In asteptarea noii carti – „Invataturile unei prostituate batrane catre fiul sau handicapat” / citind „Romania Ingerilor” – ale Parintelui Savatie Bastovoi

„Invataturile unei prostituate batrane catre fiul sau handicapat” este titlul cartii la care scrie/lucreaza in prezent Parintele Savatie Bastovoi. A amintit fugitiv despre ea atat in intalnirea de la Libraria Sophia de la 16 aprilie 2013, cat si in cea mai recenta a sa publicata carticica, „Romania ingerilor” (Ed. Cathisma, aprilie 2013). De fapt, prima mentionare a titlului cartii in lucru a aparut inca din iulie 2012, cand Parintele Savatie semna in Revista „Zona Literara” un articol cu acest titlu.  Posibil ca aceasta noua carte, pe care o asteptam,  „Invataturile unei prostituate…” sa fie editata intai (oricum, va fi editata cu siguranta si) la Paris, la aceeasi editura – Éditions Jacqueline Chambon, la care a aparut in 2012 prima sa carte tradusa in franceza, „Iepurii nu mor” (prezentarea in franceza a romanului, pe site-ul editurii, aici). Despre titlul cartii in lucru, s-a spus la Paris, unde parintele a prezentat ideea din spatele lui – editoarei franceze, ca este unul „coroziv”. De buna seama, contondenta titlului nu va ramane in umbra, pentru multi, la momentul publicarii ei.

Citesc deocamdata carticica cea noua – „Romania Ingerilor” – pe care de curand am reusit sa o achizitionez. Rememorez bucuria, multumirea, elanul, razbatand de pe chipul si din comportamentul Parintelui Savatie, cu prilejul intalnirii sale cu publicul de la Libraria Sophia din capitala (si cred ca nu sunt stari/trairi prea dese acestea, la Parintele). Si mai cred ca o parte dintre acestea s-au datorat si intalnirii de  la Paris, intampinarii minunate pe care a avut-o acolo (povestea „intamplarii” se regaseste in paginile acestei carti) – ca om, ca crestin si ca scriitor! Un inceput facut la Salon du Livre, o intalnire providentiala – cea cu presedintele Centrului National al Cartii (CNL – Paris), Jean-François Colosimo, care a condus la dialogul avut la Institutul Teologic Saint Serge din Paris, unde a fost invitat. „Mi s-a parut ca la Paris, la Salon du Livre, Romania si Moldova stateau deschise ca doua coperti ale unei carti din care foile au fost rupte si fluturii se asezau pe ele de peste tot. Cine a vazut un manuscris stefanian stie ca paginile cartilor vechi seamana cu niste prinzatori de fluturi, caci literele, ca si cuvintele, pe atunci erau frumoase, pisate cu aur, rosu kinovar si albastru de Voronet. Pe atunci poporul nostru stia ca vorbele urate nu ajung in carti. Si tot Parisul parca era plin de vorbe bune despre poporul nostru, ceea ce e de neinchipuit la noi acasa.”

In primul rand, carticica are o coperta admirabila, al carui desen apartine zugravului bisericesc Adrian Adochitei. In al doilea rand, daca il ascultam pe autor,  ‘aceasta carte – (n.n. „Romania Ingerilor”), nu exista’. Parintele Savatie a imaginat-o, conform spuselor sale, ca pe o pereche de coperti care au prins intre ele niste ganduri, asemenea unor fluturi: „Sa ne imaginam doua coperti deschise pe care vin si se aseaza fluturi. Apoi un copil care le inchide brusc. Dar fluturii sunt fapturi fragile, ca si gandurile, ca si simtamintele. Nu poti sa prinzi un fluture cu cartea. Acum, cand le deschizi, copertile sunt murdare de culori, iar bucatile de aripi pastreaza ici si colo desenul facut de Bunul Dumnezeu.”

„Romania ingerilor” este desigur, rezultatul ori impactul intalnirii cu presedintele CNL Paris, Jean-François Colosimo, despre care Parintele Savatie scrie: „Nu stiu daca eu l-am gasit pe domnul Colosimo sau el pe mine, dar chiar din momentul salutului nostru – care s-a facut cu multa caldura si bucurie – mi-a parut foarte cunoscut si foarte apropiat. Si deoarece eu nu vorbesc franceza trebuia sa ne intelegem in limba dintru inceput a omului, aceea a privirii si a dragostei care izvoraste din gesturi. Bineinteles, am facut si eu acea fata de om care recunoaste pe cineva. Totusi, experienta domnului Colosimo, l-a facut sa o intrebe pe traducatoarea mea daca eu stiu cine este el. S-atunci eu am raspuns cu toata sinceritatea ca nu! El mi-a zis: ‘Eu sunt presedintele Centrului National al Cartii, te rog sa-ti faci timp pentru luni, cand vreau sa-ti fac o invitatie la Saint-Serge.” (n.n. intalnirea a avut loc la 25 mai 2013, la Institutul Saint-Serge din Paris).

Carticica „Romania Ingerilor” cuprinde un preambul, intitulat „Fluturele strivit”, si sase capitolase: I. Romania ingerilor. II.  Din cate morti a inviat Ortodoxia?  III. Falimentul modernitatii. Unde se intalneste credinta cu ratiunea?  IV. Despre masinile de lux si tentatiile puterii. Agonia imperiilor.  V. Ortodoxia in Occident.  VI. Addenda (care este rezumatul discursului Parintelui Savatie in cadrul mesei rotunde de la Salon du Livre, Paris, martie 2013 – se poate citi online aici). La final, Parintele a inserat cateva fotografii de la Institutul Saint Serge, de la biserica institutului, din cadrul unor intalniri – alaturi de Jean-François Colosimo, de decanul Institutului – Preot Nikolai Ozolin dar si de jurnalistul unei reviste editate in Coasta de Fildes, pentru care Parintele Savatie a dat un interviu.

Iar Parintele, mai scrie in cartea sa:  „Si ma intorc prin a spune ca atat la Paris, cat si in Sfantul Munte Athos gasesti ceea ce cauti: la Paris Il poti gasi si pe Hristos, dar si in Sfantul Munte unii merg si vin acasa cu un buchet de sminteli.„

La Paris, Romania din inima…

Constat cu  bucurie, ca Romania din inima bate minunat la Paris! Dupa ce am fost martorii plamadei noii carti a Parintelui Savatie Bastovoi, „Romania ingerilor” – ca urmare a participarii sale la Salon de Livre si a invitatiei pe care ulterior a primit-o spre a avea un dialog ortodox la Instiutul St. Serge din Paris (in martie 2013), acum suntem martorii plamadei de fiintialitate spirituala ortodoxa in grai romanesc, prin intermediul  festivalului „Din dragoste pentru frumos” (Paris, 16-21 mai 2013). Programul festivalului, disponibil in link-ul anterior, este de exceptie! Iar filmul de prezentare, arata cat de mult bate romaneste inima celor care cred in neamul lor, oriunde s-ar afla pe mapamond.

UPDATE: Reportajul realizat la Paris și Limours, cu prilejul celei de a III-a ediții a festivalului “Din Dragoste pentru Frumos” (16-21 mai 2013):

Sfintii pe care ni-i dorim…

Am regasit fragmentul de mai jos in romanul „Nebunul„, al lui Savatie Bastovoi, si m-am gandit instantaneu la Parintele Arsenie Boca…

Parintele Arsenie nu este canonizat, si-mi amintesc o discutie foarte recenta a mea cu maica stareta de la Manastirea Prislop: „Nu vrea Parintele aceasta!”.

In cartea Parintelui Daniil Stoenescu, „Parintele Arsenie – Omul imbracat in haina de in si Ingerul cu cadelnita de aur” (Ed. Charsima, Deva, Ed. a II-a, 2009), la pag. 43, autorul rememoreaza: „Neindoielnic si Parintele Arsenie si-a pecetluit timpul si veacul, de aceea nu intamplator poetul si filosoful Lucian Blaga i-a adresat la sfarsitul anilor ’40, cu prilejul unei intalniri la Cluj: ‘Fericit esti Parinte Arsenie, ca ai ajuns un mit!’ La care Parintele, dupa cum insusi mi-a marturisit-o personal, a replicat: ‘Maestre, caciula aceasta eu nu o port’. La care filosoful, la intalnirea cu omul lui Dumnezeu, a conchis: ‘Ba, ai s-o porti, caci poporul are nevoie de asa ceva!‘ „.

Iata insa si punctul de vedere al Parintelui Savatie, extras din romanul sau, „Nebunul”:

„– Pentru un călugăr nu este bine să-l iubeasca oamenii.…
-De ce?
– Pentru că oamenii mai întâi te iubesc, pe urmă te fac sfânt.
– Si nu-i bine să fii sfânt?
– E bine să fii sfânt, dar să te facă Dumnezeu, nu oamenii. Oamenii, când fac pe cineva sfânt, încep să vină la el si să-i ceară lucruri care li se par lor bune si folositoare. Oamenii vor ca sfântul să le îndeplinească toate dorinţele. Pentru aceasta îsi fac sfinţi pe pământ, căci prin ei cred că îl pot sili pe Dumnezeu să le facă voia. Oamenii vor minuni, vor să se mărite si să se însoare cu cine le place, vor bunăsporire si sănătate, vor multe si de toate, si nu vor să înţeleagă că minunile sunt în mâna lui Dumnezeu, si El dacă vrea dă, iar dacă nu vrea, nu dă. Cu oamenii însă nu se poate asa. Dacă nu le îndeplinesti dorinţele, ei se supără, se nemulţumesc, si până la urmă încep să te urască. Si toată această sfinţenie omenească devine o bătaie neîncetată de cap, griji si supărări fără nici un folos. Dumnezeu singur stie ce are de făcut în lume si nu are nevoie de rugăciunile noastre pentru a lucra binele, iar dacă oamenii se roagă unul pentru altul o fac nu pentru a arăta lui Dumnezeu ce are de făcut, ci ca să se înmulţească dragostea în lume, căci în rugăciune noi descoperim suferinţa celuilalt si ne facem părtasi la ea si cerem izbăvire ca pentru noi însine. Si ce este aceasta dacă nu dragoste si cale de a ne cunoaste unii pe alţii?””

Ostentatie si nebunie… oare?

Exista repere fata de care toate cugetarile noastre sunt strambe. Exista o cunoastere si o intelegere care rastoarna tot ce stiam noi ca-i catalogat drept „bine” si „drept”. Exista nebunie in fata careia trebuie sa ne inchinam…, cu conditia sa o intelegem. Avem – cu totii – meteahna mare a judecatii aproapelui, a faptelor lui. Dar mult prea rar suntem el, in el. Nu avem ochii si mintea lui, si mai ales experientele lui…  „Caci nimeni nu stie ce-i in sufletul omului, decat numai omul insusi si Dumnezeu„… Aceasta degraba-catalogare a unui om care iese din „normalitate”,  fara a cunoaste motivatia, explicatia faptelor lui, de multe ori este hazardata si periculoasa. Uneori nici macar timpul (cel adesea-vindecator, adesea-inteleptitor)  nu poate sa ne faca mai lucizi in a masura o situatie si o atitudine. Cu cat ne apropiem de cunoasterea adevarata, cu atat vedem cat am fost de strambi si de pe dos. Pare ca tot ce stiam ca-i „bun”, „normal”, „corect”, „frumos”, devine opusul. Ne raportam tot la noi si in cazul al doilea, dar la un alt noi…, care a inaintat in sine. Pe masura ce ne cunoastem pe noi insine, intelegem si restul. Ca sa poti vedea ceva – care exista, ai nevoie de cel putin doua elemente: lumina pe care sa o proiectezi pe acel obiect, si unghiul potrivit ca sa poti observa, prin reflexie, acel obiect. Orice combinatie nepotrivita a celor doua, poate sa te faca sa afirmi ca obiectul nu exista! El poate fi insa doar invizibil, nu si inexistent!

Citeam cu ceva vreme in urma o carte, „Nebunul”. Asa numim noi, simplu si scurt, oamenii care se comporta „altfel”. Cartea aceea nu era o poveste imaginara, cartea aceea era o schita de viata reala. Dar cititorului nu i se spune asta, el poate afla sau nu, la un moment dat. Acea carte, dar si multe alte lucruri care mi s-au intamplat, m-au facut sa ma gandesc mai profund. A meritat!

„Delasarea care incepe sa caracterizeze obstea crestina nu este trecuta cu vederea de Dumnezeu. La propovaduire iese o noua categorie de sfinti, nemaipomeniti pana atunci. Este vorba de sfintii nebuni pentru Hristos, a caror propovaduire se bazeaza in primul rand pe soc si scandal. Nebunii provoaca societatea prin fapte nebunesti, a caror veste este dusa degraba din gura in gura. De exemplu, Sf. Andrei cel nebun pentru Hristos arunca in peretii bisericii cu noroi in timp ce lumea se afla la rugaciune, iar alta data saruta peretii unei case de desfranare. Intrebat de ce face aceasta, sfantul a raspuns: ‘Atunci cand omul vine la biserica sa se roage, demonul care il urmareste tot timpul ramane afara, umbland in jurul bisericii, si de aceea aruncam cu noroi in demoni. Iar cand un crestin merge la casa de desfranare, ingerul Domnului care il pazeste, ramane, asteptand afara, de aceea sarutam picioarele ingerilor’. […] Scopul principal al predicii tutror nebunilor pentru Hristos era acela de a readuce in atentie dragostea de aproapele, care este prima dintre poruncile crestine, si de a batjocori mandria, cea mai urata dintre patimi. De aceea ei incalca ostentativ toate normele bunei cuviinte crestine: apar mancand carnati in Postul Mare, arunca cu nuci in lumanari in timpul slujbei, umbla goi, de parca ar vrea sa spuna: ‘Nu acestea coboara pe om, ci ura, invidia, lasitatea, zgarcenia si celelalte patimi.‘ ” (din volumul: „Pietrele vorbesc” – Savatie Bastovoi, Ed. Cathisma, Bucuresti, 2010).

Profani ai vremurilor: Noica, Eminescu, Eliade…

Intro:   „Dezastrul spiritual al tarii deriva din inteligenta fara continut, din desteptaciune. Lipsa de miez a duhului, preschimba problemele in elemente de joc abstract si rapeste spiritului latura destinului. Desteptaciunea degradeaza pana si suferinta, in flecareala.” (Emil Cioran, 1940)

Cu putina vreme in urma am avut cateva surprize in avalansa. Ironia sortii…dar surprizele mi le-am facut eu, mie!  Si astfel mi-am dat seama cat sunt si eu, ca multi altii, rob al „chipului cioplit”, captiv al propriilor fixisme, manipulata si automanipulata de si intru cultura, cazuta in admiratie fara reper. Multe se pot spune in momentul in care iti identifici limitarile si nevederea, ca sa nu spun orbirea. Desi poate mai potrivit ar fi sa spun ca-i vorba de neputinta intru duh.

Cu cateva saptamani in urma, intr-o discutie cu un parinte calugar al carui duhovnic este Parintele Rafail Noica, aflam cu maxima mirare ca Parintele Rafail nu este interesat deloc de modul cum tatal lui, filosoful Constantin Noica, a trait si a suferit, de modul cum a fost urmarit si tratat de securitate in toti anii grei ai comunismului – asa cum reiese astazi din documentele publicate. Ca mirean, nu am putut socoti decat lipsit si de luciditate, si de intelepciune si de credinta, ca Parintele Rafail se arata atat de rece si distant fata de tatal sau, fata de trecutul sau, de memoria sa. Dealtfel acest mod de a gandi al sau l-am simtit si stiind – deja de ani buni – ca nu are obiceiul sa vina la mormantul lui Constantin Noica de la Paltinis. Mi-a fost greu sa accept scurta explicatie ce mi s-a dat ca argumentare fata de aceasta atitudine, din partea parintelui calugar cu care intrasem in dialog pe tema interesului pentru trecutul si viata tatalui. Intr-un fel sau altul, deduceam ca filosoful Noica este considerat de fiul sau monah – un eretic, un om „departe de Dumnezeu”. Firea mea laica, lipsa mea de profunzime, m-a facut sa raman contrariata.

De curand, citind o carte a Parintelui Savatie Bastovoi, aveam sa am o noua si mare surpriza interioara. De data aceasta, subiectul era Mihai Eminescu – un reper urias al romanismului cultural, filosofic si politic.  In capitolul «Patologicul si demonicul la romantici» din cartea Parintelui Savatie : „Ortodoxia pentru postmoderinisti”,  Ed. Cathisma, 2012, citesc pentru intaia oara o teribila argumentatie care demonstreaza paganismul lui Mihai Eminescu, demonicul viziunilor sale romantice din poezie (ctez aici doar cateva mici fragmente din intreaga argumentatie): „Romanticii nu puteau fi crestini, prin definitie. Totusi ei nu erau atei. Ei presupuneau si intuiau o lume si o realitate in afara acestei lumi si realitati. Adevarat este ca romanticii isi inchipuiau multe, prea multe, lumi si realitati. Lor nu este nevoie, ca in cazul ateilor, sa li se demonstreze existenta lui Dumnezeu. Cum dar a fost cu putinta ca cei de la care ne-au ramas cuvantul  -geniu- sa nu vada absurdul situatiei lor?” […] „Demonismul romanticilor nu este intamplator, ci isi are un suport nu numai teoretic, ci si practic. Inclinarea romanticilor spre ocultism o identificam cu usurinta in opera lor, cum este si cazul prozei lui Eminescu «Sarmanul Dionis». Delirul, la care romanticii recurg in scrierile lor ca la un procedeu comod de a-si transpune actiunea dintr-un registru in altul, din real in fantastic sau dintr-un timp in altul, este si un produs al demonicului.” […]  ” Lauda demonului este un scop deloc de neglijat, atat in poezia lui Eminescu cat si in a altor romantici. Cel putin in cazul nostru ea se face in modul cel mai clar si direct, intr-un cadru ce s-ar vrea crestin. Atunci cand poetul descrie sau foloseste scene din Evanghelie, o face intr-un mod cu totul satanic. Iata o strofa ce ar trebui sa infatiseze Nasterea Mantuitorului, pe care o citez fara placere: ‘Dar pe pagina din urma, in trasuri greoaie, seci,/Te-am vazut nascut in paie, fata mica si urata,/Tu, Christoase -, o ieroglifa stai cu fruntea amarata/ Tu, Mario, stai tacuta, tepana, cu ochii reci’ – (din poezia „Dumnezeu si om”). La fel si in poezia „Inger si demon” Eminescu prezinta un ‘inger’ aprinzandu-se de pofte trupesti fata de un demon cu ‘fruntea trista‘. […] „Cazand intr-o grava erezie Eminescu, crezandu-se mai milostiv decat Dumnezeu, ar vrea sa-l mantuiasca pe demon. […] Cert este ca Eminescu nu a avut niciodata nici cea mai mica intelegere pentru crestinism si idelaurile crestine„. Raman pe ganduri si nu pot sa nu fiu de acord…

Rasfoind pe Internet, gasesc foarte de curand un mai vechi eseu al lui Răzvan Codrescu, “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?”, în revista Puncte car­dinale, anul II, nr. 2/14, februarie 1992 – se poate citi online aici, si raman din nou surprinsa ca nu m-am gandit niciodata la o astfel de posibilitate. „Întîlnirea sufletului tînăr cu opera “ştiinţifică” a lui Mircea Eliade poate fi un cîştig, dacă o privim dinspre lotul culturii, dar ea poate să fie şi o pierdere, dacă o privim dinspre lotul religiei. Prin spiritul care-i guvernează cercetările, Mircea Eliade face un deserviciu flagrant tocmai religiei înseşi, riscînd să înmulţească turma “credincioşilor fără Dumnezeu”, a hermeneuţilor rafinaţi, care ciocănesc totul, dar nu se opresc la nimic, pentru că se cred prea deştepţi şi nu vor “să se sărăcească cu duhul”.

In fata intelepciunii, doar tacerea…

Citesc a treia carte al carui autor este calugarul moldovean Savatie Bastovoi. El a scris mai multe carti, dar eu sunt la cea de a treia carte din cele scrise de el. Pe langa acestea, am citit pe net interviuri, extrase, am audiat prelegeri, serii de raspunsuri la intrebari, am vizionat cateva filme din seria pe care o vreme a pregatit-o si prezentat-o la TV Moldova – „Pietrele vorbesc”, etc. De o vreme deci, am inceput sa intru in universul sau de credinta, de traire, de marturisire.

Prima carte pe care s-a intamplat sa i-o citesc a fost „Nebunul” – o poveste reala, despre viata unui sfant mai putin cunoscut,  cuviosul Simeon cel nebun intru Hristos. La lectura, cititorul nu poate sti daca povestea este basm sau realitate, dar am aflat mai tarziu si intamplator, ca „basmul” din cartea „Nebunul” ascunde intelepciunea unei vieti de sfant cat se poate de reala. Cuviosul Simeon, pe care Savatie Bastovoi il zugraveste in modul cel mai viu cu putinta in cartea sa, a trait in cetatea Edesei – în Siria, pe vremea împaratiei lui Iustin cel tânar. Nimic din aceste date istorice nu razbat insa in carte, care dealtfel este un roman ce se citeste cu sufletul de catre orice om, fara nici cea mai mica pregatire crestina.

De curand am citit a doua carte a Parintelui Savatie – o aparitie recenta, din 2012: „Fuga spre campul cu ciori. Amintiri dintr-o copilarie ateista”. Nici de asta data nu am putut talmaci simbolistica direct din titlu , ci a trebuit sa audiez un expozeu al parintelui pe o oarecare tema, in care aminteste obsesia sa pentru ciori. De fapt legatura cu ciorile se datoreaza obsesiei sale fata de moarte. Aflase, pe cand era copil, ca ciorile traiesc si 300 de ani, si probabil, in teama sa teribila de moarte, incepuse sa venereze oarecum ciorile, pentru darul primit de a trai atat de mult timp. Adaug aici un fragment desprins din cartea mentionata, in care introduce tema mortii, descriindu-se pe sine (in adolescenta) la persoana a III-a:

„Moartea îl urmărea peste tot. Îi părea că o vede în ţurţurii mari de sub streaşina filarmonicii, sub tramvaie, prin copaci. Înţelegea că poate să moară în orice clipă, aşa cum au murit atâţia şi atâţia. Putea să-i cadă un ţurţure de acela în cap sau să nimerească sub tramvai ca Labiş. Să alunece sub gheaţă ca Georg Heim, să se sinucidă ca Esenin. Nu se ştie ce întâmplare îl mai ţinea în viaţă. A auzit că unii au murit în somn, pur şi simplu. Se culcau şi nu se mai sculau. De asta se temea cel mai mult, se temea că o să moară în somn. Nici nu vroia să se culce. Stătea până târziu şi picta sau scria acele poezii ciudate într-un caiet roşu. Vroia să lase măcar ceva în urma lui, în cazul în care ar muri în noaptea aceea. Vroia să folosească orice clipă, se tânguia după vremea pierdută în zadar, când putea să picteze sau să scrie. De la un timp a început să înţepenească în somn. Se trezea, dar nu se putea mişca. Gura îi era plină cu salivă care îl sufoca, dar nu se putea mişca, nici să înghită, limba îi bloca respiraţia. Simţea că moare şi e neputincios să facă ceva. Făcea eforturi grozave ca să-şi mişte pleoapele şi uneori reuşea să le dezmorţească. Pe urmă putea să mişte gura, degetele de la mână, şi până la urmă reuşea să se zbată şi să se întoarcă pe o parte. Atunci simţea un fel de bucurie neputincioasă, trăia o nouă victorie asupra morţii. Dar o victorie neînsemnată, ştia. Pentru că în noaptea următoare îl aştepta o nouă luptă, din care nu se ştia cine va ieşi biruitor. El? Moartea?”

In viata sa, mai exact in copilarie si adolescenta, pare sa fi fost marcat crucial pe doua directii: cea legata de tatal sau si relatia cu el, tata care era propagandist de ateism stiintific, vajnic critic la adresa crestinismului si comunist convins si cea legata de iminenta mortii oricarui om, fenomen care il ingrozea teribil si a carui ratiune mintea lui nu o putea concepe si accepta. Poate ca din acest amestec de trairi extreme, in timp, s-a altoit cautarea aceea adanca ce avea sa-l conduca spre iluminarea primita la varsta de 17 ani si inteleasa/asumata la 22 de ani. In „Fuga spre campul cu ciori”, Parintele Savatie istoriseste, in cel mai lucid si adanc fel cu putinta, drumul sau interior. Nu-i nimic imaginar in aceasta carte, ci sunt fapte de viata, reale, si aceasta e lucru atat de mare… Experienta prin care a trecut intr-o noapte, la varsta de 17 ani, experienta ce l-a dus de pe taramul de Aici pana pe cel de Dincolo si inapoi, drum pe care a cunoscut pe Dumnezeu prin revelatie dar si prin experienta directa, vor amprenta ireversibil modul in care in tot ce a facut mai departe, si face, Parintele Savatie aduce marturie vie.

A treia carte pe care am citit-o, aparuta in 2003, deci cu 9 ani inainte de „Fuga spre campul cu ciori”, imi pare ca este mai degraba o continuare a „Fugii” decat o antemergatoare a ei. Se numeste „Dragostea care ne sminteste” si probabil Parintele, nemaiavand in gand sa publice „Fuga spre campul cu ciori”, a scris-o pe aceea. In cartea din 2003 exista un alt mod, la fel de frapant, de a ne apropia de luciditatea autoanalizei si analizei fiintei umane in adancul sau, o luciditate in cea mai bruta forma posibila. Modul de transmitere este sub forma raspunsurilor la scrisori cu intrebari spinoase despre viata si moarte. Parintele argumenteaza cu o intelepciune in fata careia nu poti decat sa taci, si sa reflectezi…. Pe langa aceastea, un capitol absolut zguduitor in „Dragostea care ne sminteste” este cel al reintoarcerii in casa natala pustie, spre a sterge orice urma a trecutului sau de mirean, orice amintire, spre a arde de fapt, in realitate dar si in adancul fiintei, toate resturile de trecut care nu (mai) valoreaza nimic, absolut nimic… Incarcatura emotionala este imensa in acest capitol, numit „Insemnari din casa in care nu sta nimeni” si mai ales pentru cititorul care, ca si mine, a avut sansa sa citeasca mai intai „Fuga spre campul cu ciori” si abia mai pe urma  „Dragostea care ne sminteste„. Totul este real, totul este adevarat, mult prea adevarat, in aceste carti. Realitatea care intrece imaginatia, adancimile care intrec puterea de evaluare a profunzimilor noastre…

Cartile Parintelui Savatie Bastovoi au inceput sa fie traduse in Franta din 2011. Ce spune asta? Ceva despre nevoia acuta a omului contemporan din orice colt al lumii de a-si aminti de sine, de valoarea unica si universala a rezultatului creatiei – care suntem. Aflu cu bucurie ca Savatie Bastovoi este nominalizat sa participe intre cei 27 de scriitori romani, la Salonul Cartii de la Paris din 22-25 martie 2013. Si incerc sa-mi imaginez cum poate impaca acest om starea de intelepciune pe care a atins-o deja, la cei 36 de ani ai sai, cu tumultul vietii noastre mult prea pragmatice in sensul consumist. Imi amintesc cateva dintre ale sale afirmatii si ma tem ca in fata intelepciunii, doar tacerea e potrivita:

„Omul care descoperă pe Dumnezeu se trezeşte ca dintr-o beţie: întreaga lui viaţă i se pare o pierdere de timp.
Dar omul necredincios face şi vorbeşte lucruri vrednice de rîs: dacă-i dai bani se bucură şi dacă îl lauzi te slujeşte ca un catîr. De tînăr îşi părăseşte casa în care s-a născut şi pleacă de-şi pierde frumseţea şi cinstea printre străini. Cînd cineva iubeşte pe Domnul i se înfrumuseţează faţa şi vorbele lui devin plăcute la auz: el pune pace în inimile celor ce îl privesc şi îl ascultă, iar tăcerea lui aprinde dorul de a fi mai buni. Nu este aşa omul necredincios: frumuseţea lui trezeşte invidia, iar învăţătura lui, atunci cînd o are, ajunge prilej de ceartă şi dezbinare între prieteni. Fericit cel ce s-a făcut frumos şi înţelept pentru Domnul.”

Inspre sine

In vara lui 2010 am primit cadou o carte scrisa de un necunoscut: Savatie Bastovoi. O carte micuta, cu coperta pe fundal negru, cu titlul „Nebunul„.  Intr-o noapte de vara, in cateva ore, am citit-o pe nerasuflate. Mi-a parut un basm atemporal destinat oricarei varste, caci poate fi interpretat in fel si chip, in diverse nuante si profunzimi, in functie de cititor. Sa spun ca mi-a placut? Cred ca mai potrivit este sa spun ca mi-a mers in inima!

Cu cateva zile in urma am primit un nou dar, o alta carticica a aceluiasi autor. Bucurie! Banuiam ca voi retrai acel catharsis de prima oara, la parcurgerea randurilor. De cate ori citesc file scrise de acest tanar monah, filosof, om de cultura si misionar ortodox din Republica Moldova, am aceeasi stare: ca ma intorc inspre sine, acolo, in adancurile mele, intr-o matrita divina. Si ca ma regasesc pe mine fara de minele pamantesc…

„Faptul ca in noptile de vara nu era nimeni care sa ma priveasca din inaltul instelat al cerului era cea mai apasatoare dovada a singuratatii mele” (din cartea: „Fuga spre campul cu ciori – Amintiri dintr-o copilarie ateista” – de ieromonah Savatie Bastovoi, Ed. Cathisma, Bucuresti, 2012). Asa suna una dintre frazele din prima parte a cartii pe care o citesc acum. E-o carte de amintiri,  istoria intrebarilor si apoi a convertirii interioare a unui om – poate fi a autorului sau nu… Scrisa simplu, dar profund, imi pare o alta carte „inspre sine”, asa cum imi par mie cartile lui Savatie Bastovoi.

Filmul lansarii cartii „Fuga spre campul cu ciori – Amintiri dintr-o copilarie ateista” (13 martie 2012):