Noi date despre Mircea Eliade si iubirea sa indiana

Intamplare sau nu, chiar astazi m-am gandit la legatura lui Mircea Eliade cu Maitreyi Devi! Mai exact la partea finala a cartii scrisa de Maitreyi, in care Eliade nu se mai intoarce s-o priveasca… Si astazi am aflat o veste cu totul speciala pe aceasta tema. Din nou – nimic nu este intamplator!

Romanul lui Mircea Eliade, „Maitreyi” l-au citit probabil multi si l-au apreciat tot atatia. Dar cred ca mai putini au citit ceea ce a scris eroina Maitreyi despre Eliade… In 1992 aparea prima oara in Romania in traducere, cartea eroinei, aparuta in 1976 la Calcutta, India: „Maitreyi Devi – It does not die”, sub titul la noi, „Dragostea nu moare” – Editura Romanul, Bucuresti, 1992. Mircea Handoca scria in postfata traducerii romanului „Dragostea nu moare”, asa: „Putine opere din literatura universala trateaza aceleasi fapte in viziunea a doi scriitori, care au fost, in acelasi timp, protagonistii lor. Pentru noi, romanii, romanul „Maitreyi” al lui Mircea Eliade a constituit, generatii de-a randul, o adevarata incantare. Cu toate acestea, putini stiu ca prototipul personajului principal al cartii a trait cu adevarat, pana in 1990, in tara Vedelor si a Upanisadelor. Era fiica lui Surendranath Dasgupta, cel mai mare filosof indian, si se numea Maitreyi Devi. Tanarul Mircea Eliade avea, cand a cunoscut-o, 23 de ani iar ea 16. Adolescenta scria versuri, apreciate de Rabidranath Tagore, si avea sa devina o cunoscuta poeta indiana. Intalnirea dintre Masitreyi Devi si reputatul nostru sanscritolog Sergiu Al-George la Calcutta, in 1972, a „declansat” scrierea unei noi carti. Tulburatoarea poveste de dragoste din anii’30 a primit astfel o replica magistrala de la insasi eroina ei, Maitreyi (in carte – Amrita), dupa 42 de ani.”

Cu cateva luni in urma am avut imensa bucurie sa cumpar si sa citesc „Jurnalul portughez” al lui Eliade. Am scris pe blog in cateva randuri despre aceasta carte, pe care o consider printre rarisimele in care il putem cunoaste pe adevaratul Mircea Eliade! Am vizitat de curand Portugalia, si am putut identifica si fotografia, cu emotie mare, cele doua case in care a locuit Eliade in anii ’40 in aceasta tara: la Lisabona si la Cascais (am scris pe blog si despre acestea).

Iar azi, asa cum incepusem sa scriu in pagina aceasta, am descoperit o informatie care m-a bucurat in plus. Ea se refera la aparitia, in curand, a scrisorilor lui Maitreyi catre Eliade, la care nu am avut acces pana acum. Informatia initiala se gaseste aici. Editorul volumului de corespondenţă, care va aparea in aceasta toamna in Romania, Mihaela Gligor, scrie: “Scrisorile redau sentimentele amestecate ale femeii care l-a inspirat pe Eliade şi detalii surprinzătoare despre revederea celor doi (Maitreyi şi Eliade), ce a avut loc la Chicago, în 1973″.

Mircea Handoca, in aceeasi postfata de care am amintit mai sus, rememoreaza un episod foarte interesant, in legatura cu aceasta poveste indiana: „Constantin Noica mi-a vorbit pentru prima oara despre aceasta carte (n.n. „Dragostea nu moare”) in toamna lui 1977 sau 1978. De-abia il cunoscusem si incepuse sa-mi raspunda la nenumaratele intrebari privitoare la tineretea prietenului sau, Mircea Eliade. Intr-o dupa amiaza, acasa la mine, inca de la usa a ridicat ‘trofeul’ adus – o carte in limba engleza: ‘Am primit zilele trecute un document senzational! Asculta…’ Si a inceput sa-mi citeasca, direct in limba romana, ample pasaje. Era – ati ghicit – ‘Dragostea nu moare’. Din cand in cand se oprea, cerandu-mi sa caut echivalentul unor episoade si in romanul lui Mircea Eliade. Dadea din cap aprobator si pufaia din pipa… Remarcand mici inadvertente in relatarea unor amanunte, zambea visator si, adesea, izbucnea in ras, lasandu-si luleaua sa se stinga pe marginea scrumierei. ‘Cred ca Mircea are dreptate, spunea el. A avut la indemana jurnalul din India si corespondenta… Pe cand Maitreyi scrie sub impulsul unei puternice emotii, dupa aproape o jumatate de veac de la consumarea faptelor. S-ar putea ca timpul sa-i fi aburit unele imagini’. Apoi, tot el:’Dar, mai stii? Eu cred ca nici unul, nici altul n-ar putea sa ne spuna ce e fictiune si ce e realitate in scrierile lor. Da – la urma urmei – asta nici nu conteaza. Important e ca un sentiment puternic, trait cu intensitate de cei doi creatori hipersensibili si hipertalentati, a dat nastere la doua romane de exceptie.”

Ingerii lui Eminescu…

Am fotografiat de curand cupola interioara a unei biserici cu imagini minunate de ingeri (in foto aici). Acesta este leitmotivul acestei pagini. Mi-am spus: imaginile acestea trebuie insotite de vers, si ce vers mai adanc si mai patrunzator cunoastem, decat pe cel am marelui Eminescu! Am deschis deci „Operele complete” si am ales sa redau aici una dintre poeziile sale putin cunoscute, care au in centru simbolul ingerului. Este o poezie atat de frumoasa!… Citind-o mi-am amitit apoi de casuta parasita a poetului de la Varatic, pe care am tinut sa o vad cu ochii mei. Era exact ca in descrieri si in filmele de pe net, aproape prabusita. Eu am pasit acolo cu cea mai desavarsita smerenie, stiind ca altadata, poetul a respirat si a vorbit sub acel acoperis modest. Pentru renovarea acelui loc drag si iubit poetului, academicianul Zoe Dumitrescu Busulenga a militat in anii sai din urma. Din pacate…casuta lui Eminescu de la Varatic ramane inca nevalorizata. Dar asta este o alta poveste…

ÎNGERE PALID…
de Mihai Eminescu

Îngere palid, îţi e mister
Cum că a lumei valuri şi şoapte
Este durere şi neagră noapte
Pe lângă cer?

Nu ştii tu, înger, oare să sbori,
Să laşi pământul, tristă ruină?
De-ţi place cerul, a lui lumină,
De ce nu mori?

O, dar pământul încă te ţine
În nişte lanţuri ţesute ‘n rai.
De mult sburai tu în lumi senine —
De nu iubeai.

Cetati transilvane 2012: Sibiu

De ieri si pana maine, Sibiul se intampina pe sine asa cum este: o cetate transilvana. Este a XII-a editie a Festivalului Medieval „Cetati Transilvane” la Sibiu zilele acestea. E-o stare frumoasa si potrivita pentru acest oras care a pastrat mult din vremurile stravechi. Un program al festivalului poate fi vizualizat aici, iar cateva prezentari ale lui pot fi citite aici sau aici sau aici.
In dimineata acestei zile am surprins cateva instantanee din Piata Mare a orasului, gazda principala a evenimentelor, si am fost martora pregatirilor din zona. Va invit sa le vizionati:

Această prezentare necesită JavaScript.

68 de ani de la evenimentele din 23 august 1944

Generatiile noastre nu cunosc istoria reala a tarii lor!!! Daca am avut sansa la adevarata istorie, atunci am incercat s-o aflu pe cont propriu, si asta abia in ultimii ani. Toti romanii asemenea mie, care au facut scoala in perioada comunista, sunt la fel de privati in ale adevarurilor istorice, ca si mine. Poate ca prezentul, mai mult ca oricand, ne dovedeste cum se poate manipula adevarul si realitatea, cum se pot fura si perverti victoriile adevaratilor eroi. Si este bine (de fapt cat de mare e pretul acestui fel de „bine”…) ca avem confirmarea contemporana ca nu trebuie sa credem ceea ce se serveste pe tarabele intinse ale istoriilor paralele si falsificate. Revenind insa, am avut azi, 23 august, (o data pe care este imposibil sa nu ne-o amintim din copilaie si adolescenta, dar evident – cu simbolistica trucata, schimonosita) bucuria de a citi pe blogul Principelui Radu al Romaniei, o fila de istorie condesata a simbolului real al lui 23 august (1944). Extrag aici un mic crampei din referinta respectiva, pe care va invit sa o cititi in intregime, neaparat, aici:
<<Iliescu a pierdut alegerile din 1996 şi Emil Constantinescu a preluat puterea. Aceasta a făcut posibilă aproape imediata întoarcere a Regelui Mihai în România. Regele a descris-o ca pe „revenirea normalităţii în România… Voi face tot ce îmi stă în putere pentru România.” A fost rugat să ajute la integrarea României în NATO, care nu fusese reuşită în primul val, ci în 2004. Constantinescu, un om onest care câştigase pe o platformă anticorupţie, a făcut un apel dramatic către popor, la zece luni de la alegerea sa: „Am câştigat alegerile din noiembrie 1996, dar nu am câştigat puterea … puterea economică a fost şi este încă în mâinile unui sistem mafiot care nu are nimic de-a face cu interesul naţional…”>>. Fostului presedinte al Romaniei, Emil Constantinescu, i se datoreaza de fapt restaurarea si recunoasterea adevarului istoric: Regele Mihai a putut reveni in sfarsit in tara sa, dupa o prigoana comunista ce a mai durat inca 7 ani dupa revolutia din 1989. Inserez mai jos un instantaneu surpins de mine in iunie 2012, cu fostul presedinte al Romaniei, Emil Constantinescu.
UPDATE: a se citi neaparat si pagina de azi a istoricului Diana Mandache, aici!

Romania regala in pagini de romanism

Romania regala s-a nascut, oficial, la 10 mai 1866, cand Carol de Hohenzollern a intrat în București. Domnia lui Carol I a început, de fapt, în aprilie 1866, odată cu intrarea sa în țară. Proclamat domnitor al României în ziua de 10 mai 1866, a ramas cu acest titlu până la 14 martie 1881, când a fost proclamat rege, devenind astfel primul rege al României (cu o domnie de 48 de ani). A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărui nume transformă, începând cu Regele Ferdinand I (nepotul sau) in numele de Casa Regală de România, dinastie care va conduce țara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947.

Lui Carol I i s-a înmânat cheia orașului Bucuresti la Băneasa, la 10 mai 1866. El si-a rostit atunci jurământul în limba franceză astfel: „Jur de a fi credincios legilor țării, de a păstra religiunea României precum și întegritatea teritoriului ei, și de a domni ca domn constituțional”

Ne uitam azi in urma, si putem, parca mai limpede ca oricand, sa facem diferenta intre perioada de dinainte de 1947, si cea de dupa. Unde si de ce a ajuns Romania asa ca azi? Am „rasfoit” de curand arhiva mea de fotografii, si am gasit cateva ce argumenteaza perioadele de adevarat romanism ale Romaniei regale. Ele merita privite si parcurse, apoi meditate…

Această prezentare necesită JavaScript.

Sfarsitul zilei

Această prezentare necesită JavaScript.

Am sursprins azi cateva imagini frumoase de asfintit, si m-am gandit sa le impartasesc aici. Iar aseara am fotografiat Luna noua. Cateodata pare ca nimic nu se compara cu frumusetile naturii din jur.

Sub ochiul Providentei

Cu 3 ani in urma, vizitand Manastirea Neamtului, am revazut un simbol pe care mi-l aminteam din copilarie: simbolul ochiului lui Dumnezeu. La Neamt el apare pe turla de la poarta de intrare dinspre interiorul incintei manastirii (foto turla). Am incercat, atunci cand l-am revazut, sa-mi amintesc cand am vazut eu prima oara acest simbol, si unde. Nu am reusit sa-mi amintesc. De o vreme, il caut cu privirea in biserici. Nu este prezent in orice lacas de cult. Exista insa biserici unde apare in doua sau chiar in trei locuri, cum este si cazul celor doua fotografii de interior de mai sus, ce apartin unei aceleiasi biserici (romano-catolice). Ca simbol, ochiul apare cel mai frecvent in culturile ebraice si egiptene, ca reprezentare a Divinitatii, supravegherii si grijii universale. Ochiul atoatevazator poate fi incadrat intr-un triunghi echilateral care poate fi orientat cu varful in sus ori cu varful in jos, si aceasta este de asemenea o reprezentare istorica a Divinitatii. In crestinism, triunghiul este simbolul Sfintei Treimi. Uneori ochiul este incadrat de raze solare. Imi place mult acest simbol, al ochiului Providentei, imi da speranta ca nimic nu trece necunoscut ori neobservat din ceea ce faptuim aici, Creatorului nostru…

Previous Older Entries