Exista repere fata de care toate cugetarile noastre sunt strambe. Exista o cunoastere si o intelegere care rastoarna tot ce stiam noi ca-i catalogat drept „bine” si „drept”. Exista nebunie in fata careia trebuie sa ne inchinam…, cu conditia sa o intelegem. Avem – cu totii – meteahna mare a judecatii aproapelui, a faptelor lui. Dar mult prea rar suntem el, in el. Nu avem ochii si mintea lui, si mai ales experientele lui… „Caci nimeni nu stie ce-i in sufletul omului, decat numai omul insusi si Dumnezeu„… Aceasta degraba-catalogare a unui om care iese din „normalitate”, fara a cunoaste motivatia, explicatia faptelor lui, de multe ori este hazardata si periculoasa. Uneori nici macar timpul (cel adesea-vindecator, adesea-inteleptitor) nu poate sa ne faca mai lucizi in a masura o situatie si o atitudine. Cu cat ne apropiem de cunoasterea adevarata, cu atat vedem cat am fost de strambi si de pe dos. Pare ca tot ce stiam ca-i „bun”, „normal”, „corect”, „frumos”, devine opusul. Ne raportam tot la noi si in cazul al doilea, dar la un alt noi…, care a inaintat in sine. Pe masura ce ne cunoastem pe noi insine, intelegem si restul. Ca sa poti vedea ceva – care exista, ai nevoie de cel putin doua elemente: lumina pe care sa o proiectezi pe acel obiect, si unghiul potrivit ca sa poti observa, prin reflexie, acel obiect. Orice combinatie nepotrivita a celor doua, poate sa te faca sa afirmi ca obiectul nu exista! El poate fi insa doar invizibil, nu si inexistent!
Citeam cu ceva vreme in urma o carte, „Nebunul”. Asa numim noi, simplu si scurt, oamenii care se comporta „altfel”. Cartea aceea nu era o poveste imaginara, cartea aceea era o schita de viata reala. Dar cititorului nu i se spune asta, el poate afla sau nu, la un moment dat. Acea carte, dar si multe alte lucruri care mi s-au intamplat, m-au facut sa ma gandesc mai profund. A meritat!
„Delasarea care incepe sa caracterizeze obstea crestina nu este trecuta cu vederea de Dumnezeu. La propovaduire iese o noua categorie de sfinti, nemaipomeniti pana atunci. Este vorba de sfintii nebuni pentru Hristos, a caror propovaduire se bazeaza in primul rand pe soc si scandal. Nebunii provoaca societatea prin fapte nebunesti, a caror veste este dusa degraba din gura in gura. De exemplu, Sf. Andrei cel nebun pentru Hristos arunca in peretii bisericii cu noroi in timp ce lumea se afla la rugaciune, iar alta data saruta peretii unei case de desfranare. Intrebat de ce face aceasta, sfantul a raspuns: ‘Atunci cand omul vine la biserica sa se roage, demonul care il urmareste tot timpul ramane afara, umbland in jurul bisericii, si de aceea aruncam cu noroi in demoni. Iar cand un crestin merge la casa de desfranare, ingerul Domnului care il pazeste, ramane, asteptand afara, de aceea sarutam picioarele ingerilor’. […] Scopul principal al predicii tutror nebunilor pentru Hristos era acela de a readuce in atentie dragostea de aproapele, care este prima dintre poruncile crestine, si de a batjocori mandria, cea mai urata dintre patimi. De aceea ei incalca ostentativ toate normele bunei cuviinte crestine: apar mancand carnati in Postul Mare, arunca cu nuci in lumanari in timpul slujbei, umbla goi, de parca ar vrea sa spuna: ‘Nu acestea coboara pe om, ci ura, invidia, lasitatea, zgarcenia si celelalte patimi.‘ ” (din volumul: „Pietrele vorbesc” – Savatie Bastovoi, Ed. Cathisma, Bucuresti, 2010).
anomismi 