Cunoastere de Dumnezeu

La aceeasi data cu cea de azi, insa in anul 1949, Parintele Arsenie Boca scria, la Oradea fiind, un gand de-al sau purtand titlul de mai sus. Redau mai jos crampeie din acea scriere, asa cum apare publicata in cartea „Cuvinte vii” (Ed. Charisma, Deva, 2006), si inserez cateva fotografii facute tot azi la Manastirea Brancoveanu de la Sambata, acolo unde dainuie mereu, umbra sfanta si iubitoare a Parintelui Arsenie:

„Crestinismul se adreseaza persoanei. Se adreseaza celor trei facultati ale sufletului: cunoasterea, iubirea si vointa. […] iata deci cele trei insusiri sufletesti: cunoasterea de Dumnezeu, ca o conditie a vietii vesnice; iubirea, ca o conditie a indumnezeirii omului; si vointa, o conditie  a desavarsirii.”

„Nu ni se cer lucruri imposibile. Desavarsirea sa nu sperie pe nimeni. In fiecare ins e ascunsa o masura a sa, pe care o poate ajunge. Fiecaruia i s-a dat cel putin un talant, cu care-si poate castiga mantuirea. Ni se cere doar o centrare a puterilor noastre sufletesti in jurul lui Iisus, in care sunt ascunse toate comorile cunostintei si ale intelepciunii. El e calea si usa Imparatiei.”

„E un crestinism defectuos acela care exalta numai cate una dintre aceste trei insusiri ale sufletului. De pilda: crestinismul nu e numai cunoastere, caci aceasta duce la rationalism, – la o micsorare a lui pe masura mintii omenesti , marginita si neajutorata. Nu e nici numai iubire sau sentiment, caci aceasta duce la misticism, care nu e sanatos, in cele mai multe cazuri, si sfarseste in fanatism. Nu e nici numai vointa, caci numai cu aceasta insusire, se ajunge la activism si autoritarism, un fel de dictatura in numele lui Iisus.”

„Prin urmare, cata vreme facultatile sufletesti nu-s unificate in Hristos, omul nu e centrat in jurul lui Dumnezeu, crestinismul sau e un crestinism sectar, sau datator de secta. […] Imbinarea armonica a insusirilor sufletesti, asta e ceea ce urmareste crestinismul pentru creerea omului nou, caci asa erau acestea in Iisus.”

„Pe Dumnezeu nu-l putem cunoaste decat prin Iisus Hristos, care-I calea noastra la Tatal. Iar pe Iisus nu-L putem castiga fara poruncile, Tainele, Crucea si Biserica Sa, prin care faptura noastra se stramuta din vrajba celor de aici in pacea imparatiei ce va sa vie. Gasind pe Iisus ne gasim pe noi insine, destinul si vesnicia noastra.”

„Amaraciune divina” – Parintele Arsenie Boca

AMĂRĂCIUNE DIVINĂ (asa cum apare in cartea „Cuvinte vii” – a Parintelui Arsenie Boca)

„De multe ori ne plângem împotriva limitelor noastre, împotriva condiţiei umane. Tânjirea după o desăvârşire a omului ne dă dreptate. Dar întrebare dacă, în condiţia noastră de acum, putem suporta desăvârşirea ?

De pildă ce-am face noi dacă am şti dinainte, cum ştia Iisus, numai acest singur fapt: cât vom avea de suferit ? Iată Iisus le spuse ucenicilor că le stă înainte divina tragedie a căderii Fiului lui Dumnezeu în mâinile răutăţii omeneşti; – ispită fără seamăn avea Dumnezeu de întins răutăţii văzute şi nevăzute. Răutatea nu-L primea pe Iisus ca Dumnezeu, ci numai ca om; de aceea i s-a dat de sus „libertatea” să-I facă lui Iisus toate relele de care-i în stare.

Deşi Iisus le-a spus aceasta ucenicilor deschis, totuşi ei au fost ţinuţi să nu înţeleagă, – poate că pentru că era şi Iuda printre ei, care, dacă ar fi înţeles, poate că n-ar mai fi fost Iuda. Desăvârşirea lui Iisus e, printre altele, strălucită şi de liniştea Sa supra-omenească în faţa suferinţei, în capacitatea Sa de suferinţă:  nu ca un resemnat sau condamnat neputincios, ci ca unul ce împlineşte activ marele Sens al Providenţei, care va mântui pe oameni. (Aceasta era taina bucuriei Sale care o ascundea de oameni.  Evrei 12,2).

Ucenicii n-au îndrăznit să ceară explicaţii; şi ca dovadă că n-au înţeles nimic, au cerut un lucru foarte strident cu atmosfera desăvârşirii lui Iisus: „cine e mai mare între ei ?” Desăvârşirea vorbea cu ei, iar ei migăleau în minte nimicuri omeneşti, mici invidii de mărime deşartă. Profund se va fi amărât Iisus. Deci, văzându-i că nu înţeleg deloc cele ale bărbatului desăvârşit, întâmplându-se şi un copil la îndemână – Tradiţia crede că ar fost sfântul Ignatie de mai târziu – le-a dat răspunsul printr-un copil. Vreţi să ştiţi cine-i mai mare ? Răspunsul e paradoxal: – cine-i mai mic în ochii săi, acela-i mai mare în ochii lui Dumnezeu. Mare e acela care numai de mărimea lui nu se ocupă. Mare e cel ce creşte fară să ştie: ca bobul de grâu în strălucirea soarelui şi bătaia vântului. Dacă e o creştere naturală, după fire, naturală e şi creşterea mai presus de fire, căci adevărata dimensiune a desăvârşirii smerenia este. Drept aceea, dacă nu puteţi înţelege împărăţia lui Dumnezeu, cel puţin primiţi-o ca un copil, în care nu se întâmplă nici o răvăşire dialectică.”

Prislop, 18 octombrie 1949

1 mai la Manastirea Sambata

Zorica Latcu (Maica Teodosia) a fost foarte legata de Manastirea Sambata, la vremea cand aici vietuia si slujea Parintele Arsenie Boca. I-a fost ucenica, avea la Sambata propria chilie inca inainte de a se calugari (in 1948) si era dintre cele mai devotate si apropiate eleve spirituale ale Parintelui Arsenie. Foarte talentata, are o poezie teologica si mistica de o mare reverberatie, inca foarte putin cunoscuta. In 1949, volumul sau de poezie, „Poemele iubirii” (al 3-lea) l-a inchinat mentorului sau duhovnicesc, Parintele Arsenie. Azi, in drumul meu la Manastirea Sambata, am cumparat de acolo un volum cuprinzator cu minunatele ei poezii, si redau mai jos prima poezie din seria „Poemele iubirii”, in memoria inchinarilor ei si intrarii pe cale, la Sambata:

TACERE

de Zorica Latcu (Maica Teodosia)

Cuvintele, pe care nu le-am spus,
Sunt tot atâtea trepte ce coboară,
Cu sufletul tot mai adânc m-am dus,
Pe treptele tăcerii ca pe-o scară.

Ca-ntr-un cuprins de peşteră boltit,
M-am coborât în lumea nerostirii,
Şi-n cutele de piatră i-am gătit,
Acolo-n fund, un ascunziş Iubirii.

Cuvintele pe care nu le-am spus,
Sunt tot atâtea trepte de tăcere:
Adânc în mine, mai adânc m-am dus,
Acolo, unde orice vorbă piere.

De-acolo, din limanul necuprins,
Din lumea fără mal a nerostirii,
Pe treptele tăcerii s-au prelins
Din ascunziş, luminile iubirii.

In gand cu Parintele Arsenie Boca

Bisericuta veche a Manastirii din Sinaia

Citesc de o bucata de vreme o alta carte despre Parintele Arsenie Boca. „O alta carte” e doar un fel nepotrivit de a spune…fiindca aceasta carte contine manuscrise inedite ramase la Sinaia ale Parintelui Arsenie, de aducerea lor sub tipar ocupandu-se doi dintre cei din urma si mai apropiati ucenici ai sai, Parintele Daniil Stoenescu (episcop loctiitor al Daciei Felix) si Maica Maria Suciu (de la metohul din Sinaia). Cartea „Parintele Arsenie – Omul imbracat in haina de in si Ingerul cu cadelnita de aur” a fost pregatita pentru aparitie publica incepand cu februarie si martie 2008, cand Parintele Daniil a cercetat pentru intaia oara manuscrisele Parintelui Arsenie ramase la Sinaia. Despre carte, Parintele Daniil spune: „Aceasta carte nu este o carte despre viata Parintelui Arsenie. Aceasta carte nu este o carte despre semne, minuni sau miracole. Aceasta carte este marturia noastra personala […] despre personalitatea harismatica uriasa si multipla a sfintiei Sale, si despre invatatura si teologia Sa.”

Multe s-au spus, s-au scris si se vorbesc despre Parintele Arsenie Boca. Adesea imaginea creata se departeaza de realitate si se transforma in ceva ce, cu siguranta, ar fi displacut unui Om care a iubit si a manifestat cea mai adanca smerenie si modestie. Cartea aceasta ni-l reveleaza prin ceea ce insusi Parintele Arsenie a gandit si a asternut pe hartie, deci este copia fidela a urmelor „penelului sau” intelectual, spiritual si sufletesc pe care le poate lasa direct asupra noastra. Este atat de rar accesul direct la sursa, si cartea aceasta ni-l da! Pe langa „Cararea Imparatiei” si „Cuvinte vii”, ca cititori, avem nesperata sansa sa-l primim pe Parintele Arsenie direct in minte si direct in inima.

Am ales sa transcriu aici o mica parte dintr-un text din carte, purtand titlul: „Revelatia si fericirile Apocalipsei„:

„In sufletul omenesc se cerne un strafund de tristete, dupa un Paradis pierdut. Se ispitise omul sa cunoasca, inainte de vreme, binele si raul. Ca urmare se vazu pe sine gol si nu mai vazu pe Dumnezeu. Se trezi imbracat in haine de piele, intemnitat in trup si aruncat din Rai in lumea aceasta. In urma sa se inchisera usile si o paza de foc ramase de straja. Afara, sufletu-i ajunse prada amagirilor, gusta amarul placerilor, iluzia bucuriilor, intunecarea cunoasterii. O singura stea luase cu sine de pe cerul Raiului: steaua constiintei. La lumina ei vazu ca viata si-o facu suferinta, cand nu si-o facu de-a dreptul iad. La lumina ei vazu sfarsitul vietii: moartea, Sodoma si potopul, apa si focul platira cunoasterea data de sarpe. Dincolo de zare, inspre Dumnezeu: intunerec cepatruns. Si a fost asa vreme-ndelungata, multe mii de ani de-a randul. Zbuciumarea mintii cu intrebari fara raspuns si strafulgerari de-o clipa din cealalta lume maturizara omul sa poata primi adevarul in locul umbrelor. Acum, fapturi ceresti si o stea calatoare, neobisnuita, vestira pamantului ‘Bucurie mare’: Dumnezeu darui oamenilor, in noaptea Craciunului, Pacea, sub chipul gingas al unui Prunc. Veni smerit sub lege, Cel ce, in tunete, dete Legea in Sinai. Dumnezeu-Om veni sa stea de vorba cu oamenii, pe limba lor, si sa raspunda la toate intrebarile fundamentale ale sufletului omenesc. Caci setea cunostintei si foamea de adevar e mai mare in firea omeneasca, decat setea de apa si foamea de paine. Adevarul este conditia de echilibru a fiintei omenesti. Minciuna sau amagirea e terenul care fuge de sub picioare, provoaca dezechilibru, caderea si decaderea, pervertirea spiritului. Care-i adevarul despre lume si viata, care-i adevarul despre moarte, despre nemurire, care-i adevarul despre o alta lume, despre Dumnezeu chiar, despre om, vazut sub perspectiva zbuciumatei sale istorii – toate acestea nu sunt decat nelinisti si cutremure de pamant, sub slabele picioare ale mintii omenesti.„…

Om si Dumnezeu – o reflectie a Parintelui Arsenie Boca

Marturie despre facerea chiliei din munte a Parintelui Arsenie, la Sambata, in Fagaras

Parintele Nicolae Streza aduce o alta marturie scuturata de aure mistice exaltate dar si de neadevaruri indreptate cu rautate, despre chilia pe care Parintele Arsenie Boca incepuse a o pregati in Muntii Fagaras, la circa 3 ore de mers pe jos fata de Manastirea Brancoveanu – unde slujea in acele vremuri. Povestirea este redata in cartea Parintelui Streza, „Marturii despre Parintele Arsenie”, din care am extras cateva pagini spre directa citire, mai jos. Chilia din munte era destinata retragerii din cand in cand, pentru liniste, tacere, meditatie si rugaciune, a Parintelui Arsenie, iar lucrul la chilie a inceput probabil la inceputul verii anului 1946. Parintele Streza a sapat el insusi in stanca, vreme de 5 zile, sus in munte, in a doua partea a lunii iulie 1946, ca sa ajute, ca si altii, la mersul inainte al lucrarii gandite de Marele Duhovnic. Este o alta pagina de rara acuratete si de rara sansa, a cunoaste si raspandi adevarul despre momente de viata si de traire ale Sfantului Ardealului, asa cum a fost…

pag.1

pag.2

pag.3

pag.4

pag.5

„Am dormit in chilia Parintelui Arsenie”…

… Asa se intituleaza unul dintre capitolele cartii „Marturii despre Parintele Arsenie„, scrisa de Parintele Nicolae Streza.

Cartea aceasta imi pare cel mai bine, echilibrat, simtitor si drept scrisa, dintre cele de marturii despre duhovnicul Arsenie Boca. Este scrisa de un om a carui intreaga viata a fost condusa, incepand de la varsta de 16 ani – cand l-a cunoscut – de Parintele Arsenie, de viziunea lui asupra lumii si vietii, de felul sau de luminare si iluminare. Este o carte-document de exceptie, in care amintirile se insiruiesc in buna cuviinta, in marturusire sincera, necosmetizata si nehiperbolizata, despre cel mai mare duhovnic roman ortodox al secolului al XX-lea – Arsenie Boca.

Autorul cartii il cunoaste pe Parintele Arsenie in vara lui 1942, la Manastirea Brancoveanu de la Sambata, si ramane ucenicul sau intreaga viata, urmand facultatea de teologie si apoi vrednicia de preot pana la pensionare. A fost intre cei care au carat sicriul cu Parintele, la Prislop – in decembrie 1989, din biserica la groapa. A fost mereu, intr-un fel sau altul, pe aproape, stiind, vazand, cunoscand. Actualmente, in varsta de 86 de ani, Parintele Streza continua sa depuna marturie despre felul in care viata sa a fost schimbata si ghidata de prezenta harismatica a Parintelui Arsenie – ca model de traire si de manifestare pe tot parcursul anilor sai, din 1942 si pana azi.

Capitolul „Am dormit in chilia Parintelui Arsenie” mi se pare de o mare frumusete – prin descrierea fidela, cuviincioasa si iubitoare a modului in care vietuia parintele la Sambata, in chilia sa. Cu siguranta, marturia este unica, putini sau extrem de putini fiind cei ce au avut privilegiul sa vada si sa doarma in chilia de la Sambata. Intamplarea povestita, pe care o voi reproduce din cartea Parintelui Streza (editia a II-a, Ed. Credinta Stramoseasca, 2009, pag. 80-82) a avut loc in vara tarzie a anului 1945, cand autorul cartii avea 19 ani si tocmai isi daduse bacalaureatul, iar Parintele Arsenie era deja foarte iubit, cunoscut si cautat, si avea 35 de ani. Tanarul Nicolae Streza era deja de zeci de ori participant la slujbele manastirii, statuse sub epitrafirul parintelui de multe ori, si era deja hotarat sa urmeze teologia. A avut indrazneala dar si privilegiul de a vedea cu ochii sai „caminul” zilnic al mareului predicator si duhovnic.

„Dupa ce mi-am luat bacalaureatul, in fiecare Dumineca mergeam la manastire. Odata, auzind ca Parintele se osteneste mult, i-am zis cu inca doi prieteni, ce mergeau si ei regulat la manastire:

– Parinte Arsenie, am dori sa vedem chilia dumneavoastra.

– Chiar vreti?

– Da, Parinte.

– N-o sa vedeti mare lucru. Dar daca voiti, iata asta-seara, cand voi termina cu obligatiile mele, sa ma asteptati la casa staretiei si nu numai ca veti vedea chilia mea, dar veti si dormi cu mine, ca sa vedeti si voi cum e calugaria.

Nu am zis nimic, dar in sinea noastra ne bucuram mult, pentru ca vom vedea chilia si vom dormi cu Parintele Arsenie. Pe atunci, fata de azi, exista o cladire la vechea steratie, unde era si resedinta de vara  – cladire separata- a Mitropolitului, bucataria si acareturile. Cladirea chiliilor parintilor era o constructie de tip vagon, cum sunt azi unele scoli, cu un hol pe mijloc si de o parte si de alta cateva camere, care erau chilii, pentru Parintele Arsenie, pentru Parintele Serafim, pentru Parintele Vasile si Ioan si una se aranja pentru Parintele Mladin, care era la studii de doctorat la Viena. In fata chiliei Parintelui, care dadea cu fata spre munti, era biblioteca manastirii in care am intrat apoi adeseori si am citit carti pe care le procurasera parintii. […]

Staretia veche azi, practic neschimbata din vremea Parintelui Arsenie

Staretia veche azi, practic neschimbata din vremea Parintelui Arsenie

Staretia veche azi, practic neschimbata din vremea Parintelui Arsenie

Seara pe la orele zece, Parintele a aparut, iar noi il asteptam.

– Ei, haideti sa mergem la chilia mea.

Ne-am dus cu Parintele si ne gandeam ce vom vedea. Dar iata ce am vazut: o camera de cam 4x4x4 metri cu o fereastra spre munti, dimineata am vazut acest lucru. Atunci nu era lumina electrica la manastire. Parintele a aprins o lampa de petrol ca sa vedem. In chilie erau urmatoarele obiecte de mobilier: intr-un colt un dulap, pentru haine, vopsit alb; langa el un cuier, pentru reverenzile calugaresti, care atarnau; in drepta ferestrei o masa simpla de lemn de brad invelita cu o fata de masa alba, pe care erau asezate cateva carti, probabil ca una era Biblia; o cruce cu postament si pare ca ceva de scris. Pe pereti erau doar vreo doua icoane. Ne uitam dupa pat, dar nu am vazut. Ce am vazut: pe latura dreapta a camerei, care mai avea vreo doua scaune tot de lemn, simple, pe langa perete, am vazut, intinsa peste niste scanduri, o cuvertura, o patura, de prin partile noastre. Altceva nu am vazut, nici covoare, dar podeaua de scandura de brad era foarte curata.

– Ei, acum vedeti chilia mea.

– Da, Parinte.

– Ce ati crezut ca veti vedea?

Noi nu am spus nimic.

– Ei, acum la rugaciune. Voi veti dormi in mijlocul chiliei, direct pe podea, caci n-am paturi pentru voi, iar eu voi dormi aici, pe scandurile mele.

Ne-am asezat in genunchi si cu fata spre icoane, ne-am rugat o vreme, in timp ce si Parintele se ruga aproape de patul sau de scanduri, dar nu mult timp, dupa care stingand lampa,s-a asezat pe patul sau. Noi ne-am intins pe podeaua chiliei, cu hainele ce le aveam pe noi. Nu mai dormisem pana atunci direct pe scandura. Cu mare greutate, dupa ce ne vanzolisem destul, am adormit epuizati. Ne-am trezit devreme; ne dureau oasele si tot corpul, neinvatati cu astfel de dormire. Parintele s-a sculat si el devreme si ne-a zis:

– Ati vazut, deci, chilia mea! Ati vazut cum e calugaria, dar stiu cum v-ati rascolit, ca sa puteti dormi pe scandura (parintele asezat pe patul sau a dormit nemiscat), ne-a zis, cu un zambet si ras usor, pe care si acum pare ca-l vad. Asa-i calugaria. Haideti sa ne ducem la ale noastre, fiecare.

Nu stiu daca am mai zis ceva, noi, dar am trait o experienta care mi-a ramas in amintire pana azi. Atunci ne-am dat seama cum se osteneste Parintele. Mai tarziu, in timpul teologiei, am aflat despre asceza – ostenelile sfintilor – a celor ce vor sa dobandeasca linistea patimilor chiar si a unora nepacatoase, numai sa poata sa se apropie de Dumnezeu si sa-i slujeasca lui.”

„Toate idealurile mari au in ele ceva paralizant”…

Usa altarului de la Manastirea Brancoveanu din Sambata, pe care va fi iesit de atatea ori Parintele Arsenie in fata credinciosilor…

Cele de mai sus sunt vorbele Parintelui Arsenie Boca, care ii scria in anii ’40 fostului sau coleg de banca din liceul din Brad, Petru Boldor, astfel: „M-am inhamat la carul unui ideal cam greu: Transformarea omului in Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu si frate al Fiului Sau mai mare. Insa toate idealurile mari au in ele ceva paralizant: nu te lasa sa te preocupi de nimicurile acestei vieti.”

Am gasit pe Internet o carte partial biografica despre Parintele Arsenie Boca. Ea poate fi citita in intregime aici („Aşezământul de la Sinaia-O Sinteza a Gandirii Parintelui Arsenie Boca in 800 de Capete„). Este scrisa cu multa elocinta si documentare de Ioan Gansca (el insusi teolog), sub directa indrumare a Parintelui orb de la Manastirea Sambata, Teofil Paraianu, care nu mai este printre noi. M-am bucurat astfel sa am acces la una dintre lucrarile echilibrate si echidistante despre viata si opera Parintelui Arsenie, controversat si azi, precum toate marile personalitati ale lumii din orice domeniu. In carte sunt prezentate nenumarate marturii ce recompun imaginea personalitatii si vietii marelui duhovnic ardelean. In contextul unirii Transilvaniei cu Romania si a nevoii de redobandire a fiintei nationale in Ardeal, planul Mitropolitului Ardealului, Nicolae Balan, a fost, in anii ’30 -’40 de a reconstrui nuclee puternice de ortodoxism, alegand locuri si oameni de-un anume fel. Pentru proaspatul teolog dar si absolvent de belle-arte Zian Boca (tuns in monahism sub numele de Arsenie), Mitropolitul Balan pregatise vechiul asezamant monahal brancovenesc de la Sambata de Sus (Fagaras) – la care se incepuse renovarea in 1928, si unde Parintele Arsenie a fost adus de Mitropolitul Balan in iunie 1939, imediat dupa intoarcerea sa de la Muntele Athos, unde ucenicise pentru 3 luni (martie-iunie 1939). Parintele Dumitru Staniloae, care ii fusese profesor Parintelui Arsenie, in timpul studentiei sale la Facultatea de Teologie din Sibiu, va face in multe randuri aprecieri extraordinare la adresa fostului sau student, cu toate ca stia ca acestuia nu ii placeau deloc laudele, dimpotriva. Pe langa contributia exceptionala la traducerea si aparitia Filocaliei in Romania, Parintele Staniloae comenta in 1943 cu privire la inraurirea extraordinara a Parintelui Arsenie asupra sufletelor credinciosilor la Sambata de Sus. Este ceea ce s-a numit „curentul spiritual de la Sambata de Sus”, care s-a facut simtit la numai un an dupa ce Parintele Arsenie a fost hirotonit preot acolo (in aprilie 1942). In 1943 Parintele Staniloae nota urmatoarele:

„Pe pajiştile mănăstirii şi prin încăperile ei se află zilnic 200-300 de fiinte omeneşti îngenuncheate pe sub streaşinile ei în rugăciune şi scrutându-si trecutul de pacate a căror povară nu o mai pot suporta. Multi dintre ei, veniti de la sute de kilometri, stau acolo câte 2 pânăla 5 săptămâni, hrănindu-se numai cu pâine şi apă, dar simtindu-se atât de bine şi de întremati, încât nu le-ar mai veni să plece, iar dacă pleacă se întorc la scurte intervale. Cine îi urmăreşte dimineata în timpul predicilor Părintelui Arsenie, trecând rând pe rând din starea de încântare pentru frumusetile duhovniceşti care le sunt dezvăluite, la hohotele de plâns pentru păcatele lor, nu mai poate fi în mod continuu omul care a fost. Dar ceea ce te covârşeşte lângă aceşti oameni este încordarea cu care aşteaptă să le vină rândul la mărturisirea păcatelor, când fiecare ştie că Părintele va sta numai cu el 4-5 ore în convorbire intimă purificându-i toate măruntaiele sufletului şi toate colturile trecutului de petele chinuitoare ale păcatului. Te înduioşează să-i auzi sărmanii alergând în întâmpinarea Părintelui cu strigătul: «Părinte, dar de mine când vezi, că nu mai pot purta povara pe mine».

În ce constă taina acestor impresionante efecte ale lucrării Părintelui Arsenie şi care sunt elementele programului său de lucru? Fără îndoială că mijlocul prin care lucrează Dumnezeu în suflete este cuvântul pe care îl rostim în numele Lui. Dar cuvântul are o eficacitate deplină numai când are acoperirea aurului care este viata celui ce-l rosteşte. Atunci e un cuvânt ce se rupe dintr-o fiintă care a devenit rug al credintei şi mută focul la auzitori. Despre viata Părintelui Arsenie nu e necesar să vorbim, căci asprimea ei e cunoscută şi nu vrem să-l supărăm lăudându-l. Cuvântul său porneşte din neclintirea de stâncă a celui ce nu se târguieşte şi nu se clatină ca trestia bătută de vânt, ci e întreg aşa cum îi este vorba: curat, opus oricărei patimi şi oricărui gând de mândrie. Programul Părintelui Arsenie? Prin ceea ce a f ăcut din sineşi prin ceea ce propovăduieşte, este o vie restaurare a celui mai autentic duh ortodox. La noi credeau multi că traditia răsăriteană, cu duhul ei de înfrânare, e prin definitie ceva pasiv, lipsit de fortă. Cine vrea să vadă gâlgâitul vietii celei mai cuceritoare şi forta cea mai copleşitoare, n-are decât să meargă la Sâmbăta de Sus. Predica de la Sâmbăta de Sus are ca obiect principal combaterea păcatului prin trezirea gândului la prezenta vie alui Hristos. De aceea treapta în care culminează pregătirea pelerinului este mărturisirea. Te minunează acuta sensibilitate fată de povara insuportabilă a păcatului ce se trezeşte în oameni la Sâmbăta. Părintele Arsenie arată cât de mult se poate înflăcăra prin trăire tot tezaurul dogmaticei şi al disciplinei răsăritene. Hristos lucrează numai prin Sfintele Taine şi în Biserică. Fiecare credincios e obligat sărămână între semenii săi, rugându-se pentru ei, crezând pentru ei, fiind răspunzător pentru ei. Orice individualism sau mândrie dornică de afişaj,de nuantă sectară este lovit în cap. Smerenia şi puritatea vietii sunt conditiile sau mai bine zis conditia neapărată a mântuirii. Ne este imposibil să redăm măcar schematic toate laturile propovăduirii de la Sâmbăta de Sus. Tinem doar să mai accentuăm importanta natională pe care o are lucrarea de acolo.”

Deformarea adevarului si imperfectiunile noastre umane

Aseara am finalizat de citit cartea Parintelui Arsenie Boca, „Cararea imparatiei„. In paginile mele din urma de pe blog, am mai scris despre Parintele – asa cum l-am perceput din ce am vazut, citit ori mi s-a aratat in sinele meu, si chiar si putin despre carte…  Dar aseara, la finalul cartii amintite, in editia a V-a din 2006, am gasit adaugate cateva pagini scrise de Maica Zamfira Constantinescu, stareta Manastirii Prislop in perioada cand Parintele a slujit acolo (din 1948 pana in 1959) si insotitoarea de toata vremea a sa, in urcusul lumesc spre Imparatie, timp de 30 de ani sau mai bine… Acele pagini de incheiere scrise si asumate de maica mi-au zdruncinat din adanc putinul pe care il stiam despre viata si activitatea Parintelui – din varii surse. Am fost stupefiata sa aflu cat de mult, la ce scala si profunzime a fost deformat adeavarul, in ce mod brutal si nesabuit a fost folosita imaginea Parintelui dupa trecerea sa Dincolo. Cat de mult au fost rastalmacite viata sa, activitatile si actiunile, chiar si scrierile. Cat de mult balast si amagire au fost cladite, din nestiinta ori chiar din rea-vointa, pe conturul personalitatii si trairii Parintelui aici. Am avut un gust amar si o tristete sora cu revolta citind argumentele si afirmatiile Maicii Zamfira, care vin in contradictie cu multe din cele ce se  stiu si se vehiculeaza printre cei care il cauta pe Parintele, ca pe un far calauzitor. Faptul de a fi coagulat, in 1969, la 10 ani dupa indepartarea din Manastirea Prislop si din mediul prestatiei ortodoxe, un nou cheag manastiresc, constituit ca metoc al Manastirii Prislop la Sinaia, ne arata, intr-adevar, puterea credintei nestramutate a Parintelui in destinul sau haric. Dorintele si nazuintele sale, retrase si restranse in micul cerc al maicilor de la Sinaia, au putut fi urmate de acestea, insa din nefericire, se pare ca intreaga „imagine” publica a sa este profund deformata. Parintele a inteles devreme ca laicii nu vor putea niciodata intelege felul de invatatura si gandire propovaduite, motiv pentru care, probabil, a decis sa limiteze la miximum accesul neinitiatilor la surse.

Intr-o farama de tarana…

„Nu suntem născuţi de timp, ci de veşnicie. Aşa se face că avem într-o fărâmă de ţărână şi celălalt tărâm. Deşi trăim o vreme îmbrăcaţi de lumea aceasta, totuşi ni se întâmplă clipe când fratele vis şi sora moarte ne dau târcoale şi ne despică făptura în două. Avem clipe în care scăpăm de sub chingile celor patru dimensiuni ale lumii văzute şi ne trezim deodată într-un alt mod de-a fi şi pătrundem într-un alt mod de-a cunoaşte.” (Parintele Arsenie Boca, in cartea „Cararea Imparatiei”, capitolul „Imparatiile iubirii”).

O prietena mi-a daruit de curand o carte a Parintelui Arsenie Boca, stiind ca in ultimele luni l-am descoperit, sau mai curand – mi s-a descoperit. Cartea este „Cararea Imparatiei” si cred ca este – daca nu prima, atunci intre primele scrise de parintele, caci chiar in ea apare o fotografie a sa din 1946 (cand avea 36 de ani si se afla la Manastirea Brancoveanu de la Sambata de Sus, Fagaras) – din perioada in care incepuse sa scrie la carte. Marturisesc ca pentru mine este una dintre cartile dificile, ermetice partial, adanc tainice, pe care ma straduiesc pe alocuri sa o inteleg, dar mai ales sa o patrund. Este prima carte a Parintelui pe care o parcurg si nu e usor. Ca si picturile sale, este un act de transmitere de cunoastere prin inainte-vedere, criptat pentru multi dintre noi…

Asa cum am mai scris pe acest blog in unele pagini din ultimele luni, descopar, sau mai degraba mi se dezvaluie, ceea ce multi altii, foarte multi altii, au simtit inca dinaintea mea: forta extraordinara si charsima celui care a fost Parintele Arsenie Boca.

In anii de dupa 1990 s-au scris multe, au aparut multe carti si insemnari despre Parintele. De-a lungul anilor le-am zarit mereu, si tot mai multe, in trecerile mele prin librarii ori standuri de carti. Ma gandesc si acum,  cum de nu am avut niciodata interesul special de a lua si citi macar una dintre ele, caci auzisem destule despre acest preot calugar al romanilor. Asa a fost sa fie, cu siguranta. A trebuit sa il descopar altfel…

Deocamdata invat sa-i cunosc periplul vietii… Din 1939 (la 29 de ani) pana in noiembrie 1948, Parintele Arsenie a vietuit la Manastirea de la Sambata. La 15 noiembrie 1948 a ajuns, prin mutare fortata, la Manastirea Prislop, unde a ramas pana in mai 1959, cand a fost fortat sa dea jos pentru totdeauna hainele preotesti, de catre comunisti. Intre timp, numeroase arestari si haituiri… Episcopul Daciei Felix de la Varset pentru romanii din Serbia, episcopul Daniil Stoenescu, a avut de curand o cuvantare (la 29 septembrie 2012) la Biserica din Draganescu (langa Bucuresti), unde Parintele Arsenie a pictat biserica in perioada 1967-1987/88. Multe date importante si interesante sunt redate in acea cuvantare (filmul disponibil aici). Parintele Stoenescu a fost unul din cei mai apropiati ucenici si prieteni ai Parintelui Arsenie, inca in viata, inca disponibil spre marturisiri. Din 1959, Parintele Arsenie a locuit in Bucuresti si apoi la Draganescu (in casa parohiala a Parintelui paroh Savian Bunescu, casatorit cu sora Maicii Zamfira Constantinescu (pe care o chema Lidia),  maica stareta la Prislop si apropiata de o viata a Parintelui Arsenie). Dupa cutremurul din martie 1977, Parintele Arsenie s-a mutat de la Bucuresti la Sinaia, unde avea o chilie in care a vietuit pana la moarte (29 noiembrie 1989), adica ceva mai bine de 15 ani. Dupa 1959 ii fusese interzisa prezenta la manastiri. Totusi, uneori, mai ales incepand cu aprilie 1986 a reusit, discret si clandestin, sa ajunga la Prislop si sa ramana cate o vreme. Era perioada cand insusi Parintele Daniil Stoenescu fusese numit preot acolo (1986).  In acei ani, 1986-1987, a reusit sa aduca la Prislop si sa daruiasca bisericii icoanele pictate de el la Sinaia, pentru a decora altarul de la Prislop.

Biserica de la Draganescu, pe care a pictat-o in intregime Parintele Arsenie Boca, a fost sfintita la 2 octombrie 1983, dar Parintele nu a putut fi prezent, ci a trebuit sa plece la Bucuresti. Nu era lasat, nu era dorit, era mereu incoltit si alungat de comunistii tematori de forta sa incredibila. Oamenii insa,  il cautau incontinuu…

La 29 noiembrie 1989 s-a stins din viata, si a fost inmormantat la 4 decembrie 1989 la Prislop, prin grija si dragostea celor doi preoti ce i-au stat mereu alaturi, Preotul Savian Bunescu si Preotul Daniil Stoenescu, vegheati, ca totdeauna, de Maica Zamfira, stareta de la Prislop.

La mutarea fortata din mijlocul lui noiembrie 1948 (sunt, chiar zilele acestea, exact 64 de ani de atunci…) de la Manastirea Brancoveanu din Sambata la Manastirea Prislop, Parintele Arsenie Boca isi lua „La revedere” de la miile de oameni ce il urmau si ascultau la Sambata, lasandu-le trei vorbe de care sa tina seama: 1- sa invete Predica de pe Munte; 2 – sa ajute toti Lazarii (saracii) ce le vor iesi in cale; 3 – sa stie ca lasa la Sambata, in biserica veche unde a slujit anii frumosi ai tineretii lui, duhul sau: „Duhul meu ramane la icoana Maicii Domnului din biserica„.

In septembrie 2012 am facut cateva fotografii acolo, inclusiv in biserica, si cu icoana de lemn a Maicii Domnului de pe fata altarului, azi crapata de timp. Acele fotografii le inserez aici mai jos, cu gandul la unul dintre cei mai mari duhovnici ai Romaniei, la forta si la harul sau atemporal:

„Avem clipe în care scăpăm de sub chingile celor patru dimensiuni ale lumii văzute şi ne trezim deodată într-un alt mod de-a fi şi pătrundem într-un alt mod de-a cunoaşte.” (Parintele Arsenie Boca)

Această prezentare necesită JavaScript.