Cunoastere de Dumnezeu

La aceeasi data cu cea de azi, insa in anul 1949, Parintele Arsenie Boca scria, la Oradea fiind, un gand de-al sau purtand titlul de mai sus. Redau mai jos crampeie din acea scriere, asa cum apare publicata in cartea „Cuvinte vii” (Ed. Charisma, Deva, 2006), si inserez cateva fotografii facute tot azi la Manastirea Brancoveanu de la Sambata, acolo unde dainuie mereu, umbra sfanta si iubitoare a Parintelui Arsenie:

Crestinismul se adreseaza persoanei. Se adreseaza celor trei facultati ale sufletului: cunoasterea, iubirea si vointa. […] iata deci cele trei insusiri sufletesti: cunoasterea de Dumnezeu, ca o conditie a vietii vesnice; iubirea, ca o conditie a indumnezeirii omului; si vointa, o conditie  a desavarsirii.

DSC08913

Nu ni se cer lucruri imposibile. Desavarsirea sa nu sperie pe nimeni. In fiecare ins e ascunsa o masura a sa, pe care o poate ajunge. Fiecaruia i s-a dat cel putin un talant, cu care-si poate castiga mantuirea. Ni se cere doar o centrare a puterilor noastre sufletesti in jurul lui Iisus, in care sunt ascunse toate comorile cunostintei si ale intelepciunii. El e calea si usa Imparatiei.

DSC08925

E un crestinism defectuos acela care exalta numai cate una dintre aceste trei insusiri ale sufletului. De pilda: crestinismul nu e numai cunoastere, caci aceasta duce la rationalism, – la o micsorare a lui pe masura mintii omenesti , marginita si neajutorata. Nu e nici numai iubire sau sentiment, caci aceasta duce la misticism, care nu e sanatos, in cele mai multe cazuri, si sfarseste in fanatism. Nu e nici numai vointa, caci numai cu aceasta insusire, se ajunge la activism si autoritarism, un fel de dictatura in numele lui Iisus.

DSC08933Prin urmare, cata vreme facultatile sufletesti nu-s unificate in Hristos, omul nu e centrat in jurul lui Dumnezeu, crestinismul sau e un crestinism sectar, sau datator de secta. […] Imbinarea armonica a insusirilor sufletesti, asta e ceea ce urmareste crestinismul pentru creerea omului nou, caci asa erau acestea in Iisus.

DSC08929

Pe Dumnezeu nu-l putem cunoaste decat prin Iisus Hristos, care-I calea noastra la Tatal. Iar pe Iisus nu-L putem castiga fara poruncile, Tainele, Crucea si Biserica Sa, prin care faptura noastra se stramuta din vrajba celor de aici in pacea imparatiei ce va sa vie. Gasind pe Iisus ne gasim pe noi insine, destinul si vesnicia noastra.

DSC08963

„Amaraciune divina” – Parintele Arsenie Boca

AMĂRĂCIUNE DIVINĂ (asa cum apare in cartea „Cuvinte vii” – a Parintelui Arsenie Boca)

„De multe ori ne plângem împotriva limitelor noastre, împotriva condiţiei umane. Tânjirea după o desăvârşire a omului ne dă dreptate. Dar întrebare dacă, în condiţia noastră de acum, putem suporta desăvârşirea ?

De pildă ce-am face noi dacă am şti dinainte, cum ştia Iisus, numai acest singur fapt: cât vom avea de suferit ? Iată Iisus le spuse ucenicilor că le stă înainte divina tragedie a căderii Fiului lui Dumnezeu în mâinile răutăţii omeneşti; – ispită fără seamăn avea Dumnezeu de întins răutăţii văzute şi nevăzute. Răutatea nu-L primea pe Iisus ca Dumnezeu, ci numai ca om; de aceea i s-a dat de sus „libertatea” să-I facă lui Iisus toate relele de care-i în stare.

DSC06773Deşi Iisus le-a spus aceasta ucenicilor deschis, totuşi ei au fost ţinuţi să nu înţeleagă, – poate că pentru că era şi Iuda printre ei, care, dacă ar fi înţeles, poate că n-ar mai fi fost Iuda. Desăvârşirea lui Iisus e, printre altele, strălucită şi de liniştea Sa supra-omenească în faţa suferinţei, în capacitatea Sa de suferinţă:  nu ca un resemnat sau condamnat neputincios, ci ca unul ce împlineşte activ marele Sens al Providenţei, care va mântui pe oameni. (Aceasta era taina bucuriei Sale care o ascundea de oameni.  Evrei 12,2).

DSC06774Ucenicii n-au îndrăznit să ceară explicaţii; şi ca dovadă că n-au înţeles nimic, au cerut un lucru foarte strident cu atmosfera desăvârşirii lui Iisus: „cine e mai mare între ei ?” Desăvârşirea vorbea cu ei, iar ei migăleau în minte nimicuri omeneşti, mici invidii de mărime deşartă. Profund se va fi amărât Iisus. Deci, văzându-i că nu înţeleg deloc cele ale bărbatului desăvârşit, întâmplându-se şi un copil la îndemână – Tradiţia crede că ar fost sfântul Ignatie de mai târziu – le-a dat răspunsul printr-un copil. Vreţi să ştiţi cine-i mai mare ? Răspunsul e paradoxal: – cine-i mai mic în ochii săi, acela-i mai mare în ochii lui Dumnezeu. Mare e acela care numai de mărimea lui nu se ocupă. Mare e cel ce creşte fară să ştie: ca bobul de grâu în strălucirea soarelui şi bătaia vântului. Dacă e o creştere naturală, după fire, naturală e şi creşterea mai presus de fire, căci adevărata dimensiune a desăvârşirii smerenia este. Drept aceea, dacă nu puteţi înţelege împărăţia lui Dumnezeu, cel puţin primiţi-o ca un copil, în care nu se întâmplă nici o răvăşire dialectică.”

Prislop, 18 octombrie 1949

1 mai la Manastirea Sambata

Zorica Latcu (Maica Teodosia) a fost foarte legata de Manastirea Sambata, la vremea cand aici vietuia si slujea Parintele Arsenie Boca. I-a fost ucenica, avea la Sambata propria chilie inca inainte de a se calugari (in 1948) si era dintre cele mai devotate si apropiate eleve spirituale ale Parintelui Arsenie. Foarte talentata, are o poezie teologica si mistica de o mare reverberatie, inca foarte putin cunoscuta. In 1949, volumul sau de poezie, „Poemele iubirii” (al 3-lea) l-a inchinat mentorului sau duhovnicesc, Parintele Arsenie. Azi, in drumul meu la Manastirea Sambata, am cumparat de acolo un volum cuprinzator cu minunatele ei poezii, si redau mai jos prima poezie din seria „Poemele iubirii”, in memoria inchinarilor ei si intrarii pe cale, la Sambata:

TACERE

de Zorica Latcu (Maica Teodosia)

Cuvintele, pe care nu le-am spus,
Sunt tot atâtea trepte ce coboară,
Cu sufletul tot mai adânc m-am dus,
Pe treptele tăcerii ca pe-o scară.

Ca-ntr-un cuprins de peşteră boltit,
M-am coborât în lumea nerostirii,
Şi-n cutele de piatră i-am gătit,
Acolo-n fund, un ascunziş Iubirii.

Cuvintele pe care nu le-am spus,
Sunt tot atâtea trepte de tăcere:
Adânc în mine, mai adânc m-am dus,
Acolo, unde orice vorbă piere.

De-acolo, din limanul necuprins,
Din lumea fără mal a nerostirii,
Pe treptele tăcerii s-au prelins
Din ascunziş, luminile iubirii.

In gand cu Parintele Arsenie Boca

Bisericuta veche a Manastirii din Sinaia

Bisericuta veche a Manastirii din Sinaia

Citesc de o bucata de vreme o alta carte despre Parintele Arsenie Boca. „O alta carte” e doar un fel nepotrivit de a spune…fiindca aceasta carte contine manuscrise inedite ramase la Sinaia ale Parintelui Arsenie, de aducerea lor sub tipar ocupandu-se doi dintre cei din urma si mai apropiati ucenici ai sai, Parintele Daniil Stoenescu (episcop loctiitor al Daciei Felix) si Maica Maria Suciu (de la metohul din Sinaia). Cartea „Parintele Arsenie – Omul imbracat in haina de in si Ingerul cu cadelnita de aur” a fost pregatita pentru aparitie publica incepand cu februarie si martie 2008, cand Parintele Daniil a cercetat pentru intaia oara manuscrisele Parintelui Arsenie ramase la Sinaia. Despre carte, Parintele Daniil spune: „Aceasta carte nu este o carte despre viata Parintelui Arsenie. Aceasta carte nu este o carte despre semne, minuni sau miracole. Aceasta carte este marturia noastra personala […] despre personalitatea harismatica uriasa si multipla a sfintiei Sale, si despre invatatura si teologia Sa.”

Multe s-au spus, s-au scris si se vorbesc despre Parintele Arsenie Boca. Adesea imaginea creata se departeaza de realitate si se transforma in ceva ce, cu siguranta, ar fi displacut unui Om care a iubit si a manifestat cea mai adanca smerenie si modestie. Cartea aceasta ni-l reveleaza prin ceea ce insusi Parintele Arsenie a gandit si a asternut pe hartie, deci este copia fidela a urmelor „penelului sau” intelectual, spiritual si sufletesc pe care le poate lasa direct asupra noastra. Este atat de rar accesul direct la sursa, si cartea aceasta ni-l da! Pe langa „Cararea Imparatiei” si „Cuvinte vii”, ca cititori, avem nesperata sansa sa-l primim pe Parintele Arsenie direct in minte si direct in inima.

Am ales sa transcriu aici o mica parte dintr-un text din carte, purtand titlul: „Revelatia si fericirile Apocalipsei„:

In sufletul omenesc se cerne un strafund de tristete, dupa un Paradis pierdut. Se ispitise omul sa cunoasca, inainte de vreme, binele si raul. Ca urmare se vazu pe sine gol si nu mai vazu pe Dumnezeu. Se trezi imbracat in haine de piele, intemnitat in trup si aruncat din Rai in lumea aceasta. In urma sa se inchisera usile si o paza de foc ramase de straja. Afara, sufletu-i ajunse prada amagirilor, gusta amarul placerilor, iluzia bucuriilor, intunecarea cunoasterii. O singura stea luase cu sine de pe cerul Raiului: steaua constiintei. La lumina ei vazu ca viata si-o facu suferinta, cand nu si-o facu de-a dreptul iad. La lumina ei vazu sfarsitul vietii: moartea, Sodoma si potopul, apa si focul platira cunoasterea data de sarpe. Dincolo de zare, inspre Dumnezeu: intunerec cepatruns. Si a fost asa vreme-ndelungata, multe mii de ani de-a randul. Zbuciumarea mintii cu intrebari fara raspuns si strafulgerari de-o clipa din cealalta lume maturizara omul sa poata primi adevarul in locul umbrelor. Acum, fapturi ceresti si o stea calatoare, neobisnuita, vestira pamantului ‘Bucurie mare’: Dumnezeu darui oamenilor, in noaptea Craciunului, Pacea, sub chipul gingas al unui Prunc. Veni smerit sub lege, Cel ce, in tunete, dete Legea in Sinai. Dumnezeu-Om veni sa stea de vorba cu oamenii, pe limba lor, si sa raspunda la toate intrebarile fundamentale ale sufletului omenesc. Caci setea cunostintei si foamea de adevar e mai mare in firea omeneasca, decat setea de apa si foamea de paine. Adevarul este conditia de echilibru a fiintei omenesti. Minciuna sau amagirea e terenul care fuge de sub picioare, provoaca dezechilibru, caderea si decaderea, pervertirea spiritului. Care-i adevarul despre lume si viata, care-i adevarul despre moarte, despre nemurire, care-i adevarul despre o alta lume, despre Dumnezeu chiar, despre om, vazut sub perspectiva zbuciumatei sale istorii – toate acestea nu sunt decat nelinisti si cutremure de pamant, sub slabele picioare ale mintii omenesti.„…

Om si Dumnezeu – o reflectie a Parintelui Arsenie Boca

Galerie

Marturie despre facerea chiliei din munte a Parintelui Arsenie, la Sambata, in Fagaras

Parintele Nicolae Streza aduce o alta marturie scuturata de aure mistice exaltate dar si de neadevaruri indreptate cu rautate, despre chilia pe care Parintele Arsenie Boca incepuse a o pregati in Muntii Fagaras, la circa 3 ore de mers pe jos fata de Manastirea Brancoveanu – unde slujea in acele vremuri. Povestirea este redata in cartea Parintelui Streza, „Marturii despre Parintele Arsenie”, din care am extras cateva pagini spre directa citire, mai jos. Chilia din munte era destinata retragerii din cand in cand, pentru liniste, tacere, meditatie si rugaciune, a Parintelui Arsenie, iar lucrul la chilie a inceput probabil la inceputul verii anului 1946. Parintele Streza a sapat el insusi in stanca, vreme de 5 zile, sus in munte, in a doua partea a lunii iulie 1946, ca sa ajute, ca si altii, la mersul inainte al lucrarii gandite de Marele Duhovnic. Este o alta pagina de rara acuratete si de rara sansa, a cunoaste si raspandi adevarul despre momente de viata si de traire ale Sfantului Ardealului, asa cum a fost…

„Am dormit in chilia Parintelui Arsenie”…

… Asa se intituleaza unul dintre capitolele cartii „Marturii despre Parintele Arsenie„, scrisa de Parintele Nicolae Streza.

Cartea aceasta imi pare cel mai bine, echilibrat, simtitor si drept scrisa, dintre cele de marturii despre duhovnicul Arsenie Boca. Este scrisa de un om a carui intreaga viata a fost condusa, incepand de la varsta de 16 ani – cand l-a cunoscut – de Parintele Arsenie, de viziunea lui asupra lumii si vietii, de felul sau de luminare si iluminare. Este o carte-document de exceptie, in care amintirile se insiruiesc in buna cuviinta, in marturusire sincera, necosmetizata si nehiperbolizata, despre cel mai mare duhovnic roman ortodox al secolului al XX-lea – Arsenie Boca.

Autorul cartii il cunoaste pe Parintele Arsenie in vara lui 1942, la Manastirea Brancoveanu de la Sambata, si ramane ucenicul sau intreaga viata, urmand facultatea de teologie si apoi vrednicia de preot pana la pensionare. A fost intre cei care au carat sicriul cu Parintele, la Prislop – in decembrie 1989, din biserica la groapa. A fost mereu, intr-un fel sau altul, pe aproape, stiind, vazand, cunoscand. Actualmente, in varsta de 86 de ani, Parintele Streza continua sa depuna marturie despre felul in care viata sa a fost schimbata si ghidata de prezenta harismatica a Parintelui Arsenie – ca model de traire si de manifestare pe tot parcursul anilor sai, din 1942 si pana azi.

Capitolul „Am dormit in chilia Parintelui Arsenie” mi se pare de o mare frumusete – prin descrierea fidela, cuviincioasa si iubitoare a modului in care vietuia parintele la Sambata, in chilia sa. Cu siguranta, marturia este unica, putini sau extrem de putini fiind cei ce au avut privilegiul sa vada si sa doarma in chilia de la Sambata. Intamplarea povestita, pe care o voi reproduce din cartea Parintelui Streza (editia a II-a, Ed. Credinta Stramoseasca, 2009, pag. 80-82) a avut loc in vara tarzie a anului 1945, cand autorul cartii avea 19 ani si tocmai isi daduse bacalaureatul, iar Parintele Arsenie era deja foarte iubit, cunoscut si cautat, si avea 35 de ani. Tanarul Nicolae Streza era deja de zeci de ori participant la slujbele manastirii, statuse sub epitrafirul parintelui de multe ori, si era deja hotarat sa urmeze teologia. A avut indrazneala dar si privilegiul de a vedea cu ochii sai „caminul” zilnic al mareului predicator si duhovnic.

Dupa ce mi-am luat bacalaureatul, in fiecare Dumineca mergeam la manastire. Odata, auzind ca Parintele se osteneste mult, i-am zis cu inca doi prieteni, ce mergeau si ei regulat la manastire:

– Parinte Arsenie, am dori sa vedem chilia dumneavoastra.

– Chiar vreti?

– Da, Parinte.

– N-o sa vedeti mare lucru. Dar daca voiti, iata asta-seara, cand voi termina cu obligatiile mele, sa ma asteptati la casa staretiei si nu numai ca veti vedea chilia mea, dar veti si dormi cu mine, ca sa vedeti si voi cum e calugaria.

Nu am zis nimic, dar in sinea noastra ne bucuram mult, pentru ca vom vedea chilia si vom dormi cu Parintele Arsenie. Pe atunci, fata de azi, exista o cladire la vechea steratie, unde era si resedinta de vara  – cladire separata- a Mitropolitului, bucataria si acareturile. Cladirea chiliilor parintilor era o constructie de tip vagon, cum sunt azi unele scoli, cu un hol pe mijloc si de o parte si de alta cateva camere, care erau chilii, pentru Parintele Arsenie, pentru Parintele Serafim, pentru Parintele Vasile si Ioan si una se aranja pentru Parintele Mladin, care era la studii de doctorat la Viena. In fata chiliei Parintelui, care dadea cu fata spre munti, era biblioteca manastirii in care am intrat apoi adeseori si am citit carti pe care le procurasera parintii. […]

Seara pe la orele zece, Parintele a aparut, iar noi il asteptam.

– Ei, haideti sa mergem la chilia mea.

Ne-am dus cu Parintele si ne gandeam ce vom vedea. Dar iata ce am vazut: o camera de cam 4x4x4 metri cu o fereastra spre munti, dimineata am vazut acest lucru. Atunci nu era lumina electrica la manastire. Parintele a aprins o lampa de petrol ca sa vedem. In chilie erau urmatoarele obiecte de mobilier: intr-un colt un dulap, pentru haine, vopsit alb; langa el un cuier, pentru reverenzile calugaresti, care atarnau; in drepta ferestrei o masa simpla de lemn de brad invelita cu o fata de masa alba, pe care erau asezate cateva carti, probabil ca una era Biblia; o cruce cu postament si pare ca ceva de scris. Pe pereti erau doar vreo doua icoane. Ne uitam dupa pat, dar nu am vazut. Ce am vazut: pe latura dreapta a camerei, care mai avea vreo doua scaune tot de lemn, simple, pe langa perete, am vazut, intinsa peste niste scanduri, o cuvertura, o patura, de prin partile noastre. Altceva nu am vazut, nici covoare, dar podeaua de scandura de brad era foarte curata.

– Ei, acum vedeti chilia mea.

– Da, Parinte.

– Ce ati crezut ca veti vedea?

Noi nu am spus nimic.

– Ei, acum la rugaciune. Voi veti dormi in mijlocul chiliei, direct pe podea, caci n-am paturi pentru voi, iar eu voi dormi aici, pe scandurile mele.

Ne-am asezat in genunchi si cu fata spre icoane, ne-am rugat o vreme, in timp ce si Parintele se ruga aproape de patul sau de scanduri, dar nu mult timp, dupa care stingand lampa,s-a asezat pe patul sau. Noi ne-am intins pe podeaua chiliei, cu hainele ce le aveam pe noi. Nu mai dormisem pana atunci direct pe scandura. Cu mare greutate, dupa ce ne vanzolisem destul, am adormit epuizati. Ne-am trezit devreme; ne dureau oasele si tot corpul, neinvatati cu astfel de dormire. Parintele s-a sculat si el devreme si ne-a zis:

– Ati vazut, deci, chilia mea! Ati vazut cum e calugaria, dar stiu cum v-ati rascolit, ca sa puteti dormi pe scandura (parintele asezat pe patul sau a dormit nemiscat), ne-a zis, cu un zambet si ras usor, pe care si acum pare ca-l vad. Asa-i calugaria. Haideti sa ne ducem la ale noastre, fiecare.

Nu stiu daca am mai zis ceva, noi, dar am trait o experienta care mi-a ramas in amintire pana azi. Atunci ne-am dat seama cum se osteneste Parintele. Mai tarziu, in timpul teologiei, am aflat despre asceza – ostenelile sfintilor – a celor ce vor sa dobandeasca linistea patimilor chiar si a unora nepacatoase, numai sa poata sa se apropie de Dumnezeu si sa-i slujeasca lui.”

Previous Older Entries