Un mare istoric al religiilor, despre Dumnezeu…

Cum scriam zilele trecute, descoperirea Jurnalulului portughez al lui Mircea Eliade, este o TOTALA SURPRIZA pentru mine… La 26 septembrie 1942, Eliade nota:

Religiozitatea mea:   Foarte rar simt nevoia prezentei lui Dumnezeu. Nu ma rog si nici nu stiu sa ma rog. Cand intru intr-o biserica, fac eforturi sa ma rog. Dar nu-mi dau seama daca reusesc.   Dar adesea am crize religioase: dorinte de izolare, de contemplatie departe de lume. Disperare. Dorinta (si speranta) de ascetism.  Ceea ce e permanent: pasiune pentru formele obiective, eterne ale religiei – pentru simbol, rit, mit. Cred ca vocatia mea religioasa se realizeaza pe aceasta cale: a arata validitatea experimentala a lucrurilor considerate moarte. Pentru mine, o spirala, bunaoara, sau un <<arbore al vietii>> este tot atat de plin de sacralitate ca si o icoana. Am mai ales acces la formulele metafizice ale religiozitatii. Eu <<traiesc>> aceste formule in aparenta seci si rigide.”

Deduc ca religiozitatea lui Eliade, cel putin la vremea cand nota randurile de mai sus echivala cu scufundarea si cautarea in marea arhetipala a naturii. Eliade nu avea nevoie de Dumnezeu, de relatia directa cu El, nu pe El il cauta, nu experienta religioasa directa, ci mai degraba formele fractalice din care e constituita lumea, conform legilor divinitatii. Exteriorizare si caracterizare, la rece, distant si lucid. Frazele aceastea: „Nu ma rog si nici nu stiu sa ma rog. Cand intru intr-o biserica, fac eforturi sa ma rog. Dar nu-mi dau seama daca reusesc.” – sunt pentru mine socante, intrand in contradictie cu capacitatea reala a cuiva de a descrie ceva, cand acel ceva e total aprioric…

Cluj, la sfarsit de aprilie

Am avut un drum la Cluj de curand. Se instalase caldura si-acolo. O zi splendida si senina, mi-a lasat ragaz de-o plimbare. Am zarit o magnolie claustrata intr-o curticica de vila, si mi s-a parut un cadru foto interesant. Am trecut prin centru, si am observat, intaia oara, cele doua grupuri statuare de cate trei feline (regii animalelor), strajuind la inaltime pe turnuletele teatrului national clujean. Mi-a placut mult ideea, simbolistica! Nu stiu inca sa o interpretez doct: doi lei si o leoaica (sau un tigru) sunt grupati laolalta si in urma lor imediata, o femeie in bataia vantului, intanzand lauri deasupra propriului cap: expresie a unei victorii incontestabile. Imi plac mult de tot grupurile statuare de pe teatrul clujean! Ceea ce stiu despre constructia lui, este ca a fost gandit si inaltat de arhitectii germano-vienezi Hermann Gottlieb Helmer si Ferdinand Fellner Junior in perioada 1904-1906. Tot ei au proiectat si edificiile teatrelor din Iasi, Timisoara, Oradea si Cernauti. In fata teatrului national clujean strajuieste si statuia lui Mihai Eminescu… Apoi am fost la catedrala ortodoxa, un alt locas drag sufletului meu, aflat imediat peste piata de teatru.  Se trece insa pe langa statuia lui Avram Iancu, strajuind de la inaltime, intre cele doua tulnice. Buciumul/ tulnicul era instrumentul muzical folosit păstorii români din munți si folosit în trecut ca instrument de semnalizare în conflictele militare. Statuia lui Avram Iancu si fundalul catedralei mi se pare de mare inspiratie! Intrand in biserica, am putut audia o parte din slujba de seara, intr-o atmosfera de adanca piosenie si insotita la intervale specifice de cantecul de strana, admirabil interpretat. Am privit cu nostalgie lampadarul cel mare din nava principala a bisericii, si m-am gandit la istoria indelungata si numerosii oameni de stat si de cultura care au stat sub el, de-a lungul anilor. Imi place sa meditez la trecut, la simboluri, la firul nostru de continuitate nationala…Si la forta unor destine care au schimbat Romania! 

Această prezentare necesită JavaScript.

O intelegere a razboiului – dupa Eliade

Gasesc o gramada impresionanta de idei admirabile, lucide, sincere si adanci in „Jurnalul portughez” al lui Mircea Eliade! El a avut sansa sa „traiasca” al doilea razboi mondial in Portugalia, extras din miezul hidos si absurd al unei escaladari a vietii, a existentei umane. Portugalia a fost tara care a refuzat razboiul, a fost tara unde miracolul neutralitatii a fost posibil. L-au avut pe  António de Oliveira Salazar, cel care ca ministru de finante si apoi ca prim ministru, in 1933, a introdus o nouă constituţie care i-a dat puteri mari, de instituire a unui guvern anti-parlamentar şi autoritar, guvern care a avut fraiele tarii timp de patru decenii, patru decenii de continua inflorire. Salazar a dezvoltat „Estado Novo” (Noul Stat), baza regimului sau fiind o platforma intru stabilitate. Mircea Eliade il descrie, la prima „vedere”, pe deja-marele Salazar, la 28 aprilie 1941, cu ocazia unei manifestatii de omagiere in onoarea sa: „… L-am privit apoi vorbind (n.n. multimii). Citea cu destula caldura, dar fara nici o emfaza, ridicand la rastimpuri ochii din hartie si privind multimea. Mana stanga o inalta moale, ganditoare. O voce niciodata stridenta. Iar, la terminarea lecturii, cand cei de jos il ovationau, incliuna zambind capul. Parca nici nu simtea coplesitoarea forta colectiva de la picioarele lui. In nici un caz nu era prizonierul ei, nici macar nu se lasa sugestionat de ea.”  Apoi, la 30 aprilie 1941, Eliade comenteaza despre Salazar (cu ocazia invitarii sale la Palat, pentru acreditarea ministrului roman Iurascu in Portugalia): „amuzant ca eram singurul fara decoratii – in afara de Salazar, bineinteles, care accepta orice fel de decoratii dar nu poarta nici una.” Era de fata si presedintele Portugaliei, „batranul general Carmona”, dar Eliade descrie: „Salazar, langa el, in frac, parea de o exceptionala modestie, ca si cum ar fi fost unul dintre secretarii presedintelui. Asculta fara nici un fel de incordare, fara sa-si marcheze prezenta. Aveam impresia ca mai mult il intereseaza expresia fetei lui Iurascu. Acum i-am vazut bine ochii. Nu sunt scanteietori, nu te patrund, intimidandu-te – ci trec prin tine fara ostilitate.”

Razboiul trecea pe langa si dincolo de Portugalia, fara sa o atinga. O tara care a primit atatia exilati din intreaga Europa, cu adanca intelepciune, dar a continuat sa ramana neutra si distanta. Iar razboiul reverberat de Eliade din Portugalia, arata asa, conform notelor sale din jurnal de la 15 septembrie 1942: „Traim o catastrofa cosmica: acesta e singurul sens al razboiului. Trebuie sa-l privesc asa cum priveau stramosii mei seceta, cutremurul, molimele. Nu e nimic de facut. Trebuie sa astepti – si sa te pregatesti de moarte, rugandu-te, impacandu-te cu semenii. Orice alta atitudine e ridicola. Numai in asemenea momente imi dau seama de tragedia vietii mele: pentru ca eu am jucat pe cultura, pe opera de arta, pe creatie – si toate astea sunt zadarnicii pe nivel metafizic si sunt absurde in momentul istoric in care traim.”

La 19 noiembrie 1941, Eliade va incepe scrierea la prologul cartii despre Salazar, o personalitate care l-a fascinat. La carte a lucrat cu disperare, cu efort teribil si febril, mai ales de documentare, terminand-o in dimineata zilei de 30 mai 1942. Cartea sa, „Salazar și Revoluția în Portugalia” a aparut prima oara in Romania in 1942 si abia in primavara lui 2011 a fost pentru prima oara tradusa in portugheza si editata acolo de Editura Esfera do Caos. Eliade scria despre samburele de provocare intru scrierea acestei carti, astfel: „Ea s-a născut dintr-o nedumerire şi a fost scrisă pentru a răspunde la o întrebare, pe care autorul nu oboseşte să şi-o pună de zece ani: este posibilă o revoluţie spirituală?
Este realizabilă istoriceşte o revoluţie făcută de oameni care cred, înainte de toate, în primatul spiritualului? Portugalia de astăzi, Portugalia lui Salazar, este poate singura ţară din lume care a încercat să răspundă la asemenea
întrebări.”

Onest despre Los Angeles – pentru cei ce mai cred in mirajul „ingerilor” americani

Cand ai experienta de viata, de gazetar si profunzimea culturala si umana a jurnalistei Floriana Jucan, nu ai motive de farse ori de manipulari aberante. Asa se face ca, si de asta data, calatoare prin lume, Floriana Jucan ne impartaseste fasii de adevar despre lumile posibile. Cele de pe Terra, de azi, pe care nu ne putem permite sa le experimentam direct. Indiferent cum se numesc, cata aura falsa au strans sau in virtutea caror mega-mito-fabricate exista acestea, cei curajosi si onesti ni le dezvaluie – celor care vrem sa vedem. Un recent articol pe blogul Florianei Jucan ne prezinta orasul american Los Angeles, sub reflectoarele luciditatii jurnalistei. Sa mai spun ca merita citit si vazute fotografiile comentate?… Pentru conformitate, AICI.

Bijuterii apartinand Elenei Lupescu – licitate la Salisbury la 26 aprilie 2012

Azi, o stire pe TV Antena 3, preluata probabil de pe Daily Mail, mi-a atras atentia: o pereche de cercei lungi, cu diamante si perle, probabil apartinand Elenei Lupescu, amanta si apoi sotia ex-regelui Carol al II-lea, se vor vinde maine la o licitatie din Salisbury, UK. Stirea originala din ziarul Daily Mail se gaseste aici. Ziarul britanic prezinta povestea cerceilor, care au fost daruiti de Elena Lupescu, candva inainte de moartea ei din 1977, unei prietene de origine engleza aflata in Portugalia, acolo unde a locuit si Elena Lupescu, din 1947 si pana in 1977. Prietena englezoiaca revenita in Marea Britanie a pastrat cerceii iar azi nepotii ei ii scot la licitatie. Cerceii fusesera daruiti Elenei Lupescu de Carol al II-lea. Se pare ca valoarea lor de bijuterie este exceptionala, in afara de valoarea istorica. In plus, in revista Daily Mail apar si doua fotografii inedite cu Elena Lupescu si Carol al II-lea. De asemenea, cerceii.

Pe site-ul casei de licitatii „Woolley and WallisSalisbury Salerooms” care va pune in vanzare cerceii, pe 26 aprilie 2012, se gaseste catalogul licitatiei, si are pe coperta-fata, cerceii. Jonathan Edwards, expertul care se ocupa de acest exemplar, sustine ca sunt cea mai importanta bijuterie de care s-a ocupat, de 35 de ani incoace. Catalogul on-line al licitatiei dedica nu doar coperta acestor cercei, ci la pag. 42-45 sunt prezentati cerceii si inca un inel apartinand tot Elenei Lupescu, care se va licita in aceeasi zi. Inelul este cu 2 perle, una neagra si una crem, cu diamante si platina (purtand marca Mellerio) si are marimea „G”, dupa cum indica datele tehnice din catalog. Cele doua fotografii din Daily Mail (una cu Elena Lupescu si cea de a doua cu ea impreuna cu Carol, undeva pe riviera franceza) si inca un portet desenat/pictat al Elenei Lupescu, semnat de ea si adnotat cu anii 1950-1951, sunt prezentate in catalogul licitatiei, alaturi de cele doua bijuterii. Imaginile celor doua bijuterii licitate le-am preluat si eu aici. Inelul este estimat a data de la sfarsitul anilor ’30, iar cerceii de la inceputul secolului 20. Catalogul licitatiei, care cuprinde un mare numar de bijuterii, are pe coperta-spate inelul Elenei Lupescu. Un catalog de bijuterii licitate prezinta pe ambele coperti bijuterii care au apartinut Elenei Lupescu si i-au fost daruite de Carol al II-lea.

Penumbre creatoare

Cand i-am vazut figura pentru prima oara la televizor, mi-a inspirat o adanca stare de echilibru si multa intelepciune. Eram, cred, putin dupa terminarea facultatii, atunci cand inca foarte putinele posturi TV din Romania, incepeau sa prezinte filme documentare despre diaspora romana de calibru (imediat dupa 1990). Asa l-am perceput eu pe Mircea Eliade,  vazandu-l in filmul TV pe cel care era marele istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filozof și profesor, cel despre care auzisem doar rar in tara inainte de 1990, vorbindu-se in soapta ori pe la colturi, dar cu adanca reverenta. L-am citit, atat cat am putut, atat cat mi-au trecut prin mana scrierile sale.

De curand, din intamplare, am citit cateva lucruri cel putin incitante, despre personalitatea sa, in cartea lui Andrei Oisteanu (2007) – „Religie, politica si mit. Texte despre Mircea Eliade si Ioan Petru Culianu”. Date si idei, pe aceeasi linie cu cele din alta carte a aceluiasi autor – „Narcotice in cultura romana. Istorie, religie si literatura”. Referiri la stimulente diverse, cu efecte spectrale, folosite de Eliade si altii, pentru intensificarea trairilor si indirect a prolificitatii creatoare. Mai dificil de crezut, de acceptat, pentru cei care citesc, ca si mine, doar de „dincolo de paravan” despre marii (nostri) scriitori.  Dar citesc azi „Jurnalul portughez” al lui Eliade, cel mai lipsit de autocenzura dintre cele ce le-am citit ca scrieri diariste ori memorii ale autorului. Si da, regasesc pasaje care ma indrituiesc sa cred afirmatiile domnului Oisteanu din cartile amintite. Iata cateva extrase revelatoare din „Jurnalul portughez„:

Eu nu scriu aproape niciodata in momentele mele <<adevarate>>. De aceea, nici in jurnal, nici in carti nu se oglindeste decat partea neutralizata a fiintei mele – partea de echilibru sau compromis, pe care o dobandesc refuzand sa iau cunostinta de mine insumi, de realitate.” (17 dec. 1941)

Revin crizele de nervi, aproape isterice. Restul timpului – ma zbat in neurastenie. Aceleasi repere: tineretea pierduta, viata banala care ma apasa, dorinta de aventuri stridente, tragice, asa cum am cunoscut in 1928, 1930, 1932, etc. Inteleg foarte bine, in momentele mele de luciditate, cauza crizelor. Multiplii demoni care se zbat in mine isi gasesc echilibrul numai in opera mea; numai in epocile de creatie sunt linistit. Acum, scriu cartea despre Salazar. Nu ma pot realiza total in ea. Incerc, dimpotriva, sa fiu impersonal. Rezultatul – neurastenia! (22 febr.1942)

Un exces in toate lucrurile pana acum interzise, si sper ca neurastenia mea sa se vindece. – Incep asta-noapte.” (5 mai 1942)

Imi place mult „Jurnalul portughez„, aici Eliade se descopera, ni se descopera – in sfarsit, ca om, ca personalitate, ca abis creator. Este o sansa imensa pentru cei care i-au citit doar opera, si chiar si pentru cei care i-au citit doar „Memoriile”… Senzatie de totala intimitate cu Mircea Eliade, in jurnalul sau portughez. Fata in fata cu omul interior, cu mintea si sufletul sau – adesea pravalite in abisuri incredibile ori inaltate in slava…

Orasul de azi este „mult prea agresiv”…

Frunzaresc uneori blog-uri. Azi am citit pe blog-ul jurnalistului Stelian Tanase un eseu care mi-a placut mult, desi-i tare amarui… dar al carui continut si sens sunt intrutotul similare cu ce cred si simt si eu. Si probabil, multi altii. Se cheama „Fara respect” si se poate citi aici. Da, uneori avem tendinta sa ne inchidem intre peretii caselor noastre, sa respingem interactia cu exteriorul, de teama unei interactii contondente si amarnice cu viata si oamenii de dincolo de micul ori marele nostru univers interior. Atunci cand starile noastre, dorintele ori obiectivele noastre intra in antagonism total cu ceea ce se petrece in jur, ne inchidem, ne izolam. Macar sa nu mai stim si sa nu mai vedem. Cu tot realismul tragic al situatiei romanesti, cred ca singura sansa a celor care vor sa-si pastreze sufletul, mintea si speranta, este sa se izoleze. Nu stiu pana cand… Ca atunci cand o explozie nucleara otraveste cu radioactivitate totul, este nevoie de izolare, uneori indelungata, spre a oferi sansa vietii si luminii. Sau daca nu izolare, atunci o putere spirituala uriasa, pentru cei care o au, spre a se adapa numai din propriul interior.

Previous Older Entries