In fata intelepciunii, doar tacerea…

Citesc a treia carte al carui autor este calugarul moldovean Savatie Bastovoi. El a scris mai multe carti, dar eu sunt la cea de a treia carte din cele scrise de el. Pe langa acestea, am citit pe net interviuri, extrase, am audiat prelegeri, serii de raspunsuri la intrebari, am vizionat cateva filme din seria pe care o vreme a pregatit-o si prezentat-o la TV Moldova – „Pietrele vorbesc”, etc. De o vreme deci, am inceput sa intru in universul sau de credinta, de traire, de marturisire.

Prima carte pe care s-a intamplat sa i-o citesc a fost „Nebunul” – o poveste reala, despre viata unui sfant mai putin cunoscut,  cuviosul Simeon cel nebun intru Hristos. La lectura, cititorul nu poate sti daca povestea este basm sau realitate, dar am aflat mai tarziu si intamplator, ca „basmul” din cartea „Nebunul” ascunde intelepciunea unei vieti de sfant cat se poate de reala. Cuviosul Simeon, pe care Savatie Bastovoi il zugraveste in modul cel mai viu cu putinta in cartea sa, a trait in cetatea Edesei – în Siria, pe vremea împaratiei lui Iustin cel tânar. Nimic din aceste date istorice nu razbat insa in carte, care dealtfel este un roman ce se citeste cu sufletul de catre orice om, fara nici cea mai mica pregatire crestina.

De curand am citit a doua carte a Parintelui Savatie – o aparitie recenta, din 2012: „Fuga spre campul cu ciori. Amintiri dintr-o copilarie ateista”. Nici de asta data nu am putut talmaci simbolistica direct din titlu , ci a trebuit sa audiez un expozeu al parintelui pe o oarecare tema, in care aminteste obsesia sa pentru ciori. De fapt legatura cu ciorile se datoreaza obsesiei sale fata de moarte. Aflase, pe cand era copil, ca ciorile traiesc si 300 de ani, si probabil, in teama sa teribila de moarte, incepuse sa venereze oarecum ciorile, pentru darul primit de a trai atat de mult timp. Adaug aici un fragment desprins din cartea mentionata, in care introduce tema mortii, descriindu-se pe sine (in adolescenta) la persoana a III-a:

„Moartea îl urmărea peste tot. Îi părea că o vede în ţurţurii mari de sub streaşina filarmonicii, sub tramvaie, prin copaci. Înţelegea că poate să moară în orice clipă, aşa cum au murit atâţia şi atâţia. Putea să-i cadă un ţurţure de acela în cap sau să nimerească sub tramvai ca Labiş. Să alunece sub gheaţă ca Georg Heim, să se sinucidă ca Esenin. Nu se ştie ce întâmplare îl mai ţinea în viaţă. A auzit că unii au murit în somn, pur şi simplu. Se culcau şi nu se mai sculau. De asta se temea cel mai mult, se temea că o să moară în somn. Nici nu vroia să se culce. Stătea până târziu şi picta sau scria acele poezii ciudate într-un caiet roşu. Vroia să lase măcar ceva în urma lui, în cazul în care ar muri în noaptea aceea. Vroia să folosească orice clipă, se tânguia după vremea pierdută în zadar, când putea să picteze sau să scrie. De la un timp a început să înţepenească în somn. Se trezea, dar nu se putea mişca. Gura îi era plină cu salivă care îl sufoca, dar nu se putea mişca, nici să înghită, limba îi bloca respiraţia. Simţea că moare şi e neputincios să facă ceva. Făcea eforturi grozave ca să-şi mişte pleoapele şi uneori reuşea să le dezmorţească. Pe urmă putea să mişte gura, degetele de la mână, şi până la urmă reuşea să se zbată şi să se întoarcă pe o parte. Atunci simţea un fel de bucurie neputincioasă, trăia o nouă victorie asupra morţii. Dar o victorie neînsemnată, ştia. Pentru că în noaptea următoare îl aştepta o nouă luptă, din care nu se ştia cine va ieşi biruitor. El? Moartea?”

In viata sa, mai exact in copilarie si adolescenta, pare sa fi fost marcat crucial pe doua directii: cea legata de tatal sau si relatia cu el, tata care era propagandist de ateism stiintific, vajnic critic la adresa crestinismului si comunist convins si cea legata de iminenta mortii oricarui om, fenomen care il ingrozea teribil si a carui ratiune mintea lui nu o putea concepe si accepta. Poate ca din acest amestec de trairi extreme, in timp, s-a altoit cautarea aceea adanca ce avea sa-l conduca spre iluminarea primita la varsta de 17 ani si inteleasa/asumata la 22 de ani. In „Fuga spre campul cu ciori”, Parintele Savatie istoriseste, in cel mai lucid si adanc fel cu putinta, drumul sau interior. Nu-i nimic imaginar in aceasta carte, ci sunt fapte de viata, reale, si aceasta e lucru atat de mare… Experienta prin care a trecut intr-o noapte, la varsta de 17 ani, experienta ce l-a dus de pe taramul de Aici pana pe cel de Dincolo si inapoi, drum pe care a cunoscut pe Dumnezeu prin revelatie dar si prin experienta directa, vor amprenta ireversibil modul in care in tot ce a facut mai departe, si face, Parintele Savatie aduce marturie vie.

A treia carte pe care am citit-o, aparuta in 2003, deci cu 9 ani inainte de „Fuga spre campul cu ciori”, imi pare ca este mai degraba o continuare a „Fugii” decat o antemergatoare a ei. Se numeste „Dragostea care ne sminteste” si probabil Parintele, nemaiavand in gand sa publice „Fuga spre campul cu ciori”, a scris-o pe aceea. In cartea din 2003 exista un alt mod, la fel de frapant, de a ne apropia de luciditatea autoanalizei si analizei fiintei umane in adancul sau, o luciditate in cea mai bruta forma posibila. Modul de transmitere este sub forma raspunsurilor la scrisori cu intrebari spinoase despre viata si moarte. Parintele argumenteaza cu o intelepciune in fata careia nu poti decat sa taci, si sa reflectezi…. Pe langa aceastea, un capitol absolut zguduitor in „Dragostea care ne sminteste” este cel al reintoarcerii in casa natala pustie, spre a sterge orice urma a trecutului sau de mirean, orice amintire, spre a arde de fapt, in realitate dar si in adancul fiintei, toate resturile de trecut care nu (mai) valoreaza nimic, absolut nimic… Incarcatura emotionala este imensa in acest capitol, numit „Insemnari din casa in care nu sta nimeni” si mai ales pentru cititorul care, ca si mine, a avut sansa sa citeasca mai intai „Fuga spre campul cu ciori” si abia mai pe urma  „Dragostea care ne sminteste„. Totul este real, totul este adevarat, mult prea adevarat, in aceste carti. Realitatea care intrece imaginatia, adancimile care intrec puterea de evaluare a profunzimilor noastre…

Cartile Parintelui Savatie Bastovoi au inceput sa fie traduse in Franta din 2011. Ce spune asta? Ceva despre nevoia acuta a omului contemporan din orice colt al lumii de a-si aminti de sine, de valoarea unica si universala a rezultatului creatiei – care suntem. Aflu cu bucurie ca Savatie Bastovoi este nominalizat sa participe intre cei 27 de scriitori romani, la Salonul Cartii de la Paris din 22-25 martie 2013. Si incerc sa-mi imaginez cum poate impaca acest om starea de intelepciune pe care a atins-o deja, la cei 36 de ani ai sai, cu tumultul vietii noastre mult prea pragmatice in sensul consumist. Imi amintesc cateva dintre ale sale afirmatii si ma tem ca in fata intelepciunii, doar tacerea e potrivita:

„Omul care descoperă pe Dumnezeu se trezeşte ca dintr-o beţie: întreaga lui viaţă i se pare o pierdere de timp.
Dar omul necredincios face şi vorbeşte lucruri vrednice de rîs: dacă-i dai bani se bucură şi dacă îl lauzi te slujeşte ca un catîr. De tînăr îşi părăseşte casa în care s-a născut şi pleacă de-şi pierde frumseţea şi cinstea printre străini. Cînd cineva iubeşte pe Domnul i se înfrumuseţează faţa şi vorbele lui devin plăcute la auz: el pune pace în inimile celor ce îl privesc şi îl ascultă, iar tăcerea lui aprinde dorul de a fi mai buni. Nu este aşa omul necredincios: frumuseţea lui trezeşte invidia, iar învăţătura lui, atunci cînd o are, ajunge prilej de ceartă şi dezbinare între prieteni. Fericit cel ce s-a făcut frumos şi înţelept pentru Domnul.”

Inspre sine

In vara lui 2010 am primit cadou o carte scrisa de un necunoscut: Savatie Bastovoi. O carte micuta, cu coperta pe fundal negru, cu titlul „Nebunul„.  Intr-o noapte de vara, in cateva ore, am citit-o pe nerasuflate. Mi-a parut un basm atemporal destinat oricarei varste, caci poate fi interpretat in fel si chip, in diverse nuante si profunzimi, in functie de cititor. Sa spun ca mi-a placut? Cred ca mai potrivit este sa spun ca mi-a mers in inima!

Cu cateva zile in urma am primit un nou dar, o alta carticica a aceluiasi autor. Bucurie! Banuiam ca voi retrai acel catharsis de prima oara, la parcurgerea randurilor. De cate ori citesc file scrise de acest tanar monah, filosof, om de cultura si misionar ortodox din Republica Moldova, am aceeasi stare: ca ma intorc inspre sine, acolo, in adancurile mele, intr-o matrita divina. Si ca ma regasesc pe mine fara de minele pamantesc…

„Faptul ca in noptile de vara nu era nimeni care sa ma priveasca din inaltul instelat al cerului era cea mai apasatoare dovada a singuratatii mele” (din cartea: „Fuga spre campul cu ciori – Amintiri dintr-o copilarie ateista” – de ieromonah Savatie Bastovoi, Ed. Cathisma, Bucuresti, 2012). Asa suna una dintre frazele din prima parte a cartii pe care o citesc acum. E-o carte de amintiri,  istoria intrebarilor si apoi a convertirii interioare a unui om – poate fi a autorului sau nu… Scrisa simplu, dar profund, imi pare o alta carte „inspre sine”, asa cum imi par mie cartile lui Savatie Bastovoi.

Filmul lansarii cartii „Fuga spre campul cu ciori – Amintiri dintr-o copilarie ateista” (13 martie 2012):

In intampinarea cartii „Principesa si monahie. Domnita Ileana – Maica Alexandra”

De curand, cartea scriitoarei canadience Bev. Cooke, cu titlul original „Royal Monastic. Princess Ileana of Romania – The story of Mother Alexandra” a fost tradusa in Romania, sub titlul „Principesa si monahie. Domnita Ileana – Maica Alexandra”, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011. Cartea originala a aparut  in prima sa editie la Conciliar Press, Canada, in septembrie 2008 si a fost nominalizata la Word Guild awards in acelasi an 2008, la categoria Young Adult.  

Dupa cartea tulburatoare scrisa de insasi Principesa Ileana a Romaniei, „Traiesc din nou” (in titlul ei original „I live again” si publicata in 1952), cartea lui Bev. Cooke, aparuta la 56 de ani mai tarziu, intregeste imaginea vietii unei principese devenita calugarita, sub numele de Maica Alexandra, facand un periplu biografic asupra vietii sale pana la finalul sau, in 1991.

Ceea ce este interesant este faptul ca Bev. Cooke nu a cunocut-o niciodata pe Principesa Ileana/Maica Alexandra. Scriitoarea s-a nascut si a crescut in Toronto, Ontario, si s-a mutat pe coasta de vest a Canadei în 1979. Este insa crestin ortodoxa. A decis sa devina scriitoare în 1983, şi a publicat prima sa carte in 1989. După ce a avut o iubire constantă pentru  literatura pentru copii, a inceput sa scrie in mod natural pentru cei mici. Mai apoi s-a concentrat pe scrierile cu subiecte legate de credinta.

Povestea aparitiei cartii „Royal monastic” (de care ne bucuram si noi de-acum, prin traducerea ei in tara de origine a Principesei Ileana) este extrem de interesanta. Bev Cooke povesteste pe site-ul ei felul in care a ajuns sa scrie aceasta carte. Povestea din spatele povestii:

„nu a fost o carte pe care am gândit-o pe cont propriu. Editura Conciliar Press m-a întrebat dacă as fi interesata sa preiau acest proiect. Până cand Jane, editorul meu, nu a menţionat numele Maicii Alexandra, eu nici nu auzisem vreodata de ea. Mai mult chiar, eu nici nu stiam unde se gasea tara aceea, România, la acel moment. Cunosteam cativa români, de la biserica noastră, de exemplu pe Monalisa şi Gabrielle şi Costa, care erau simpatice, generoase şi cu care am purtat uneori discutii la masa de prânz. Mira şi familia ei au fost la fel de buni şi generosi, şi am simţit o interactie imediată cu Valeria, mama Mirei. Am cautat initial pe Google dupa „Maica Alexandra”, şi am fost uimita să aflu că această monahie – această călugăriţă ortodoxă – a fost prinţesă! Cu cat citeam mai mult despre ea,  cu atat mai mult incepeam sa o admir pe ea si pe părinţii ei şi am simţit că trebuie să scriu despre ea, chiar dacă si numai pentru a ajunge sa o cunosc mai bine. A fost un peripul de cativa ani, de aproape un secol şi de mii de kilometri. Am învăţat despre România – istoria ei tulbure şi coeziunea şi tenacitatea cu care poporul ei a luptat pentru identitatea sa naţională, trecand prin invazie după invazie după invazie – într-o perioadă de 100 de ani au cunoscut nu mai puţin de 12 invazii. Am învăţat că Ileana, în timp ce s-a născut în România, a avut o origine care a fost dintre cele mai ilustre din Europa – inrudita atât cu regina Victoria a Marii Britanii cat şi cu ţarii Rusiei. Am aflat despre privarea şi copleşitoarea dubla pierdere atat a fratelui ei mai mic (n.n. Principele Mircea, ultimul fiu al reginei Maria, mort de febra tifoida la varsta de 4 ani) cat şi a ţarii sale, atunci când ea era de numai 7 ani.  Am aflat apoi cum, in aceeasi perioada a primului război mondial, Ileana a suferit asa deficiente nutriţionale grave, incat ele nu au mai putut fi compet recuperate niciodata. Am aflat că fratele ei, regele Carol al II-lea, a exilat-o din Romania atunci când ea s-a căsătorit si că ea a născut pe fiecare dintre cei 6 copii ai sai în boală şi uneori ajungand pana aproape la a-si pierde viaţa, la nastere. Atunci când i s-a permis să se întoarcă in sfarsit în România, în 1943, a fost pentru a fi martora invaziei tarii sale de catre Uniunea Sovietică şi pentru a „sprijini” un guvern comunist marionetă, care curand au exilat-o pe ea şi pe familia ei, în 1948. Cu toate acestea, trecand prin toate acceste mari dificultati, credinţa ei nu numai ca a susţinut-o, dar acesta s-a amplificat cu timpul, pana la punctul în care, odată ce copiii sai au inceput sa devina maturi, ea a intrat într-o mănăstire în Franţa. O femeie uimitoare…, şi a fost un adevărat privelgiu şi onoare pentru mine, ca scriitoare, sa a fiu capabila sa scriu despre cineva care a fost capabil să se identifice cu fiecare din cei pe care i-a cunoscut, şi totuşi, în atât de multe moduri, pastrandu-si propria personalitate.”

„Un sihastru al spiritului romanesc” – Constantin Noica

Am dat intamplator, intr-o librarie electronica de pe net, peste o carte micuta, avand pe coperta o fotografie din fata Schitului de la Paltinis, de la inmormantarea filosofului Constantin Noica, din decembrie 1987. Cartea se numeste „Constantin Noica in amintirile si marturisirile unui preot ortodox” iar autorul este Constantin St. Dogaru (Ed. Paralela 45, Pitesti, 2008). Primul meu gand, cand am vazut cartea, a fost: ea trebuie sa ajunga in mainile Parintelui Rafail Noica (fiul filosofului) – care acum sihastreste in Muntii Apuseni, retras total din lume (v. „Duhovnicul nevazut – Rafail Noica„). Voi incerca sa materializez acest gand al meu, care nu a venit intamplator, si sa ajung sa inmanez cartea, fiului… Alaturi de aceasta carte, am mai pregatit una spre daruire, tot despre Constantin Noica, pe care cred ca Parintele Rafail ar putea fi doritor s-o citeasca.

Cartea preotului C.St. Dogaru este o marturie minunata… Este vorba de un tanar preot de 30 de ani, care in septembrie 1984 se hotaraste sa faca o vizita la Paltinis, in locul de retragere fortata a filosofului Noica. Spre a-l intalni, spre a cunoaste direct pe „sihastrul spiritului romanesc”. Merge acolo, insotit de prietenul sau, Dan. Cu mari emotii… Spre imbunatatire…

„[…] Vine ospatarul caruia Noica ii spune ca stiu cei de la bucatarie ce mananca. Incep discutiile. Il las pe Dan sa vorbeasca, eu asumandu-mi rolul de ascultator. E un adevarat <<deliciu>> verbal. Dan intreba, iscodea, Noica raspundea. Faptul ca Dan spusese ca e scriitor, membru al U.S.R. (n.n. Uniunea Scriitorilor din Romania), lui Noica nu-i picase bine. Am stat cuminte in banca mea. Noica l-a mirosit – ca sa zic asa – pe Dan, i-a simtit superbia si in cateva replici l-a <<desumflat>>… Ma miram cum poate sa manance si sa vorbeasca in acelasi timp. Replica fara sa-si ridice ochii din farfurie, decat asa, din cand in cand. Aveai impresia ca vorbea de unul singur.”

„… Urcam pe potecuta si, in dreapta, ascunsa de arbori inalti, paltini intunecosi, se zareste vila acestui sihastru al spiritului romanesc si european. Urcam prin intuneric cateva trepte. Ajungem in fata unei usi pe care Domnia sa ne-a deschis-o reverentios, poftindu-ne inauntru cu politetea-i bine cunoscuta. Intram in mica-i odaie. Sunt descumpanit. Dintr-o data imi vin in minte cuvintele lui Heraclit presocraticul: <<Intrati, sunt zei si aici!>>… O camaruta cu pereti albi, doua paturi, unul lipit de peretele din spate, altul mai la mijloc. Peste ele, un fel de <<tablita>> – probabil ca pe ea se scrie, dar cum? In stanga, langa usa, soba si cateva lemne […] In dreapta, un fel de etajera cu carti, doua scaune (unul s-a dezmembrat cand Dan s-a asezat pe el, gata-gata sa cada). Parca-l vad. Sta pe pat, rezemat, isi scoate pipa, o indeasa de tutun, o aprinde si pipeaza. Ora incepe. Isi scoate un carnetel si ma trece in el. Isi noteaza numele meu, licenta, ce stie, ce-i trebuie… Vorbeste mai mult Dansul. Imi amintesc ca la masa a avut cuvinte de lauda la adresa teologiei si a matematicii: <<Azi – zicea – daca vrei sa faci ceva serios, nu poti face decat teologie sau matematici pure…>>”

Am parcurs numai primele 20 de pagini din carticica, si mai sunt, pana la 135… Dar e o carte din cele scrisa cu sufletul. De un preot oarecare din aceasta tara, care in tinerete l-a cunoscut si vizitat de cateva ori pe marele filosof roman.  Despre care Parintele Galeriu afirma: „Constantin Noica e un om mantuit”;  iar Nicolae Steinhardt (mai tarziu Parintele de la Manastirea Rohia) spunea: „In afara parintilor mei, C. Noica e omul care mi-a influentat cel mai mult viata. Mi-a deviat-o. Datorita lui m-am nascut a doua oara.”

Probabil ceva similar a simtit si preotul Constantin St. Dogaru, autorul cartii amintite, preot tanar (pe atunci) la Cornu de Jos, un sat intre  Ploiesti si Urziceni.

Regina Maria a Romaniei: Capitole tarzii din viata mea (memorii rederscoperite)

Istoricul dr. DIANA MANDACHE, a publicat prima oara cartea in Marea Britanie, sub titlul: „Later Chapters of My Life. The Lost Memoir of Queen Marie of Romania” (Sutton 2004). Incepand cu 2007, editura Allfa din Bucuresti a oferit-o publicului din Romania, asa incat azi (2011) ea este la a 3-a editie.

Despre Regina Maria (1875-1938)  s-a scris mult, s-a vorbit mult si se va face in continuare. O fiinta carsimatica prin excelenta, cu o vie si inconfundabila personalitate, Regina Maria, alaturi de unchiul sau dupa sot (si predecesorul sau) Regele Carol I (cu care a fost in permanenta contradictie), au marcat in cea mai profunda masura destinele Romaniei.  Forta caracterului si impresionanta capacitate de implicare personala in toate activitatile de coordonare, au facut din chipul ei unul dintre cele mai importante ale istoriei europene in prima parte a secolului al XX-lea. Cand o astfel de femeie marturiseste  ea insasi fapte si stari ale vietii ei, asa cum a facut-o in cele trei volume din „Povestea vietii mele”, este un mare castig pentru un popor si pentru oameni in general. Cel de al patrulea volum, acesta, de memorii redescoperite, intregeste tabloul celor mai semnificative momente din viata unei regine. Iar faptul ca el a ajuns la noi acum, datorita muncii asidue si pasionate a istoricului Diana Mandache, nu este cu siguranta, deloc intamplator…

PORTRETUL UNEI REGINE:

Redau mai jos, din cartea amintita, cateva pasaje care reveleaza caracterul cu totul aparte al marii regine si dedicarea cu care si-a reprezentat si servit poporul. Cartea aceasta, scrisa la deplina maturitate, este o pretioasa bucata de istorie desprinsa din insasi plasmuirea ei. Iata ce scrie Regina Maria despre perioada imediat urmatoare primului razboi mondial:

„Jurnalul meu descrie in detaliu lunga conceptie a efortului de reconstructie, de ajutor, reorganizare, de a ridica si a pune pe picioare din nou ceea ce fusese dislocat si distrus. Acel prim an a fost o lupta continua impotriva celor mai coplesitoare ciudatenii, si cu siguranta, 1919 si anii care au urmat pot fi clasificati ca perioada cea mai ocupata din viata mea. In timpul exilului nostru la Iasi (n.n. din timpul razboiului) devenise un obicei sa fiu consultata in toate problemele: oamenii se obisnuisera sa se uite la mine ca la centrul de coordonare al fiecarui efort. Si ii obisnuisem sa-i ascult la orice ora din zi; nimeni nu se intreba daca eram capabila de acel efort ori daca nu cumva eram obosita, daca chiar era treaba mea, nu, pur si simplu nu aveam de ales. Erau zile de extenuare, dincolo de limitele umane dar a trebuit sa indur si sa trec mai departe, fara sa ma gandesc la ce a fost, fara sa privesc in urma, fara sa arat vreun semn de descurajare ori anxietate.”

******************************************************

„… Acesti domni militari au pastrat legatura in permanenta cu mine (n.n. imediat dupa incheierea razboiului), astfel ca am primit, mai mult neoficial multe informatii, unele teribil de dezagreabile, pe care urma sa le transmit mai departe, in doze mici si cu tact, regelui care nu avea timp sa asculte mereu intreaga poveste. Vedeau in mine omul caruia i se poate spune adevarul intreg, chiar si acele lucruri care ar fi doborat persoane mai robuste sufleteste decat mine si asta pentru ca eu nu ma plangeam niciodata, nu ceream indurare si foarte putini erau cei ce stiau cat de mult ma consumam in sinea mea, pentru vestile rele care-mi ajungeau la ureche. Eram capabila sa primesc cu cel mai desavarsit calm cele mai neplacute situatii, chiar daca-mi tremurau genunchii iar zambetul nu-mi pierea de pe buze pentru nimic in lume.”

******************************************************
„Acea amintire plina de iubire a poporului meu a fost partea cea mai fericita a imaginii de dupa razboi: caldura, partea insorita, partea sufleteasca. Mult mai putin placute erau eternele conflicte politice, intoleranta generala si nemultumirea, bajbaiala intr-o atmosfera de nesiguranta, plina de suspiciune. Ca si cum, obositi de atata eroism, toti erau gata sa-si critice vecinul, sa le descopere la altii greselile pe care nu doreau sa le vada la ei insisi. Nu mai exista indulgenta, ci doar o sfasiere mutuala, in locul unei solidaritati solide si benefice idealurilor comune. Regele si cu mine sufeream mult din cauza dezbinarii poporului si a inabilitatii sale de a se uni; asta facea sa para totul de mii de ori mai greu si mai descurajant. Visul de veacuri se realizase: Romania Mare era un fapt implinit, dar nu trebuia sa ramanem incremeniti in acest punct. Aveam in fata noastra un munte de munca dura, multe probleme de rezolvat care presupuneau reorganizare si omogenizare a diverselor elemente, institutii.”

******************************************************

In timp ce-mi struneam nervii ca sa pot face fata valului de necazuri ce nu se mai terminau, Bratianu, impreuna cu Misu si generalul Coanda plecasera la Paris pentru Conferinta de Pace iar vestile parvenite indicau faptul ca premierul nostru nu avea o viata tocmai usoara acolo. Aliatii nostri inclinau sa ne lase balta. Fiind obligati sa negocieze cu inamicul, datorita atitudinii Rusiei revolutionare, mai-marii lumii erau pe cale de a face un targ dur, ignorand cererile noastre si lasandu-ne pe dinafara. Asculatm zvonurile cu pumnii stransi si inima palpitand. Stiind ce indurase tara si cu cat curaj ne indurasem soarta, eram coplesita de indignare si aveam discutii indelungate cu prietenii credinciosi care mai erau inca in tara, ca generalii Berthelot si Greenly […]. Cu fiecare ocazie cand aparam drepturile noastre, discursul meu era extrem de patimas, obrajii mi se aprindeau iar ochii-mi sticleau taiosi, aproape salbatici – copiii obisnuiau sa numeasca privirea asta „ochii de lup ai mamei”. Eram constienta de impactul vorbelor mele, astfel ca nu-mi crutam cuvintele si stiam cum sa aprind flacara in privirile celor ce ma ascultau, cum sa-i incit. Apoi, intr-o buna zi, pe neasteptate regele m-a intrebat daca as fi de acord sa plec in strainatate pentru a pleda acolo cauza noastra. M-am intrebat daca voi avea destul curaj ca sa iau asupra mea aceasta raspundere. Bratianu era cel care venise cu ideea. Ardoarea entuziasmului meu era binecunoscuta alor mei si apoi nimic  nu este mai elcovent decat o femeie rascolita. As fi de acord? ‘Eu?  Sa merg la Paris si la Londra? Eu sa sustin cauza noastra? Neoficial, bineinteles dar, totodata, considerata de ai mei ca fiind cea mai potrivita de a face acest lucru pentru Romania’. Un fior de mandrie mi-a strabatut toata fiinta. ‘Eu? Desigur; eu eram cea chemata – da, cred ca ma simteam capabila sa-mi sustin pledoaria chiar si in fata celor ‘trei mari’!’ […] Da, voi merge, am spus – o sa fac tot ce pot. Era o misiune pe care o puteam indeplini, ma simteam capabila s-o fac, nu eram nici nervoasa si nici speriata. Imi facea chiar placere.

La 5 martie 1919 Regina Maria ajungea la Paris unde isi incepea misiunea pentru Romania… O misiune coplesitoare care va coplesi viitorul Romaniei…

Multumim istoricului dr. Diana Mandache pentru perseverenta si dedicarea cu care a crezut si actionat asa incat cartea „Capitole tarzii din viata mea” sa ajunga in casele romanilor, speram, nu prea tarziu…

Principesa Ileana a Romaniei: Traiesc din nou

Scrisa in perioada 1950-1951 si publicata in 1952 de Principesa Ileana a Romaniei, fiica cea mica a cuplului regal Ferdinand si Maria, aceasta carte este tulburatoare!

Principesa Ileana, 1946

„Nu sunt decat un biet suflet pribeag si ratacit, cautand carari pe care altadata le-am cunoscut si le-am iubit. Dar acum, astazi, cum poate cineva sa auda un suflet fara glas? Uitasem. Am parasit aceste locuri de mult timp si am murit…” (Principesa Ileana,  Buenos Aires, ianuarie 1950)

***

” Da, sa traiesc din nou, pentru ca dupa ce am plecat de acasa, care pentru mine a fost intotdeauna Romania, am fost ca si moarta. Nu imprejurarile au fost greu de suportat, ci insasi nevoia de a trai. Nu m-am indoit nici o clipa de necesitatea fizica a prezentei mele pentru cei sase copii ai mei; dragostea mea pentru ei a ramas si atunci la fel de puternica. Dar in interior, „eul” care exista independent de mama, sotia, prietena care eram – „eul” esential, pe care tot restul era construit – a suferit un soc mortal cand am fost indepartata de poporul meu. Si asa a trebuit sa o iau de la capat, nu numai la suprafata, ci si in interiorul meu” (cap.”Unu”)

___________________________________________________

Spre rusinea mea, acum cativa ani inca nu stiam prea bine cine este aceasta Principesa Ileana. Stiam doar ca-i parte a Familiei Regale a Romaniei, despre care cunsotintele mele, ca ale tuturor romanilor scoliti in anii ’80-’90, erau cvasi-nule, conform istoriei invatata la scoala. In urma cu ceva timp insa, peregrinand in Moldova pe la frumoasele noastre manastiri, am avut bucuria sa aflu despe legatura omului de cultura acad. Zoe Dumitrescu Busulenga (mai tarziu Maica Benedicta) cu Manastirea Varatec. Si sa-mi doresc sa citesc „Caietul de la Varatec” al doamnei Busulenga (o alta carte de suflet…). In acest „Caiet” citeam pentru prima oara cateva paragrafe despre Maica Alexandra, cea care devenise astfel, incepand cu anii ’60, Principesa Ileana. Si despre intalnirea doamnei Busulenga cu Maica Alexandra (aprilie, 1967). Asa s-a aprins flacaruia… Dar a ramas acolo, in creierul meu, pana cand a venit vremea.

Cred ca sunt doi ani de la acest episod, iar „drumul” spre intalnirea cu cartea de fata a fost din dublu sens. Al doilea sens este cel al „intalnirii”, tot pe taramul lecturii, cu Casa Regala a Romaniei, cea din in zilele noastre. Si astfel, din aproape in aproape, am ajuns la aceasta carte, „Traiesc din nou”(orig. engl. „I live again”). In ianuarie 1948, Principesa Ileana a fost nevoita sa paraseasca Romania pentru totdeauna, de catre comunisti. In urma au ramas cei 39 de ani de viata traiti (majoritatea in tara), dintre care ultimii dedicati aproape in totalitate cauzelor umanitare de ajutorare a ranitilor de razboi, a romanilor saraciti la limita si de sustinere a rezistentei anti-comuniste.

La sfarsitul lui 1942, Principesa Ileana se angajeaza, in Austria fiind, in actiuni de salvare si ajutorare a ranitilor romani. De Craciun, in 1942, hotaraste infiintarea unui spital romanesc pe langa Castelul de la Sonnberg (nu departe de Viena – unde traia cu sotul ei, Arhiducele Anton de Habsburg), care in aprilie 1943 era deja organizat si functional (initial pentru 30 de locuri). In vara lui 1943 vine in Romania pentru o scurta perioada, impreuna cu copiii, si are primele intalniri cu oficialitatile Crucii Rosii militare din Bucuresti. Se sfatuieste si cu Printul Barbu Stirbey, cu privire la intoarcerea ei definitiva in Romania. „Mi se parea evident ca munca pe care o faceam pentru ranitii romani trebuia extinsa, intrucat nu toti erau trimisi la Viena, unde puteau fi gasiti de catre organizatia noastra. […]. Puteam sa mai raman cu inima linistita in Austria cand Romania avea nevoie de mine?”  In martie 1944 se muta deci, definitiv, cu toti copiii la Castelul Bran (desi initial spera sa poata calatori intre Austria si Romania). In aceeasi luna se angajeaza la cantina Crucii Rosii din gara Brasov si apoi la Spitalul Crucii Rosii din Brasov (deschis oficial la 10 mai 1944). „Alarmele si raidurile aeriene veneau atat de des incat pana la urma am primit ordin sa pregatim intr-o localitate mai adapostita o anexa pentru spital, unde macar o parte din cei mai grav raniti puteau sa fie mutati in covalescenta. Asfel ca iar ne-am apucat sa cautam incolo si incoace un loc bun, dar toate cladirile mari fusesera demult rechizitionate de alte institutii. […] Inca o data am vazut ca fiecare drum care aparent se infunda poate sa duca de fapt spre noi posibilitati, caci cu ocazia aceea m-am gandit cu disperare ca daca nimeni nu vrea sa ne dea ajutor, o sa ma descurc eu! O sa-mi construiesc propriul meu spital!” Asa se face, ca Principesa Ileana pune bazele si dezvolta spitalul sau, „Inima Reginei” de la Bran (nume dat in amintirea scumpei sale mame, Regina Maria). De aici incolo, incepe o lupta si o dedicare extraordinara, pentru cauza ranitilor de razboi romani. Cartea cuprinde file de istorie si de viata extraordinare, tulburatoare,  in care aflam si lucruri care la prima vedere pot sa mire… Cu sprijinul lui Emil Bodnaras, comunist de seama (prieten castigat de Principesa), dar nu numai cu al lui,  aceasta va putea face o sumedenie de lucruri demne de o adevarata eroina si patrioata.  

Scrisa cu sufletul, „Traiesc din nou” este un profund argument contra razboiului si in favoarea credintei… Sa nu o pierdeti!…

____________________________________________________

” Am simtit totdeauna ca, in ciuda tuturor suferintelor si nenorocirilor, dincolo de bine si de rau, exista ceva care confera vietii ratiunea de a fi si stabilitate. Chiar si in cele mai intunecate clipe, pentru mine Dumnezeu este in ceruri iar in lume totul e in ordine […] Noi cai mi se deschid mereu, noi orizonturi se desfasoara in fata ochilor mei incantati, sursa nesecata de frumusete si bucurie. Chiar si in cele mai intunecate ceasuri de deznadejde, am stiut in adancul fiintei mele ca, pana si ele, ma vor ajuta sa fac noi descoperiri, ma vor imbogati cu o invatatura mai profunda, ma vor pune in fata unei frumuseti si mai impresionante. Cand am facut greseli cumplite si am trecut prin teribile experiente aducatoare de bezna, in care mi-a fost dat sa traiesc sub etaloanele mele de viata, scanteia a continuat sa ma conduca, si, in final, sa ma elibereze. Vreau sa le spun celor care pot pasi pe aceasta cale a disperarii ca am cunoscut chiar chinuitoarea dorinta de a ma sinucide. Am fost impiedicata de doua lucruri: de convingerea ca nu as face decat sa adaug in mod ireparabil la pacatul originar; si sentimentul de responsabilitate fata de cei pe care i-as fi lasat in urma. Ce nu stiam atunci, dar stiu acum, este ca as fi jertfit marile bucurii pe care viata pamanteasca mi le ofera – si nu m-as fi lepadat de nenorociri.” („Credinta launtrica” – Principesa Ileana).