Intamplare sau nu, chiar astazi m-am gandit la legatura lui Mircea Eliade cu Maitreyi Devi! Mai exact la partea finala a cartii scrisa de Maitreyi, in care Eliade nu se mai intoarce s-o priveasca… Si astazi am aflat o veste cu totul speciala pe aceasta tema. Din nou – nimic nu este intamplator!
Romanul lui Mircea Eliade, „Maitreyi” l-au citit probabil multi si l-au apreciat tot atatia. Dar cred ca mai putini au citit ceea ce a scris eroina Maitreyi despre Eliade… In 1992 aparea prima oara in Romania in traducere, cartea eroinei, aparuta in 1976 la Calcutta, India: „Maitreyi Devi – It does not die”, sub titul la noi, „Dragostea nu moare” – Editura Romanul, Bucuresti, 1992. Mircea Handoca scria in postfata traducerii romanului „Dragostea nu moare”, asa: „Putine opere din literatura universala trateaza aceleasi fapte in viziunea a doi scriitori, care au fost, in acelasi timp, protagonistii lor. Pentru noi, romanii, romanul „Maitreyi” al lui Mircea Eliade a constituit, generatii de-a randul, o adevarata incantare. Cu toate acestea, putini stiu ca prototipul personajului principal al cartii a trait cu adevarat, pana in 1990, in tara Vedelor si a Upanisadelor. Era fiica lui Surendranath Dasgupta, cel mai mare filosof indian, si se numea Maitreyi Devi. Tanarul Mircea Eliade avea, cand a cunoscut-o, 23 de ani iar ea 16. Adolescenta scria versuri, apreciate de Rabidranath Tagore, si avea sa devina o cunoscuta poeta indiana. Intalnirea dintre Masitreyi Devi si reputatul nostru sanscritolog Sergiu Al-George la Calcutta, in 1972, a „declansat” scrierea unei noi carti. Tulburatoarea poveste de dragoste din anii’30 a primit astfel o replica magistrala de la insasi eroina ei, Maitreyi (in carte – Amrita), dupa 42 de ani.”
Cu cateva luni in urma am avut imensa bucurie sa cumpar si sa citesc „Jurnalul portughez” al lui Eliade. Am scris pe blog in cateva randuri despre aceasta carte, pe care o consider printre rarisimele in care il putem cunoaste pe adevaratul Mircea Eliade! Am vizitat de curand Portugalia, si am putut identifica si fotografia, cu emotie mare, cele doua case in care a locuit Eliade in anii ’40 in aceasta tara: la Lisabona si la Cascais (am scris pe blog si despre acestea).
Iar azi, asa cum incepusem sa scriu in pagina aceasta, am descoperit o informatie care m-a bucurat in plus. Ea se refera la aparitia, in curand, a scrisorilor lui Maitreyi catre Eliade, la care nu am avut acces pana acum. Informatia initiala se gaseste aici. Editorul volumului de corespondenţă, care va aparea in aceasta toamna in Romania, Mihaela Gligor, scrie: “Scrisorile redau sentimentele amestecate ale femeii care l-a inspirat pe Eliade şi detalii surprinzătoare despre revederea celor doi (Maitreyi şi Eliade), ce a avut loc la Chicago, în 1973″.
Mircea Handoca, in aceeasi postfata de care am amintit mai sus, rememoreaza un episod foarte interesant, in legatura cu aceasta poveste indiana: „Constantin Noica mi-a vorbit pentru prima oara despre aceasta carte (n.n. „Dragostea nu moare”) in toamna lui 1977 sau 1978. De-abia il cunoscusem si incepuse sa-mi raspunda la nenumaratele intrebari privitoare la tineretea prietenului sau, Mircea Eliade. Intr-o dupa amiaza, acasa la mine, inca de la usa a ridicat ‘trofeul’ adus – o carte in limba engleza: ‘Am primit zilele trecute un document senzational! Asculta…’ Si a inceput sa-mi citeasca, direct in limba romana, ample pasaje. Era – ati ghicit – ‘Dragostea nu moare’. Din cand in cand se oprea, cerandu-mi sa caut echivalentul unor episoade si in romanul lui Mircea Eliade. Dadea din cap aprobator si pufaia din pipa… Remarcand mici inadvertente in relatarea unor amanunte, zambea visator si, adesea, izbucnea in ras, lasandu-si luleaua sa se stinga pe marginea scrumierei. ‘Cred ca Mircea are dreptate, spunea el. A avut la indemana jurnalul din India si corespondenta… Pe cand Maitreyi scrie sub impulsul unei puternice emotii, dupa aproape o jumatate de veac de la consumarea faptelor. S-ar putea ca timpul sa-i fi aburit unele imagini’. Apoi, tot el:’Dar, mai stii? Eu cred ca nici unul, nici altul n-ar putea sa ne spuna ce e fictiune si ce e realitate in scrierile lor. Da – la urma urmei – asta nici nu conteaza. Important e ca un sentiment puternic, trait cu intensitate de cei doi creatori hipersensibili si hipertalentati, a dat nastere la doua romane de exceptie.”
anomismi 