In luna aceasta de martie ce se incheie, l-am avut adesea in gand pe poetul Nichita Stanescu. Regasesc in biblioteca mea „Nichita Stanescu. Album memorial” – editat de Viata Romaneasca in decembrie 1984, la un an de la moartea poetului. Este cu siguranta cel mai frumos omagiu ce i s-ar fi putut aduce – prin format si continut. Un volum consistent cu toate formele de a-l mentine viu si in fiinta, fata catre fata cu cititorii sai.
Voi extrage si cita mai jos autoportretul pe care si l-a scris poetul in 1982, ce apare in acest album:
” Prietenii mei, scriitorii macedoneni, mi-au cerut pentru aceasta carte de versuri aparuta in maiastra limba macedoneana a lui Tasko Sarov, sa-mi fac un autoportet in catvea pagini tiparite. Mi-am pus la mana ceasul de auzit si la ochi ochelarii de micsorat timpul si mi-am zis ca, cel mai frumos portet al meu in limba macedoneana, ar fi dedicatia pe care-o pun pe fruntea cartii si anume aceasta.
Iubite cititorule al meu din Macedonia, iti dedic aceasta culegere de versuri cu prilejul faptului ca ne-am intalnit in timpul vietii noastre, iar nu in timpul vietii altora. Daca nu este multumitor acest autoportret, atunci as mai adauga faptul ca a te naste este o sugrumare, iar a muri, un strigat. Faptul de a te fi nascut este atat de uluitor si de mirabil, incat este mai degraba asemuitor intamplarii, decat legii. Voi zice si eu in consecinta ca intamplarea naste legi, iar legile nasc intamplari. Intamplarea nemaipomenita de a fi cal poate fi asemuita cu neasemuita intamplare de a fi arbore. Pe om il ispaseste de individualism cuvantul, care este un organ colectiv al umanitatii, daca nu cumva singura ei fiinta fragmentata in nesfarsite substantive si verbe rostite de pieritorii globului pamantesc.
Despre poezie am o parere foarte buna.
Daca din punct de vedere sociologic omul este dezastruos, daca din punct de vedere psihologic omul este explozibil ca si dinamita, din punctul de vedere al poeziei din om, omul ne pare inca de nejefuit. Averea cea mai sigura si cea mai importanta pe care o are umanitatea din timpul umanitatii mele este poezia fiecarui om in parte – si in acest sens intelegem estetica ca pe expresia cea mai fiintanda a eticii. Poetul este aidoma unei moase de tara care ajuta femeia pe camp sa nasca. Dar a confunda moasa cu miracolul nasterii ar fi un cantec al surzilor. Poezia poetului starneste pozia intima a fiecaruia. Un poet este cu atat mai maret cu cat cei care-l citesc nu pe el il descopera, ci pe ei insisi.
Inchei adaugand ca Podul de la Struga e un curcubeu caruia-i zarim bolta – si ale carui picioare nu i le zarim, dorindu-i-le lungi-prelungi ca ecuatorul.
Ave!
Al vostru, Nichita Stanescu, Azi.”
Iar eu depun aici, „in memoriam”, cateva flori minunate pictate de draga mea pictorita Tatiana Mihailescu, extragadu-le din colectia de fotografii dupa tablouri, pe care mi-a daruit-o acum 3 ani artista. Cred ca poetului i-ar placea!
anomismi 