AMĂRĂCIUNE DIVINĂ (asa cum apare in cartea „Cuvinte vii” – a Parintelui Arsenie Boca)
„De multe ori ne plângem împotriva limitelor noastre, împotriva condiţiei umane. Tânjirea după o desăvârşire a omului ne dă dreptate. Dar întrebare dacă, în condiţia noastră de acum, putem suporta desăvârşirea ?
De pildă ce-am face noi dacă am şti dinainte, cum ştia Iisus, numai acest singur fapt: cât vom avea de suferit ? Iată Iisus le spuse ucenicilor că le stă înainte divina tragedie a căderii Fiului lui Dumnezeu în mâinile răutăţii omeneşti; – ispită fără seamăn avea Dumnezeu de întins răutăţii văzute şi nevăzute. Răutatea nu-L primea pe Iisus ca Dumnezeu, ci numai ca om; de aceea i s-a dat de sus „libertatea” să-I facă lui Iisus toate relele de care-i în stare.
Deşi Iisus le-a spus aceasta ucenicilor deschis, totuşi ei au fost ţinuţi să nu înţeleagă, – poate că pentru că era şi Iuda printre ei, care, dacă ar fi înţeles, poate că n-ar mai fi fost Iuda. Desăvârşirea lui Iisus e, printre altele, strălucită şi de liniştea Sa supra-omenească în faţa suferinţei, în capacitatea Sa de suferinţă: nu ca un resemnat sau condamnat neputincios, ci ca unul ce împlineşte activ marele Sens al Providenţei, care va mântui pe oameni. (Aceasta era taina bucuriei Sale care o ascundea de oameni. Evrei 12,2).
Ucenicii n-au îndrăznit să ceară explicaţii; şi ca dovadă că n-au înţeles nimic, au cerut un lucru foarte strident cu atmosfera desăvârşirii lui Iisus: „cine e mai mare între ei ?” Desăvârşirea vorbea cu ei, iar ei migăleau în minte nimicuri omeneşti, mici invidii de mărime deşartă. Profund se va fi amărât Iisus. Deci, văzându-i că nu înţeleg deloc cele ale bărbatului desăvârşit, întâmplându-se şi un copil la îndemână – Tradiţia crede că ar fost sfântul Ignatie de mai târziu – le-a dat răspunsul printr-un copil. Vreţi să ştiţi cine-i mai mare ? Răspunsul e paradoxal: – cine-i mai mic în ochii săi, acela-i mai mare în ochii lui Dumnezeu. Mare e acela care numai de mărimea lui nu se ocupă. Mare e cel ce creşte fară să ştie: ca bobul de grâu în strălucirea soarelui şi bătaia vântului. Dacă e o creştere naturală, după fire, naturală e şi creşterea mai presus de fire, căci adevărata dimensiune a desăvârşirii smerenia este. Drept aceea, dacă nu puteţi înţelege împărăţia lui Dumnezeu, cel puţin primiţi-o ca un copil, în care nu se întâmplă nici o răvăşire dialectică.”
Prislop, 18 octombrie 1949
anomismi 