foarte bine spus „întreg”, în sensul şi al unei medicini integrale, în centru stă religia şi este înconjurată de îngrijirea care e şi a sufletului şi a trupului.
Maica Alexandra: Şi a trupului. Ăsta este principiul. Între timp încep foarte modest într-o veche clădire pe care o renovează acum, care este pe bulevardul Pantelimon.
Nicolae Stroescu Stînişoară: Dumneavoastră credeţi că vor putea obţine fonduri cît de cît suficiente pentru a progresa?
Maica Alexandra: Aicia este marea întrebare. Ministerul sănătăţii ne-a promis că vor plăti construirea acestui prim spital care se găseşte pe Pantelimon şi vor plăti salariile doctorilor. Asta este un pas înainte. Acuma partea care trebuie să o reuşesc eu să o fac este să interesez societăţile de binefacere din America să ne dea ce ne trebuieşte pentru a instala acest spital într-un mod modern şi confortabil. În fine cu lucrurile esenţiale care lipsesc cu desăvîrşire.
Nicolae Stroescu Stînişoară: Vă urez mult succes în direcţia aceasta. Iniţiativa este cu adevărat încurajatoare. Aş vrea acum să vă întreb care au fost etapele principale – cuvîntul „vizită” e un cuvînt foarte banal, avînd în vedere ataşamentul dumneavoastră cunoscut la Ţara şi poporul nostru şi la credinţa strămoşească – . Eu aş zice că a fost un pelerinaj, dacă îmi permiteţi să spun şi eu un cuvînt. Dar aş vrea să ştiu etapele acestui pelerinaj.
Maica Alexandra: Da, bine, a fost …., întîi de toate am avut fericirea să pot să stau la Mînăstirea Pasărea …
Nicolae Stroescu Stînişoară: Lîngă Bucureşti.
Maica Alexandra: … lîngă Bucureşti, ceea ce a fost pentru mine ca un fel de acasă. Oricum multă, multă lume a fost gata să mă primească, să-mi dea o odaie, … Am fost acolo cu fiica mea Alexandra, care a fost de mare ajutor pentru mine şi care, extraordinar, deşi a plecat din Ţară cînd avea 12 ani, deodată a vorbit cu o limbă românească destul de bună.
Nicolae Stroescu Stînişoară: Şi-a reamintit-o.
Maica Alexandra: Da, şi a putut să vorbească cu o mulţime de lume şi oarecum să-i trieze cînd veneau la mine şi să vadă cine să vină mai întîi. Dar toată lumea e nenorocită, trebuie să spun. Toată lumea are nevoie de ajutor. Şi ar fi foarte greu. Dar am făcut şi noi ce am putut. Dar să revenim la etapele noastre. În primele zile am fost în Bucureşti, am fost întîi la Patriarhie, unde întîmplător, – m-am dus bineînţeles întîi la Biserică – , era acolo un grup de oameni veniţi din Ardeal, era un grup de corişti, care au cîntat nemaipomenit de frumos. Şi după ce m-am închinat în Biserică şi la Sfîntul Dumitru, am trecut în palatul Patriarhiei unde am fost primită de Patriarh şi am discutat toate problemele societăţii şi ale Bisericii în general, şi ale noastre, ale celor din diasporă.
Nicolae Stroescu Stînişoară: A fost o discuţie deschisă?
Maica Alexandra: A fost o discuţie extrem de deschisă şi foarte binevoitoare, şi în care nimeni nu a pretins că lucrurile sunt altfel de cum sunt.
Nicolae Stroescu Stînişoară: Adică o discuţie creştinească.
Maica Alexandra: Foarte creştinească, foarte deschisă şi căutînd realmente drumul care ne poate readuna pe toţi într-un sens posibil pentru fiecare.
Nicolae Stroescu Stînişoară: Iată deci că primul pas al acestei călătorii a fost un pas bun.
Maica Alexandra: A fost un pas bun. Acuma, de aicea, din occident, bineînţeles, nu sunt eu cea care trebuie să-l fac mai departe. Acum intră pe mîna preoţilor şi a teologilor. Ei să se descurce. Dar, în tot cazul, eu am vorbit cum ar fi din partea poporului, deşi am fost, am venit cu scrisori din partea Î.P.S. Natanael şi a Mitropolitului Theodosie.
Nicolae Stroescu Stînişoară: Şi, după aceea, cum a mers mai departe călătoria?
Maica Alexandra: Aşa. Pe urmă am plecat spre Bran, cu ideea să petrecem două nopţi la Bran şi pe drum ne-am oprit la Mînăstirea Ţigăneşti, unde nu mai fusesem de cînd eram tînără de tot şi mergeam acolo cu barca de la Scrovişte, unde era o casă frumoasă care aparţinea domeniilor Coroanei. Şi mi-au făcut maicile o primire nemaipomenit de mişcătoare şi de frumoasă. Am fost foarte mişcată să aud cîte dintre ele ascultaseră Europa Liberă, tocmai discuţiile noastre, şi se vedea că nu o spuneau numai aşa, că realmente ştiau ce discutaserăm.
Nicolae Stroescu Stînişoară: Deci avem amîndoi motive să ne bucurăm.
Maica Alexandra: Da, absolut, absolut. Asta nu mi s-a întîmplat numai acolo, ci şi în multe, multe alte locuri. Bun. Pe urmă am mers mai departe. Trebuie să spun că drumurile sunt bune, dar e o circulaţie enormă, enormă, şi multe camioane, aşa că am întîrziat şi am tot întîrziat. Mai ales pe valea Prahovei era foarte greu de mers mai repede. Pe urmă am trecut spre Sinaia, unde nu ne-am oprit. Şi am luat de la Predeal ceea ce se numea pe timpuri Drumul Reginei, care există încă. Adică scurtează drumul, adică n-am trecut prin Braşov. Şi am sosit la Bran pe la şapte seara.
Nicolae Stroescu Stînişoară: Maică Alexandra, scuzaţi-mă că vă întrerup. Puteţi să spuneţi pentru ascultătorii noştri mai tineri numai două cuvinte despre ce a însemnat Branul pentru dumneavoastră?
Maica Alexandra: A, bine, Branul pentru mine a fost, de fapt, acasă, în ultimii ani în România, în timpul războiului. Atunci noi am locuit cu totul la Bran. Aşa că eram foarte apropiaţi de toată lumea de acolo, mai ales că am clădit un spital, în amintirea mamei, care se numea Spitalul Inima Reginei.
Nicolae Stroescu Stînişoară: E vorba de Regina Maria.
Maica Alexandra: Ei bine, am sosit la Bran. Acolo ce să spun, aproape ne-au omorît de dragoste. Aşa de multă lume era. Eu n-aş putea să spun cîtă lume a fost. E foarte greu să-ţi dai seama, dar cei care erau în jur au spus că au fost cam vreo două mii de persoane.
Nicolae Stroescu Stînişoară: Ceea ce pentru o localitate ca aceasta este foarte mult!
Maica Alexandra: Da este, pentru că înseamnă că au venit din celelalte sate, pentru că de la Bran se întind multe sate, care merg pe văi în sus, în munte. Se făcuse deja foarte tîrziu. Şi vroiam să spun un lucru mişcător: acolo era un bătrîn care a venit cu un coş cu mere. Cînd am plecat din Bran, acum patruzeci de ani şi mai bine, un ţăran mi-a adus un coş de mere şi mi-a spus că merele sunt pentru drum, dar coşul trebuie să îl aduc înapoi.
Nicolae Stroescu Stînişorară: Mai frumos de exprimat dorinţa ca dumneavoastră să reveniţi nici că se putea. Iată cum ştie ţăranul, cu discreţie, să spună o dorinţă foarte adîncă.
Maica Alexandra: Ei, şi eu am încercat să aduc un coş înapoi. După ce m-au primit cu pîine şi sare, m-au primit şi cu un coş de mere, însă nu bătrînul, care bineînţeles nu mai este, ci un urmaş al lui şi a spus: „ Vă dăm iarăşi un coş cu mere şi ştim sigur că de data asta îl aduceţi înapoi”. Absolut mişcător, trebuie să spun, absolut mişcător. Erau mai mulţi preoţi acolo, era primarul, erau oameni de la Braşov, diferite persoane au ţinut cuvîntări extrem de mişcătoare, una mai mişcătoare decît cealaltă. Eu ajunsesem să nu mai pot să zic un cuvînt, eram aşa de mişcată. Şi eram absolut înconjurată de flori. Ne-a adus fiecare de peste tot flori, flori, flori. Era absolut minunat, nu pot, nici nu pot să încep să spun ce mult m-a mişcat. Trist era însă să mă uit în sus spre castel, care avea aerul, de unde stăteam noi, de ruină.
Pe urmă ne-am dus şi am stat noaptea într-o casă, pe care o începusem eu cu ideea ca să fie un loc de petrecut iarna, pentru că noi stăteam în castel în timpul verii, însă era imposibil iarna să stai în castel şi atunci locuiam în vechea Vamă care era în partea ailaltă a castelului. Însă devenise prea mică pentru şase copii şi atuncea începusem construcţia acestei case, pe care eu bineînţeles că n-am terminat-o, şi a fost terminată acuma şi este întrebuinţată, îi zice „Casa de Creaţie” şi este pentru scriitori ş.a.m.d. Acolo am petrecut noaptea. Am văzut foarte multă lume. Emoţionant. Toţi îşi-aminteau de copiii mei, chiar după nume, „ce face cutare, ce face cutare?”. M-au întrebat mai ales de fiica mea Magdalena: „Ce face Maghi, ce face Maghi?. Le-am spus: „Maghi e bunică”. „Vai, nu se poate. Maghi e bunică?, mi-au zis. Erau, cum să spun, toţi erau prieteni.
A doua zi ne-am dus sus să vedem castelul, care este în reparaţie, nu este chiar aşa o ruină cum am avut eu impresia prima seară. Ei reconstruiesc toată clădirea. Şi acolo, într-o mică capelă era mormîntul fratelui meu Mircea. Şi iarăşi un lucru care m-a mişcat foarte mult, eu le-am spus desigur că vreau să văd mormîntul lui. Şi cînd mă urcam sus o femeie, o doamnă, nu ştiu, nici nu pot să spun cine era, a venit şi mi-a dat o lumînare şi mi-a spus: „Ai o lumînare?” şi eu i-am răspuns „nu, n-am”. Atunci ea zice: „vai de mine, trebuie să iei o lumînare. Gîndeşte-te că patruzeci şi doi de ani a fost singur acolo şi nimeni nu i-a aprins o lumînare!”. Şi aşa că ne-am dus sus şi s-a făcut un mic parastas în această foarte mică capelă, care n-a fost deschisă patruzeci şi doi de ani şi au deschis-o prima dată pentru mine. Aşa că a fost un moment de foarte multă tristeţe. Mircea, ştiţi, a murit la începutul primului război. Şi stă scris pe lespedea de deasupra lui că a rămas singur străjer al casei părinteşti cînd steagurile României nu mai fluturau aicea. E a doua oară că a rămas singur.
Aşa de acolo am trecut la Curtea de Argeş, peste minunata trecere. Nu ne-am putut opri nicăieri pe drum, pentru că pur şi simplu nu era timp. Am ajuns la Curtea de Argeş şi iarăşi era adunat destul de mult popor, foarte mulţi preoţi. M-au aşteptat acolo cu o minunată slujbă pentru toţi morţii familiei începînd cu Regele Carol I, Regina Elisabeta, tata, mama, pentru toţi.
Nicolae Stroescu Stînişoară: Deci un parastas …
Maica Alexandra: A fost nemaipomenit de frumos, cu un cor splendid. Bine, emoţia mea pot să spun că a întrecut orice pot să descriu.
Nicolae Stroescu Stînişoară: Eu cred că şi emoţia ascultătorilor este acum la un diapazon ridicat, dar dumneavoastră !
Maica Alexandra: Da, toată lumea era emoţionată.
Şi de acolo ne-am întors la Bucureşti.
Nicolae Stroescu Stînişoară: Da, vreau să precizăm puţin. Deci a fost un parastas făcut pentru membrii casei regale româneşti, care sunt înmormîntaţi la Curtea de Argeş.
Maica Alexandra: Da, adică pentru Regele Carol I, Regina Elisabeta, Regele Ferdinand, Regina Maria. Ceilalţi nu sunt îngropaţi acolo.
Nicolae Stroescu Stînişoară: Mormintele cum le-aţi găsit?
Maica Alexandra: Foarte bine ţinute.
Nicolae Stroescu Stînişoară: Ăsta este meritul Bisericii.
Maica Alexandra: Asta-i absolut meritul Bisericii. La sfîrşitul parastasului preotul care a vorbit a spus foarte clar că n-au avut voie pînă în ziua de astăzi, în ziua cînd eram acolo, să ţină un astfel de parastas în gura mare.
Nicolae Stroescu Stînişoară: Putem înţelege că pe şoptite l-au ţinut cîndva?
Maica Alexandra: Eu cred că da.
Nicolae Stroescu Stînişoară: Bine ar fi.
Maica Alexandra: Eu aşa am înţeles. Da, înseamnă că aşa este. Da, şi foarte frumos au spus „Regele Carol I, rege al României, Regele Ferdinand, Regina Maria, Regină a României”. Foarte frumos, ce să spun. I-au pomenit pe toţi, şi pe cei ce nu sunt îngropaţi acolo.
Aşa, şi pe urmă ne-am întors la Bucureşti, destul de obosiţi, cum îţi poţi închipui, unde iarăşi m-a aşteptat o mulţime de lume. Din lumea trecutului am văzut-o pe Cella Delavrancea-Lahovary, care la 104 ani încă poate să cînte la pian.
Nicolae Stroescu Stînişoară: A cîntat pentru dumneavoastră?
Maica Alexandra: Da.
Nicolae Stroescu Stînişoară: Credeţi că putea, la vîrsta asta şi avînd în vedere timpul care a trecut, credeţi că a putut să vă recunoască?
Maica Alexandra: Da. Era un moment cînd, fără îndoială, m-a recunoscut. Nu mai vorbeşte, pare-se după Revoluţie, că au fost lupte pe strada ei. Dar se exprimă la pian.
Nicolae Stroescu Stînişoară: Da. E un limbaj profund.
Maica Alexandra: Este ceva nemaipoment, ce să spun. Era tîrziu seara. Dar asta s-a petrecut după ce fusesem la Christiana, unde s-a făcut o sfeştanie pentru sfinţirea noului început al acestei societăţi, unde a venit şi Patriarhul împreună cu o mulţime de preoţi, unii pe care îi cunosc, alţii pe care nu-i cunosc. A fost de faţă şi corul Madrigal. O reîntîlnire mişcătoare pentru că ne văzuserăm în America, dar cu o oarecare prudenţă. Şi iacătă, cam asta a fost. Duminică pur şi simplu am văzut lume, lume, lume. Fără sfîrşit.
Nicolae Stroescu Stînişoară: Acuma, la capătul acestei călătorii, şi sunt convins că o să o reînnoiţi, care este impresia dumneavoastră în ceea ce priveşte situaţia religiei şi a Bisericii în România?
Maica Alexandra: Aş spune că Biserica este foarte puternică, deşi a trecut şi trece, fără îndoială, prin momente foarte, foarte grele. Aş spune că poporul nu s-a schimbat cu nimica, are o credinţă adîncă, simplă şi foarte adevărată. Că lipseşte educaţia este cu totul fără îndoială. Mulţi nici nu ştiu, au uitat cum să facă semnul crucii. Ştiu o persoană care era cu noi, care a spus că nu a făcut semnul crucii niciodată pînă a fost cu noi şi a învăţat abia acum să-l facă. A făcut ce au făcut şi ceilalţi, ca să zicem aşa.
La Christiana, după ce a vorbit doctorul Chirilă, care este preşedintele societăţii, a vorbit şi vicepreşedintele care este părintele Voicescu, care ne-a spus foarte clar: „Hristos a fost izgonit din spitale, din instituţii, din şcoli. Acuma trebuie să-L aducem înapoi”. Şi a zis foarte clar că, pînă acuma, deşi teoretic li s-a dat voie să facă o educaţie religioasă oarecare, dar nu este încă, să spunem, înscris în lege. Şi este aşa, ceva foarte incert încă. De aceea spun că au încă un drum lung de mers. Lipsuri enorme. Am văzut, natural, multe lucruri frumoase şi foarte luminoase, dar nu-s nici oarbă, nici surdă. Şi am putut foarte bine să-mi dau seama de părţile întunecate ale situaţiei. Însă, deşi am plecat îndurerată în multe feluri, era inevitabil să fie astfel, n-am plecat fără speranţă. Am foarte mare speranţă, pentru că am fost imens de impresionată de tineret. Un tineret pe care l-am întîlnit din întîmplare la Bran, la Curtea de Argeş şi în alte locuri. Deodată ceva aşa de luminos şi aşa de curat şi aşa de conştient de bine şi de rău. Aproape că ai zice că sunt iluminaţi. Aproape că sunt ca la începutul creştinătăţii. La ei este clar.
Nicolae Stroescu Stînişoară: Aicea percepţia dumneavoastră coincide întrutotul cu percepţia altor oameni care au căutat să înţeleagă fenomenul românesc actual. N-au avut nevoie să aştepte, întrucît din primul moment tineretul acesta îşi revelează această faţă morală pe care o are.
Maica Alexandra: Da. Acuma ce lipseşte, bineînţeles deocamdată, e cineva care să conducă toate astea.
În general Bucureştiul mi-a făcut o impresie groaznică. Trebuie să spun că este oribil, pentru că vezi aceste blocuri. Nu-i numai aşa numitul „Palat al Poporului”, care este o grozăvie, dar sunt străzile fără sfîrşit cu blocuri şi blocuri, toate la fel, în parte nelocuite, neterminate, în ruină. Este cu adevărat foarte deprimant. Şi lipsurile, natural, enorme. Şi se vede lumea care face coadă pentru că poate o să găsească ceva acolo. Aşa că toate lucrurile astea lasă o impresie foarte tristă. În acelaşi timp, românii sunt de o bunătate nemaipomenită. Fiecare primindu-te cu tot ce aveau şi tot ce puteau. Şi noi mîncam şi ne gîndeam: Doamne, dar ei n-au ce să mănînce o săptămînă după ce am plecat noi! În acelaşi timp nu poţi să refuzi, pentru că îţi dau din totată inima.
Nicolae Stroescu Stînişoară: Maică Alexandra, la capătul acestui pelerinaj, acestei întîlniri cu Ţara şi cu românii aţi vrea să ne spuneţi cîteva cuvinte pentru ei, pentru români şi pentru creştini?
Maica Alexandra: Întîi de toate, aş vrea să spun un foarte, foarte călduros mulţumesc pentru toată lumea cu care am avut a face cît am fost acolo şi au fost foarte mulţi. Au fost oameni, să spunem oficiali şi au fost şi cei mici. Şi poate lumea nu le dădea nici o importanţă, dar toţi au fost de o bunătate şi m-au primit cu atîta dragoste că m-am simţit absolut iarăşi acasă în mijlocul lor şi n-am cuvinte suficiente să pot să mulţumesc la fiecare şi nici nu vreau să-i numesc pe nume pentru că nu aş vrea să greşesc şi să uit pe cineva, pentru că atîtea feţe îmi vin înaintea ochilor, cînd vorbesc de ei, de la mînăstire pînă la Bran, pînă la Curtea de Argeş, peste tot, în Bucureşti. Sunt aşa de recunoscătoare pentru tot ce mi s-a dat. Ca un mesaj pentru viitor cred că sunt unele lucruri pe care trebuie să le recîştigăm, adică trebuie să recîştigăm încrederea unul într-altul. Lumea încă se îndoieşte unul de celălalt. Ăsta este un lucru de care e absolut necesar să ne desbărăm. Altfel nu putem merge mai departe. Oamenii trebuie să înveţe să ierte. Trebuie să clădim pe încredere şi dragoste, altfel nu se poate clădi. Asta este ceea ce ar trebui să facem şi cred că se poate face, pentru că am văzut atîta lumină în ochii acelor tineri. Şi eu sunt sigură că este ceva de bază adîncă creştinească ortodoxă în poporul nostru, care întotdeauna ne-a scos din greutăţi şi are să ne scoată şi astăzi.
Nicolae Stroescu Stînişoară: Maică Alexandra, eu, de cînd v-am cunoscut, am ştiut dintotdeauna că, în fond, n-aţi plecat din România niciodată.
Maica Alexandra: Nu.
Nicolae Stroescu Stînişoară: Cu toate că aţi umblat peste mări şi ţări, dar n-aţi plecat niciodată. E bine că bunul Dumnezeu ne-a dat posibilitatea ca să vă întoarceţi şi sunt sigur că o să mai călătoriţi în România. Dumneavoastră aţi mulţumit pentru căldura cu care aţi fost primită şi pentru ceea ce vi s-a dăruit acolo. Eu sunt sigur că şi dumneavoastră aţi dăruit oamenilor cu care v-aţi văzut foarte mult şi că veţi putea în continuare să-i ajutaţi.
Noi vă mulţumim pentru emisiunea noastră, pe care încă odată aţi îmbogăţit-o cu căldura credinţei şi cu sinceritatea, cu spontaneitatea care ne este aşa de bine cunoscută, a aceleia care este Maică şi Domniţă română. A fost şi este.
Vă mulţumim foarte mult.
anomismi 