Parintele Rafail Noica, Cluj Napoca, 30 mai 2013

Mai jos inserez cateva fotografii de ieri, 30 mai 2013, de la Colegiul Academic clujean (sala Auditorium Maximum), unde Parintele Rafail Noica a sosit si a rostit un cuvant, dupa 7 ani de tacere petrecuti in pustnicia sa din Muntii Apuseni. La invitatia si „insistentele” ÎPS Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Andrei Andreicut, Parintele Rafail a acceptat sa coboare de la casuta lui din munte ca sa aduca prinos de gand si recunostinta parintelui sau duhovnicesc care l-a intors si inradacinat in ortodoxie, Parintele Sofronie Saharov de la Essex (Anglia). La 20 de ani de la trecerea Dincolo a Parintelui Sofronie, vrednicul ucenic, Parintele Rafail, a socotit potrivit a impartasi din invatatura, taina si intelegerea celor sfinte pe care dumnealui insusi le-a  deprins si adancit in anii de ucenicie de la Essex, dar si ulterior. Am asistat cu totii, mireni si oameni ai bisericii, la invatatura minunata, la exemplul de traire si de desavarsire pe cale a Parintelui Rafail. Personal, am apreciat numarul foarte mare de preoti, monahi si frati veniti sa-l vada si sa-l audieze pe Pustnicul din Apuseni. Am resimtit sala clocotind de bucurie si lumina, sutele de suflete primind, cu aripile deschise, cuvantul viu si adanc-povatuitor. Prelegerea a inceput la ora 18 si s-a incheiat la ora 21, timp in care Parintele Rafail a rasadit invatatura si har, a impartasit lumina si bucurie, a facut dar din dar, in felul in care o fac monahii imbunatatiti pe care noi indraznim a-i numara deja intre sfinti… Ultima ora si jumatate din cele trei a fost destinata raspunsului la intrebari si largirii unor teme de interes concret, venite din public. Apreciez ca publicul prezent a numarat catre 2000 de oameni, locurile fiind ocupate atat pe scaune cat si in picioare pana la limitele acceptabilului salii. Partea din public ce nu a mai incaput in sala, a putut vedea si audia prelegerea din holul cladirii, prin intermediul tehnicii multimedia.

Personal, am remarcat o centrare ideatica a Parintelui Rafail in prelegerea sa de ieri:  „Persoana„. Pentru cei ce vor sa audieze intregul cuvant de ieri al Parintelui Rafail, el poate fi descarcat aici. Si, personal, am de re-audiat si de meditat la multele spuse de parintele…

Editura Renasterea a pus la dispozitia publicului cartea-omagiu Parintelui Sofronie Saharov, intitulata: „S-a dus să-L vadă precum este„.

Filmarea de mai jos a conferintei este preluata de aici:

 

CE sau CINE este Adevarul?

Arhimandritul Sofronie Saharov (duhovnicul Parintelui Rafail Noica) scria in „Viata si invataturile Staretului Siluan” (carte tradusa din rusa de Parintele Rafail), astfel:

„Domnul a spus lui Pontie Pilat: ‘Pentru aceasta am venit in lume, spre a da marturie pentru adevar.’  Pilat a raspuns sceptic: ‘Ce este adevarul?’ si, incredintat ca la aceasta intrebare nicicum nu exista vreun raspuns, si neasteptandu-l nici din partea lui Hristos, a iesit catre Iudei. Pilat avea dreptate: la intrebarea ‘CE este adevarul?’, daca avem in vedere adevarul ultim ce sta la temeiul intregii fiintari a lumii, raspuns nu este. Dar daca Pilat, avand in vedere Adevarul cel dintru inceput, sau de-sine-Adevarul, ar fi pus intrebarea precum s-ar fi cuvenit a o pune, anume: ‘CINE este adevarul?’ – el ar fi primit raspunsul pe care, nu cu mult inainte Domnul, la Cina cea de Taina, prevazand intrebarea lui Pilat, il daduse iubitilor Sai ucenici, iar prin ei intregii lumi: ‘Eu sunt adevarul’.

Stiinta si filosofia isi pun intrebarea ‘CE este adevarul?’, pe cand adevarata constiinta crestina duhovniceasca se indreapta intotdeauna catre adevarul ‘CINE’. Reprezentantii stiintei si filosofiei nu arareori socotesc crestinii ca fiind niste visatori fara temei, iar pe sinesi ca stand pe un temei solid, drept care se numesc ‘pozitivisti’. In chip curios, ei nu inteleg tot negativismul ‘CE’ -ului lor; nu inteleg ca Adevarul autentic absolut nu poate fi decat ‘CINE’, si nicidecum ‘CE’, caci Adevarul nu este o formula abstracta sau o idee abstracta, ci de-Sine-Viata – ‘Eu sunt’.„

Rememorare personala la Paltinis: filosoful Constantin Noica

Cu cateva zile in urma am urcat, din nou, la Schitul din Paltinis. Am urcat acolo in numeroase randuri de-a lungul anilor (link aici), si, de fiecare data, singuratica cruce a mormantului filosofului Constantin Noica, ma facea sa meditez la viata sa din anii petrecuti acolo – cu un fel de tristete, parca din ce in ce mai adanca… Tristetea trecatorului in fata neintelegerii lucrurilor, a „destinului”, a vietii, ori poate mai degraba mahnirea profunda a „de ce”-ului fara raspuns…  Tot un fel de pustnic, dar, desigur, in cu totul alt sens decat fiul sau (Parintele Rafail Noica), filosoful Constantin Noica si-a petrecut ultimii 12 ani de viata in acest masiv solitar de munte romanesc, in statiunea montana cu cea mai mare altitudine din tara, printre cabane singuratice, drumuri strajuite de molizi inalti, vreme schimbatoare si multa-multa liniste. Azi, la 20 de ani de cand Parintele Rafail s-a stabilit in Muntii Apuseni (link aici), si la 26 de ani de la moartea tatalui sau, filosoful Noica (link aici), ma intreb daca, fiu si tata, au ales insingurarea in munti din acelasi motiv fiecare, dar nu in acelasi scop, desigur… Intrebare retorica…

Nu ma pot opri, de fiecare data cand ajung la Schit, sa nu ma intreb cum a putut rezista Constantin Noica aici, la Paltinis. Nu pentru ca nu ar fi un loc de o rara frumusete si puritate naturala, ci pentru ca mi-e greu sa inteleg cum gandea, cum vedea lumea, viata. Iata ca, rasfoind azi „Jurnalul de la Paltinis” al lui Gabriel Liiceanu (Ed. Humanitas, Bucuresti, 1991), descopar urmatorul fragment, ca raspuns: „… Noica ne povesteste cum a descoperit Paltinisul (in 1975?) pe cand statea, intr-o vara, in vila doamnei Manta, care il invitatse de altminteri sa-si stabileasca resedinta aici (n.n. in comuna Gura Raului, aflata la cca. 12 km de Paltinis…). A preferat insa Paltinisul, pentru ca nu ii crea obligatii; si apoi, avea acolo totul rezolvat: cantina, telefon, posta si mai ales un loc ideal de plimbare , ‘turul Paltinisului’, care dureaza o ora de drum drept, asfaltat.”

Cu cateva zile in urma (Duminica Pastilor dupa-amiaza), cand am fost eu sus la Schitul din Paltinis, Parintele protosinghel Valeriu,  a gasit ragaz catava vreme sa discute cu mine in bisericuta. Parintele Valeriu a venit si s-a stabilit la Paltinis in septembrie 1987, cu numai doua luni inainte ca filosoful Noica sa treaca Dincolo. Isi aminteste cand a venit prima oara filosoful in bisericuta, sus la schit, in acea toamna a lui 1987, si cum i-a spus direct, ca el crede in Dumnezeu (sa nu uitam ca eram in vremurile grele ale comunismului, cand rar cineva isi permitea sa declare asa, cu voce tare, credinta ortodoxa)… Pe atunci parintele nu stia inca cine era acel om in varsta, nu prea inalt de statura si care venise asa, pe neasteptate, intr-o dupa-amiaza la bisericuta si a intrat in vorba cu el, tanarul si noul preot. Mai apoi a aflat…  Si a ramas pana azi ingrijitorul „curtii de veci” a filosofului Noica. In 1993, imediat dupa revenirea in Romania a fiului filosofului, Parintele calugar Rafail Noica, acesta a venit si a stat la Paltinis la schit 10 zile, fiind gazduit in casuta de lemn din curtea schitului. Mai apoi, si pana azi, nu a mai revenit. In schimb, fiica filosofului, doamna Alexandra (Wilson-Noica), vine destul de des din Anglia, la mormantul tatalui sau de la Paltinis.

Citesc mai departe din „Jurnalul de la Paltinis” al lui Gabriel Liiceanu, insemnarile sale din luna iulie 1981, si inteleg mai multe: „Am plecat cu Thomas la Paltinis pentru trei zile, cu gandul ca vom aduce ultimele modificari la volumul Heidegger, in urma observatiilor lui Noica. L-am gasit insa pe Noica intr-o stare teribilia de surescitare. Era de nerecunoscut. In locul desfasurarii bine controlate a fiecarei zile, ne-a coplesit, in tot acest rastimp, de la 9 dimineata pana catre miezul noptii, cu vorbiri dezlantuite, cu reactii imprevizibile, cu accese de tiranie, cu volubilitati neasteptate, cu irepresibile izbucniri in plans, care il faceau sa se rusineze si sa caineze amarnic ceasul batranetii. Avusese, cu o saptamana inainte, un salt de tensiune (ameteli, urechi infundate) si coborase la Sibiu pentru un control medical amanuntit. Analizele spuneau ca totul este bine, dar pesemne ca o spaima a sfarsitului incepuse sa creasca undeva in sufletul lui. Ne-a spus in repetate randuri ca trebuie sa fii in permanent atac, pentru a nu te lasa cuprins de moleseala care prevesteste sfarsitul. Si intr-adevar, Dumnezeule, vorbea fara incetare, parca temendu-se de orice clipa de tacere. In prima dimineata am facut ‘turul Paltinisului’, dar fara ritmul pe care stia sa-l imprime de obicei acestei plimbari pregatitoare; a tinut sa ne arate inca o data locul de langa Schit, unde vroia sa-si aiba mormantul, si mai ales a vorbit, a vorbit nespus de mult coborand pentru prima oara, poate, cu atata voluptate si disperare in trecutul sau. L-am auzit acum, pentru intaia oara, povestind amintiri de recluziune si simtind clar nevoia de a-si trece viata in revista. Voia neaparat sa reintalneasca in Bucuresti cateva cunostinte pe care nu le vazuse de ani de zile, dar care acum i se pareau a fi importante pentru ca ‘stiau anecdote’, anecdote din vremea lui. La casa Mitropoliei de langa Schit, se afla un clujean, Dl Hossu, pe care l-a rugat sa ne insoteasca si sa ne povesteasca ‘viata amoroasa a lui Blaga si Rosca’.  ‘Habar nu aveti cate anecdote stie omul asta’, repeta intr-una, in timp ce urca spre casa de langa Schit, pentru a-l intalni pe dl. Hossu. Pe el, care facuse apologia batranetii ca fiind punctul absolut de acumulare al vietii, din care este firesc sa se rasfranga sensurile ei cele mai adanci, pe el care se mirase cum de nu a invatat omenirea culta, de spate mii de ani incoace, sa moara, pe el care ma uimise prin neomenescul sau supraomenescul lui, prin tot ceea ce facea sau simtea altfel decat se face sau se simte indeobste, l-am descoperit tremurand , palavragind, chicotind, amenintand si plangand – batraneste si omeneste deopotriva. Si se mai ridica acum in el o finala nevoie de a pune lumea in ordine. Omul acesta care-si inchinase viata ‘culturii romane’, care alesese sa ramana in tara, care nu avusese in fond o familie, care-si uitase copiii (bucurandu-se ca se desprinsesera de el, pentru a-l lasa sa-si desfasoare nestingherit destinul), care-si petrecuse varsta maturitatii in domiciliu obligatoriu si in inchisoare (scriind, in tot acest rastimp, fara incetare, cu gandul, poate, ca nu-si va vedea niciodata vreun rand publicat), omul acesta care ar fi facut altminteri ‘ctitorii cu nemiluita’ si care, iesind din recluziune, ceruse permisiunea de a deveni antrenorul cultural al celor tineri, omul acesta care ajunsese, la peste 70 de ani, un reper cultural al tarii si care polarizase in juru-i iubirile si urile carturarilor nostri, devenind astfel, cum singur ii placea sa spuna, ‘o institutie’, omul acesta voia – acum, in final, dupa ce se purtase o viata somnambulic si ‘ahoretic’, indemnandu-i si pe ceilalti sa faca la fel spre a nu se invalida – sa puna, daca nu lumea in intregul ei, cel putin lumea culturii, in ordine. ‘Am sa va arat eu voua!’, ne ameninta mereu, noi intelegand  ca vorbele acestea ne traverseaza si ne depasesc, preluandu-se intr-un torent mai vast, care tindea sa cuprinda lumea toata si s-o zgaltaie din inertia aceea ‘a netrebniciei romanesti’, pe care in 1973 o injurase la propriu, incheindu-si astfel scrisorile catre directorii editurilor ce taraganau sa facsimileze in intregime caietele lui Eminescu: ‘…mama ei de ne-trebnicie romaneasca! Cu stima, Constantin Noica’. ”

Rasfoiesc cartea „Rugul aprins„, publicata la Sibiu in 2002, de Parintele Mitropolit al Ardealului, Antonie Plamadeala. El a fost si al doilea ctitor al Schitului de la Paltinis, supraveghind repictarea bisericutei de lemn si apoi sfintirea ei, la 8 noiembrie 1985. La finele cartii sale se gasesc trei fotografii de la inmormantarea filosofului Constantin Noica, de la Schitul Paltinis (decembrie 1987), inmormantare la care a slujit mitropolitul. Le redau mai jos, in fotografii facute dupa cele din carte. Intrucat Constantin Noica a fost membru al grupului Rugul Aprins din anii ’40 (link aici), Mitropolitul Antonie reda in cartea sa si o prelegere avuta de Noica in grup, cu titlul „Cunoastere si asceza„. (Mai apar in carte si alte interventii ale filosofului in dialogurile intrunirilor gazduite de Sandu Tudor la Antim.)  Mi se pare interesant paragraful final al prelectiunii lui Noica de la Rugul Aprins, in care conchide astfel:

„… Daca asa stau lucrurile, atunci eu nu mai pot sa va infatisez meditatiunea mea asa cum voiau organizatorii, cub titlul: ‘Cunoastere si asceza’. As spune: ‘Cunoastere sau asceza’. Cunoastere si asceza, stand alaturi, chiar in adversitate nu mai vad. Caci daca a intalnit pe Dumnezeu, cel care face asceza adevarata, nu poate sa nu-l caute. Iar daca nu l-a intalnit, nu poate sa-l caute. Sau il cauta atunci peste tot, orbeste; aproape deznadajduit, asa cum il cautam noi in cunoastere.”

Ma gandesc acum la tata si fiu, Constantin Noica si Parintele Rafail Noica. Tatal, prin aceasta concluzie a sa, afirmata inca la sfarsitul anilor ’40, nu face decat sa reconfirme doua abordari opuse ale aceleiasi probleme: cautarea lui Dumnezeu… Parintele Rafail, de ani buni de zile, face asceza in Apuseni…, iar tatal sau, l-a cautat, cu siguranta uneori cu deznadejde, in cunoastere.

Poate ca, asa cum se spune, la sfarsitul acestei luni, Parintele Rafail va iesi pentru scurt timp in lume, sa ne aduca Cuvant, de acolo, din asceza sa intru Dumnezeu…

O clipa de gratie, in Apuseni

Pe acest blog, in ziua de 6 ianuarie 2012, scriam despre doua carti privitoare la filosoful Constantin Noica, pe care le-am achizitionat dintr-un impuls instant si puternic, cu dorinta expresa de a face ca ele sa ajunga la fiul filosofului, Parintele calugar Rafail Noica. Stiut fiind ca Parintele Rafail sihastreste in Muntii Apuseni si ca de circa trei ani de zile nu primeste pe nimeni, nu stiam exact cum voi face ca aceste carti sa ajunga la parintele, dar in adancul meu stiam ca aceasta se va intampla. Sunt lucruri dincolo de fire, intamplari dincolo de ratiune. Miracole! Eu stiu ca ele exista, le-am trait, si le primesc cu fericirea deplina a luminii.

Miracolul despre care povestesc acum, mi-a placut sa-l numesc  „clipa de gratie”, caci tine de un moment in timp si de o stare a lucrurilor, ambele sub gratie divina. Am plecat spre Apuseni pe 31 ianuarie (2012) la pranz. Am luat si cele doua carti pregatite pentru Parintele Rafail cu mine, desi era prima incercare de a le face sa ajunga la dumnealui, dar nu plecasem special in acest scop in Apuseni. Pe drum gandeam asa: ce minunat ar fi daca Parintele ar cobora de la colibita lui de la munte, la casa unde urmeaza sa poposesc eu… Gandul acesta care, stiind ca parintele de-atata timp nu mai coboara printre oameni, dar’mite sa vina chiar acolo unde mergeam eu, poate parea utopie curata!  Dar eu il aveam, il invarteam in minte, cu speranta! Un gand similar m-a urmarit ca o imagine vie, in drumul meu in Apuseni, descris in jurnalul meu electronic la data de 29 octombrie 2011 (chipul zambitor al parintelui Rafail insotindu-ma, proiectat fiind pe dealurile Apusenilor). Se intunecase cand am ajuns la Albac, pe 31 ianuarie, acolo unde poposeam. Am intrat cu masina in curtea destinatiei mele, si acolo era, cu motorul pornit, o Dacie 1300 veche, cu motorul pornit. Eu nu am vazut cine este in masina, ma miram doar de vechimea masinii, dar dragul meu insotitor, mi-a spus ca in ea sunt niste calugarite, si m-a trimis sa intreb daca nu au vreo legatura cu parintele. Imediat am coborat din masina si m-am dus sa le prind, sa nu plece. Dacia aceea era pe punctul de a pleca, mai vorbeau cu gazda, care, auzind intrebarea mea daca maicutele pot duce ceva Parintelui Rafail, mi-a raspuns imediat: DA! Eu, incremenita de fericire, am luat repede cartile pregatite si le-am dus. Masina aceea ma astepta………. In masina erau doua maicute: una la volan, si una pe bancheta din spate. Am dat cartile celei de pe bancheta din spate si am intrebat-o daca poate face ca aceste carti sa ajunga la Parintele Rafail. Mi-a raspuns imediat: „da, da, sigur ca da!”. M-a intrebat cine sunt, cine sa-i spuna ca i-a trimis cartile. Eu am raspuns: „Parintele nu ma cunoaste”. Apoi, dupa cateva secunde, m-am gandit totusi sa-i transmit prenumele meu, desi, poate nici nu conteaza… Iar eu, ca orice mirean prea legat de timp si spatiu, am intrebat, revenind in dreptul usii inchise a Daciei pregatite sa plece: „cam in cat timp credeti ca pot sa ajunga cartile la Parintele, in 2-3 saptamani, oare, pot ajunge?” Maica mi-a raspuns, parca uimita: „Cum asa, pai maine sau poimaine vor ajunge. O sa chem pe cineva si o sa i le duca!” Pentru mine, „intamplarea” era din alta lume. Care ar fi fost sansa acestei intalniri? Cat de mica? Ca in acelasi loc si in acelasi moment, mesageri din lumea noastra si din cea a luminii, sa se intalneasca pentru a transmite intre tata si fiu franturi de destin sub forma de carti?… Timpul este de iarna, greu si geros (au fost -22 de grade C in noaptea dinspre 31 ianurie/1 februarie). Drumul pana la colibita parintelui abia se poate face vara cu masina, dar numai pana la cca. 3km de casuta. Apoi, pe jos. Eu nu am ajuns pe jos, dar am fost cu masina pana la punctul limita unde se putea urca, pe vreme de vara. Clipa de gratie, despre care povestesc, se petrece in cel putin in trei planuri: unul este acela in care eu, cea care atat de des am urcat la Schitul de la Paltinis unde odihneste somnul de veci Constantin Noica (tatal Parintelui), si m-am gandit adesea la puterea acestui om de a indura domiciului fortat si insingurat sus in munte, 12 ani,  eu am simtit nevoia de a transmite  fiului filosofului un mesaj de la tatal sau de Dincolo; al doilea este acela in care eu, care stiam ca Parintele Rafail Noica nu a mai trecut pe la Paltinis de foarte multi ani (desi speram mereu sa il vad intr-o zi acolo…), eu am gasit in sufletul meu impulsul de a alege si a face ca acele doua carti sa ajunga la fiu dinspre tatal sau,  franturi de viata, reconstituiri, de mare profunzime; al treilea este interventia „clipei de gratie” in care un acelasi moment si loc au fos alese, spre a da sansa de re-legare a celor doua lumi – intre tata si fiu. Am fost desigur, ceva vreme, miscata de clipa de gratie pe care am trait-o din nou in acesti Munti Apuseni, care adapostesc pe unul dintre cei mai insemnati Duhovnici romani contemporani, pe „duhovnicul nevazut”, Rafail Noica.

Pun mai jos cateva poze facute pe 1 februarie 2012 in zona Arieseni, Muntii Apuseni:

Această prezentare necesită JavaScript.