„Ideea Eminescu”

In seria noua a revistei „Gandirea„, respectiv in numarul 1-3/1999, pe care am rasfoit-o in biblioteca Manastirii Brancoveanu de la Sambata, am gasit un articol semnat de Monahia Zamfira Constantinescu, care mi-a atras atentia. Maica Zamfira, cea al carui nume si viata vor ramane legate strans de cea a Parintelui Arsenie Boca, semna deci, in 1999, un articol  despre Mihai Eminescu de o luciditate grozava, pentru acel timp, dandu-i titlul dupa afirmatia lui Lucian Blaga, „Ideea Eminescu”.

Ganduri similare cu cele concretizate de Maica Zamfira regasesc azi in insemnarea de blog a scriitorului Razvan Codrescu pe tema Mihai Eminescu (care merita citita!!! – link aici).

Si cu mult mai multa argumentatie, de citit neparat articolul de azi al jurnalistului Victor Roncea, pe blogul sau: „A fost Eminescu asasinat de masoni? Din misterele si secretele vietii si mortii Romanului Absolut si razboiul de ieri si azi contra si pentru Eminescu„.

**************

„IDEEA EMINESCU – de Monahia Zamfira Constantinescu:

Poezia lui Eminescu e cladita pe mai multe portative. Ea e plina de complexe ‘personante’ ale unor structuri inconstiente. De altfel in asemenea aspecte trebuie sa cautam pe Eminescu, iar nu in bietele reminiscente shopenhaueriene-budiste, sau in motivele brute, calatoare, care-l arata tributar romantismului timpului. De aceste imprumuturi a putut face atata caz numai o critica incapabila de a vedea dincolo de materia unei opere literare.

Exista o ‘Idee Eminescu’, spune Lucian Blaga, iar aceasta s-a zamislit sub zodii romanesti. Ea poate fi lesne deschiocata de aparente derutante, si nu mai putin lesne ea poate fi periata de cenusa unor vulcani de aiurea ce i-a cazut pe umeri lui Eminescu, din moment ce a izbutit sa-si realizeze intr-o seama de bucati poetice substanta proprie, urmeaza sa fie judecat in primul rand dupa aceste bucati, nu dupa acelea unde el nu e el. Exista o Idee Eminescu. Ea s-a implinit cand i-a batut ceasul, intai fiindca omul, care o purta, s-a nascut asa ca substanta si aptitudini, si al doilea fiindca inflorirea a fost prielnic ocrotita de acea atmosfera educativa a culturii, in a carei scoala omul si-a facut ucenicia” [1]. Si in alt loc, tot Lucian Blaga mai spune: ‘Eminescu cel adevarat e accesibil numai unei analize mai reverentioase.’ [2]

Ceea ce nu s-a petrecut in acea zi memorabila de 15 ianuarie 1999, cand renumitul neurolog Ovidiu Vuia, roman din exil, a venit din Germania ca sa argumenteze stiintific si sa purifice amintirea lui Eminescu de un diagnostic gresit.

Ce a urmat dupa conferinta d-lui dr. Ovidiu Vuia, tinuta intr-una din salile Universitatii din Sibiu, care sta sub numele marelui ganditor si poet Lucian Blaga (!) a fost un adevarat sacrilegiu. S-a incercat daramarea lui Eminescu de catre un grup de profesori de la Facultatea de Filologie din Sibiu, impreuna cu studentii lor, care, de altfel, n-au scos nici o vorba, cum se obisnuia in trecutul apropiat, cand lua cuvantul numai delegatul bine indoctrinat, asitenta neavand alt rol decat sa aplaude.

A fost o clipa de incremenire cand un tanar student de la Cercul de eminescologie al Universitatii ‘Lucian Blaga’ din Sibiu, in loc sa aiba curajul sa-si expuna parerile personale, a fluturat in fata tutror  revista ‘Dilema’, in timp ce profesorii lor isi permiteau sa continue cu bombardarea si daramarea lui Eminescu in fata unui auditoriu, doctori si profesori, uluiti de aceasta neasteptata atitudine, daca aceasta este educatia care li se da tinerilor.

Vai de neamul care-si contesta inaintasii, pentru a adopta teorii straine care n-au nici o legatura cu sufletul romanesc si istoria lui, cum afirma si Simion Mehedinti in ‘Crestinismul Romanesc’.

Cum a purtat Eminescu in sufletul sau durerea romanilor din toate timpurile si din toate tarile romanesti, n-a mai purtat-o nimeni. Numai urmand invataturile lui, mai pot afla urmasii calea mantuirii din prapastia in care am cazut. Cine va calca alaturi, va rataci… Se nenoroceste pe sine si va nenoroci si pe altii, facand sa creasca ruina tarii, in loc de a o scadea‘  (27 iunie 1940) [3], iar in ‘Optimismul lui Eminescu’ mai spune urmatoarele: ‘Asa dar, lasand cu totul la o parte intrebarea cat a fost fericit sau nefericit Eminescu, cine respecta adevarul faptelor, si intelesul adevarat al cuvintelor, dator e sa aminteasca nu numai pesimismul unor poezii ale lui Eminescu, dar si optimismul energic al prozei si activitatii sale practice. El nu e numai cel mai mare poet, dar cel mai mare prozator, si cel mai adanc cugetator politic. Iata pentru ce a devenit ‘educatorul neamului romanesc.’ [4]

Pana azi filosofia nu-si tagaduieste sirul de filosofi care au trait cu aproape trei mii de ani inaintea erei noastre si nici o literatura nu-si tagaduieste inaintasii pentru conceptiile lor sociale si politice, iar noi daramam pe Eminescu dupa 110 ani de la moartea lui, fapt pentru care vom avea de dat seama in fata istoriei.

Dupa aceasta sedinta de partid asupra lui Eminescu, caci asa a fost, nimeni nu avea curajul sa vorbeasca, in afara de cei trei delegati indoctrinati si tanarul cu revista ‘Dilema”, scena pregatita probabil dinainte.

Fata de aceasta vadita atitudine negativa si dusmanoasa asupra lui Eminescu, din partea unor oameni rupti de cultura si intreaga istorie a neamului romanesc, marele neurolog din exil Ovidiu Vuia a incheiat cu urmatoarea fraza:Constat cu tristete ca intre noi romanii din exil si dumneavoastra romanii care ati ramas in tara nu mai poate fi intinsa nici o punte.’

Aceasta dureroasa fraza ne-a intarit convingerea ca romanii care au putut scapa de genocidul intelectualilor din tara, plecand in exil, pastreaza adevarata cultura si istorie romaneasca. Poate ca ei vor si salva-o.

In urma ideilor aberante care s-au sustinut in sala: ‘Ne-am saturat de dulcegariile lui Eminescu’, ‘geniul este o inventie a romantismului, un profesionalism dus la extrem’, ‘cititorii fac pe scriitorii (!)’, etc., etc., atragem atentia tineretului sa ia aminte cum trebuie sa se documenteze asupra unei epoci pe care n-o cunosc, iar profesorii pe care ii au si raman indoctrinati de vechiul regim care a falsificat intreaga cultura romaneasca. Mihai Eminescu trebuie citit in original nu prin prisma revistei ‘Dilema’, iar asupra lui si a epocii in care a trait trebuie citite ‘Amintirile’ lui Ion Slavici, cel mai apropiat prieten al lui, cu care a si locuit cativa ani impreuna, atat la Viena cat si in tara si care ne-a lasat cea mai veridica si mai impresionanta descriere a lui Eminescu. De asemenea Iacob Negruzzi, care s-a dus personal al Viena sa-l cunoasca pe Eminescu, dupa ce acesta ii trimisese poezia ‘Venere si Madona’ spre tiparire in ‘Convorbiri literare’, revista ‘Junimii’, si care l-a caracterizat lapidar:O impreunare de asa mare talent si de atata modestie este ceva extraordinar‘ [5]. Asupra epocii si mediului in care si-a dus activitatea Eminescu, documentarea trebuie inceputa cu Titu Maiorescu urmat de toata generatia de scriitori pana dupa al doilea razboi mondial cu exceptia catorva, ca Aron Densusianu si altii, care stau la baza denigratorilor de astazi.

Tineretul sa fie deci cu grija sa nu atraga mania lui Dumnezeu asupra neamului, prin tagaduirea valorilor de credinta  si cultura,ca nu cumva sa ne trezim sub stapanire straina. Aceasta a fost pedepsa pe care a dat-o Dumnezeu poporului evreu, ori de cate ori s-a indepartat de la adevarata credinta, inlcouind-o cu a popoarelor vecine sau navalitoare.”

Bibliografia
[1] Lucian Blaga: Trilogia Culturii, p. 329,  Ed. Fundatia Regala pentru Literatura si Arta, Bucuresti, 1944
[2] Idem p.321
[3] Simion Mehedinti-Soveja: Crestinismul Romanesc, p. 13, Ed. Cugetarea, Bucuresti, 1941
[4] Idem. Optimismul kui Eminescu, in Omagiu lui Eminescu. 1934,  p. 70-71,  din vol. Pagini vechi despre Eminescu, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1976
[5] Iacob Negruzzi: Amintiri din Junimea, pp.272-274, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1939.

Profani ai vremurilor: Noica, Eminescu, Eliade…

Intro:   „Dezastrul spiritual al tarii deriva din inteligenta fara continut, din desteptaciune. Lipsa de miez a duhului, preschimba problemele in elemente de joc abstract si rapeste spiritului latura destinului. Desteptaciunea degradeaza pana si suferinta, in flecareala.” (Emil Cioran, 1940)

Cu putina vreme in urma am avut cateva surprize in avalansa. Ironia sortii…dar surprizele mi le-am facut eu, mie!  Si astfel mi-am dat seama cat sunt si eu, ca multi altii, rob al „chipului cioplit”, captiv al propriilor fixisme, manipulata si automanipulata de si intru cultura, cazuta in admiratie fara reper. Multe se pot spune in momentul in care iti identifici limitarile si nevederea, ca sa nu spun orbirea. Desi poate mai potrivit ar fi sa spun ca-i vorba de neputinta intru duh.

Cu cateva saptamani in urma, intr-o discutie cu un parinte calugar al carui duhovnic este Parintele Rafail Noica, aflam cu maxima mirare ca Parintele Rafail nu este interesat deloc de modul cum tatal lui, filosoful Constantin Noica, a trait si a suferit, de modul cum a fost urmarit si tratat de securitate in toti anii grei ai comunismului – asa cum reiese astazi din documentele publicate. Ca mirean, nu am putut socoti decat lipsit si de luciditate, si de intelepciune si de credinta, ca Parintele Rafail se arata atat de rece si distant fata de tatal sau, fata de trecutul sau, de memoria sa. Dealtfel acest mod de a gandi al sau l-am simtit si stiind – deja de ani buni – ca nu are obiceiul sa vina la mormantul lui Constantin Noica de la Paltinis. Mi-a fost greu sa accept scurta explicatie ce mi s-a dat ca argumentare fata de aceasta atitudine, din partea parintelui calugar cu care intrasem in dialog pe tema interesului pentru trecutul si viata tatalui. Intr-un fel sau altul, deduceam ca filosoful Noica este considerat de fiul sau monah – un eretic, un om „departe de Dumnezeu”. Firea mea laica, lipsa mea de profunzime, m-a facut sa raman contrariata.

De curand, citind o carte a Parintelui Savatie Bastovoi, aveam sa am o noua si mare surpriza interioara. De data aceasta, subiectul era Mihai Eminescu – un reper urias al romanismului cultural, filosofic si politic.  In capitolul «Patologicul si demonicul la romantici» din cartea Parintelui Savatie : „Ortodoxia pentru postmoderinisti”,  Ed. Cathisma, 2012, citesc pentru intaia oara o teribila argumentatie care demonstreaza paganismul lui Mihai Eminescu, demonicul viziunilor sale romantice din poezie (ctez aici doar cateva mici fragmente din intreaga argumentatie): „Romanticii nu puteau fi crestini, prin definitie. Totusi ei nu erau atei. Ei presupuneau si intuiau o lume si o realitate in afara acestei lumi si realitati. Adevarat este ca romanticii isi inchipuiau multe, prea multe, lumi si realitati. Lor nu este nevoie, ca in cazul ateilor, sa li se demonstreze existenta lui Dumnezeu. Cum dar a fost cu putinta ca cei de la care ne-au ramas cuvantul  -geniu- sa nu vada absurdul situatiei lor?” […] „Demonismul romanticilor nu este intamplator, ci isi are un suport nu numai teoretic, ci si practic. Inclinarea romanticilor spre ocultism o identificam cu usurinta in opera lor, cum este si cazul prozei lui Eminescu «Sarmanul Dionis». Delirul, la care romanticii recurg in scrierile lor ca la un procedeu comod de a-si transpune actiunea dintr-un registru in altul, din real in fantastic sau dintr-un timp in altul, este si un produs al demonicului.” […]  ” Lauda demonului este un scop deloc de neglijat, atat in poezia lui Eminescu cat si in a altor romantici. Cel putin in cazul nostru ea se face in modul cel mai clar si direct, intr-un cadru ce s-ar vrea crestin. Atunci cand poetul descrie sau foloseste scene din Evanghelie, o face intr-un mod cu totul satanic. Iata o strofa ce ar trebui sa infatiseze Nasterea Mantuitorului, pe care o citez fara placere: ‘Dar pe pagina din urma, in trasuri greoaie, seci,/Te-am vazut nascut in paie, fata mica si urata,/Tu, Christoase -, o ieroglifa stai cu fruntea amarata/ Tu, Mario, stai tacuta, tepana, cu ochii reci’ – (din poezia „Dumnezeu si om”). La fel si in poezia „Inger si demon” Eminescu prezinta un ‘inger’ aprinzandu-se de pofte trupesti fata de un demon cu ‘fruntea trista‘. […] „Cazand intr-o grava erezie Eminescu, crezandu-se mai milostiv decat Dumnezeu, ar vrea sa-l mantuiasca pe demon. […] Cert este ca Eminescu nu a avut niciodata nici cea mai mica intelegere pentru crestinism si idelaurile crestine„. Raman pe ganduri si nu pot sa nu fiu de acord…

Rasfoind pe Internet, gasesc foarte de curand un mai vechi eseu al lui Răzvan Codrescu, “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?”, în revista Puncte car­dinale, anul II, nr. 2/14, februarie 1992 – se poate citi online aici, si raman din nou surprinsa ca nu m-am gandit niciodata la o astfel de posibilitate. „Întîlnirea sufletului tînăr cu opera “ştiinţifică” a lui Mircea Eliade poate fi un cîştig, dacă o privim dinspre lotul culturii, dar ea poate să fie şi o pierdere, dacă o privim dinspre lotul religiei. Prin spiritul care-i guvernează cercetările, Mircea Eliade face un deserviciu flagrant tocmai religiei înseşi, riscînd să înmulţească turma “credincioşilor fără Dumnezeu”, a hermeneuţilor rafinaţi, care ciocănesc totul, dar nu se opresc la nimic, pentru că se cred prea deştepţi şi nu vor “să se sărăcească cu duhul”.