Pe Parintele Arsenie Boca nu l-am cunoscut. Adica nu direct, om catre om. Am venit catre el fara a sti nimic. Mi-a iesit in cale, dar care cale?… Nici cale n-aveam, iar Parintele m-a „cules” din necalea si nefirea mea. Ma cautam, asta este sigur, poate ca incercam sa ma intuiesc, sa ma inteleg, sa ma pipai. Cu siguranta respiram, mancam si calcam, la fel ca milioane de fiinte ca si mine. Dar nu stiu daca eram…
Intr-o zi de septembrie, am ajuns la Sambata. Fusesem de multe ori si inainte, de-a lungul anilor. Tratam totusi cu superficialitate interioara, insa cu un fel special de condescendenta, lipsita in fapt de profunzime – biserica, credinta, ortodoxia. Da, ceva din mine le respecta profund, insa nu de-ajuns sa le pot trai, simti, intelege in Adevar.
Dar a venit o zi, cand sufocarea ma dusese la disperare, neputinta, deznadejdea, dezorientarea, ma impinsesera catre buza neantului. Simteam ca nu mai pot, ca mai departe nu e sens, ca nu mai inteleg nimic si ca absurdul si-a facut de cap in mine, si m-a coplesit.
Cautam sens. Nu sensul meu, ci sens… atat de rau cazusem in neant. Si a venit o zi cand drumul meu s-a oprit la Sambata, la Manastirea Brancoveanu. Si pasii m-au dus, pentru prima oara (desi fusesem de atatea ori la Sambata), in padurea unde cuvanta Parintele pe vremuri, in anii ’40. Acolo-i o troita, ridicata in 2010 de Fundatia Arsenie Boca (foto mai jos). Fotografia Parintelui, de la baza troitei ma privea, cu o adancime uriasa. In liniste, privind, incet, am inceput sa-i vorbesc, Parintelui din acea fotografie. Si da, i-am cerut, l-am rugat mult sa ma ajute. Disperarea mea ajunsese prea mare, si n-o mai puteam indura. Nu stiu cat vorbeam cu mine si cat cu fotografia aceea, din care ochii…ochii aceia pareau a se desprinde din hartie si a prinde viata, captandu-mi tanguirea fara glas.
Apoi am plecat, nu stiu daca mai linistita sau nu, dar sigur, mai usoara in gand, caci lepadasem acolo, in fata acelor ochi, a acelei priviri de dincolo sau de dincoace de hartie, gramada mea de deznadejde si amar. O tanguisem acolo, stiind ca se spuneau atatea despre Parintele Arsenie… Iar eu avusesem privilegiul unei intalniri „intre patru ochi”, ai mei si ai Parintelui, si curajul sa-i cer sa m-ajute.
Si primisem, ca talisman, inscrisul de pe acea troita, ce-i apartine Parintelui Arsenie. Acest talsiman m-a invatat sa gasesc calea. Si incet, zi dupa zi, Parintele Arsenie a lucrat uimitor si minunat in viata mea. A fost, este si va fi, cel care m-a „cules” de pe ne-cale si m-a adus pe Cale. Primele cuvinte ce mi le-a spus au fost cele incrustate in lemnul troitei:
„Credinciosul in Dumnezeu depaseste limitele Omului.” – asa mi-a deschis Parintele Arsenie cartea vietii, si-am invatat, incet, sa merg pe ea. Cu ajutor…, de la Parintele insusi si de la Dumnezeu!
***************
Desenul de mai sus a fost realizat (si incuviintat spre reafisare si pe blogul meu) de artista si muziciana Gabriela Mihaita David, careia ii multumesc inca o data aici, pentru marea bucurie de a putea regasi, nealterata, privirea fara seaman a Parintelui Arsenie Boca in realizarea grafica a ei!
anomismi 