Cu cateva zile in urma am urcat, din nou, la Schitul din Paltinis. Am urcat acolo in numeroase randuri de-a lungul anilor (link aici), si, de fiecare data, singuratica cruce a mormantului filosofului Constantin Noica, ma facea sa meditez la viata sa din anii petrecuti acolo – cu un fel de tristete, parca din ce in ce mai adanca… Tristetea trecatorului in fata neintelegerii lucrurilor, a „destinului”, a vietii, ori poate mai degraba mahnirea profunda a „de ce”-ului fara raspuns… Tot un fel de pustnic, dar, desigur, in cu totul alt sens decat fiul sau (Parintele Rafail Noica), filosoful Constantin Noica si-a petrecut ultimii 12 ani de viata in acest masiv solitar de munte romanesc, in statiunea montana cu cea mai mare altitudine din tara, printre cabane singuratice, drumuri strajuite de molizi inalti, vreme schimbatoare si multa-multa liniste. Azi, la 20 de ani de cand Parintele Rafail s-a stabilit in Muntii Apuseni (link aici), si la 26 de ani de la moartea tatalui sau, filosoful Noica (link aici), ma intreb daca, fiu si tata, au ales insingurarea in munti din acelasi motiv fiecare, dar nu in acelasi scop, desigur… Intrebare retorica…
Nu ma pot opri, de fiecare data cand ajung la Schit, sa nu ma intreb cum a putut rezista Constantin Noica aici, la Paltinis. Nu pentru ca nu ar fi un loc de o rara frumusete si puritate naturala, ci pentru ca mi-e greu sa inteleg cum gandea, cum vedea lumea, viata. Iata ca, rasfoind azi „Jurnalul de la Paltinis” al lui Gabriel Liiceanu (Ed. Humanitas, Bucuresti, 1991), descopar urmatorul fragment, ca raspuns: „… Noica ne povesteste cum a descoperit Paltinisul (in 1975?) pe cand statea, intr-o vara, in vila doamnei Manta, care il invitatse de altminteri sa-si stabileasca resedinta aici (n.n. in comuna Gura Raului, aflata la cca. 12 km de Paltinis…). A preferat insa Paltinisul, pentru ca nu ii crea obligatii; si apoi, avea acolo totul rezolvat: cantina, telefon, posta si mai ales un loc ideal de plimbare , ‘turul Paltinisului’, care dureaza o ora de drum drept, asfaltat.”
Cu cateva zile in urma (Duminica Pastilor dupa-amiaza), cand am fost eu sus la Schitul din Paltinis, Parintele protosinghel Valeriu, a gasit ragaz catava vreme sa discute cu mine in bisericuta. Parintele Valeriu a venit si s-a stabilit la Paltinis in septembrie 1987, cu numai doua luni inainte ca filosoful Noica sa treaca Dincolo. Isi aminteste cand a venit prima oara filosoful in bisericuta, sus la schit, in acea toamna a lui 1987, si cum i-a spus direct, ca el crede in Dumnezeu (sa nu uitam ca eram in vremurile grele ale comunismului, cand rar cineva isi permitea sa declare asa, cu voce tare, credinta ortodoxa)… Pe atunci parintele nu stia inca cine era acel om in varsta, nu prea inalt de statura si care venise asa, pe neasteptate, intr-o dupa-amiaza la bisericuta si a intrat in vorba cu el, tanarul si noul preot. Mai apoi a aflat… Si a ramas pana azi ingrijitorul „curtii de veci” a filosofului Noica. In 1993, imediat dupa revenirea in Romania a fiului filosofului, Parintele calugar Rafail Noica, acesta a venit si a stat la Paltinis la schit 10 zile, fiind gazduit in casuta de lemn din curtea schitului. Mai apoi, si pana azi, nu a mai revenit. In schimb, fiica filosofului, doamna Alexandra (Wilson-Noica), vine destul de des din Anglia, la mormantul tatalui sau de la Paltinis.
Citesc mai departe din „Jurnalul de la Paltinis” al lui Gabriel Liiceanu, insemnarile sale din luna iulie 1981, si inteleg mai multe: „Am plecat cu Thomas la Paltinis pentru trei zile, cu gandul ca vom aduce ultimele modificari la volumul Heidegger, in urma observatiilor lui Noica. L-am gasit insa pe Noica intr-o stare teribilia de surescitare. Era de nerecunoscut. In locul desfasurarii bine controlate a fiecarei zile, ne-a coplesit, in tot acest rastimp, de la 9 dimineata pana catre miezul noptii, cu vorbiri dezlantuite, cu reactii imprevizibile, cu accese de tiranie, cu volubilitati neasteptate, cu irepresibile izbucniri in plans, care il faceau sa se rusineze si sa caineze amarnic ceasul batranetii. Avusese, cu o saptamana inainte, un salt de tensiune (ameteli, urechi infundate) si coborase la Sibiu pentru un control medical amanuntit. Analizele spuneau ca totul este bine, dar pesemne ca o spaima a sfarsitului incepuse sa creasca undeva in sufletul lui. Ne-a spus in repetate randuri ca trebuie sa fii in permanent atac, pentru a nu te lasa cuprins de moleseala care prevesteste sfarsitul. Si intr-adevar, Dumnezeule, vorbea fara incetare, parca temendu-se de orice clipa de tacere. In prima dimineata am facut ‘turul Paltinisului’, dar fara ritmul pe care stia sa-l imprime de obicei acestei plimbari pregatitoare; a tinut sa ne arate inca o data locul de langa Schit, unde vroia sa-si aiba mormantul, si mai ales a vorbit, a vorbit nespus de mult coborand pentru prima oara, poate, cu atata voluptate si disperare in trecutul sau. L-am auzit acum, pentru intaia oara, povestind amintiri de recluziune si simtind clar nevoia de a-si trece viata in revista. Voia neaparat sa reintalneasca in Bucuresti cateva cunostinte pe care nu le vazuse de ani de zile, dar care acum i se pareau a fi importante pentru ca ‘stiau anecdote’, anecdote din vremea lui. La casa Mitropoliei de langa Schit, se afla un clujean, Dl Hossu, pe care l-a rugat sa ne insoteasca si sa ne povesteasca ‘viata amoroasa a lui Blaga si Rosca’. ‘Habar nu aveti cate anecdote stie omul asta’, repeta intr-una, in timp ce urca spre casa de langa Schit, pentru a-l intalni pe dl. Hossu. Pe el, care facuse apologia batranetii ca fiind punctul absolut de acumulare al vietii, din care este firesc sa se rasfranga sensurile ei cele mai adanci, pe el care se mirase cum de nu a invatat omenirea culta, de spate mii de ani incoace, sa moara, pe el care ma uimise prin neomenescul sau supraomenescul lui, prin tot ceea ce facea sau simtea altfel decat se face sau se simte indeobste, l-am descoperit tremurand , palavragind, chicotind, amenintand si plangand – batraneste si omeneste deopotriva. Si se mai ridica acum in el o finala nevoie de a pune lumea in ordine. Omul acesta care-si inchinase viata ‘culturii romane’, care alesese sa ramana in tara, care nu avusese in fond o familie, care-si uitase copiii (bucurandu-se ca se desprinsesera de el, pentru a-l lasa sa-si desfasoare nestingherit destinul), care-si petrecuse varsta maturitatii in domiciliu obligatoriu si in inchisoare (scriind, in tot acest rastimp, fara incetare, cu gandul, poate, ca nu-si va vedea niciodata vreun rand publicat), omul acesta care ar fi facut altminteri ‘ctitorii cu nemiluita’ si care, iesind din recluziune, ceruse permisiunea de a deveni antrenorul cultural al celor tineri, omul acesta care ajunsese, la peste 70 de ani, un reper cultural al tarii si care polarizase in juru-i iubirile si urile carturarilor nostri, devenind astfel, cum singur ii placea sa spuna, ‘o institutie’, omul acesta voia – acum, in final, dupa ce se purtase o viata somnambulic si ‘ahoretic’, indemnandu-i si pe ceilalti sa faca la fel spre a nu se invalida – sa puna, daca nu lumea in intregul ei, cel putin lumea culturii, in ordine. ‘Am sa va arat eu voua!’, ne ameninta mereu, noi intelegand ca vorbele acestea ne traverseaza si ne depasesc, preluandu-se intr-un torent mai vast, care tindea sa cuprinda lumea toata si s-o zgaltaie din inertia aceea ‘a netrebniciei romanesti’, pe care in 1973 o injurase la propriu, incheindu-si astfel scrisorile catre directorii editurilor ce taraganau sa facsimileze in intregime caietele lui Eminescu: ‘…mama ei de ne-trebnicie romaneasca! Cu stima, Constantin Noica’. ”
Rasfoiesc cartea „Rugul aprins„, publicata la Sibiu in 2002, de Parintele Mitropolit al Ardealului, Antonie Plamadeala. El a fost si al doilea ctitor al Schitului de la Paltinis, supraveghind repictarea bisericutei de lemn si apoi sfintirea ei, la 8 noiembrie 1985. La finele cartii sale se gasesc trei fotografii de la inmormantarea filosofului Constantin Noica, de la Schitul Paltinis (decembrie 1987), inmormantare la care a slujit mitropolitul. Le redau mai jos, in fotografii facute dupa cele din carte. Intrucat Constantin Noica a fost membru al grupului Rugul Aprins din anii ’40 (link aici), Mitropolitul Antonie reda in cartea sa si o prelegere avuta de Noica in grup, cu titlul „Cunoastere si asceza„. (Mai apar in carte si alte interventii ale filosofului in dialogurile intrunirilor gazduite de Sandu Tudor la Antim.) Mi se pare interesant paragraful final al prelectiunii lui Noica de la Rugul Aprins, in care conchide astfel:
„… Daca asa stau lucrurile, atunci eu nu mai pot sa va infatisez meditatiunea mea asa cum voiau organizatorii, cub titlul: ‘Cunoastere si asceza’. As spune: ‘Cunoastere sau asceza’. Cunoastere si asceza, stand alaturi, chiar in adversitate nu mai vad. Caci daca a intalnit pe Dumnezeu, cel care face asceza adevarata, nu poate sa nu-l caute. Iar daca nu l-a intalnit, nu poate sa-l caute. Sau il cauta atunci peste tot, orbeste; aproape deznadajduit, asa cum il cautam noi in cunoastere.”
Ma gandesc acum la tata si fiu, Constantin Noica si Parintele Rafail Noica. Tatal, prin aceasta concluzie a sa, afirmata inca la sfarsitul anilor ’40, nu face decat sa reconfirme doua abordari opuse ale aceleiasi probleme: cautarea lui Dumnezeu… Parintele Rafail, de ani buni de zile, face asceza in Apuseni…, iar tatal sau, l-a cautat, cu siguranta uneori cu deznadejde, in cunoastere.
Poate ca, asa cum se spune, la sfarsitul acestei luni, Parintele Rafail va iesi pentru scurt timp in lume, sa ne aduca Cuvant, de acolo, din asceza sa intru Dumnezeu…
anomismi 