„Ideea Eminescu”

In seria noua a revistei „Gandirea„, respectiv in numarul 1-3/1999, pe care am rasfoit-o in biblioteca Manastirii Brancoveanu de la Sambata, am gasit un articol semnat de Monahia Zamfira Constantinescu, care mi-a atras atentia. Maica Zamfira, cea al carui nume si viata vor ramane legate strans de cea a Parintelui Arsenie Boca, semna deci, in 1999, un articol  despre Mihai Eminescu de o luciditate grozava, pentru acel timp, dandu-i titlul dupa afirmatia lui Lucian Blaga, „Ideea Eminescu”.

Ganduri similare cu cele concretizate de Maica Zamfira regasesc azi in insemnarea de blog a scriitorului Razvan Codrescu pe tema Mihai Eminescu (care merita citita!!! – link aici).

Si cu mult mai multa argumentatie, de citit neparat articolul de azi al jurnalistului Victor Roncea, pe blogul sau: „A fost Eminescu asasinat de masoni? Din misterele si secretele vietii si mortii Romanului Absolut si razboiul de ieri si azi contra si pentru Eminescu„.

**************

„IDEEA EMINESCU – de Monahia Zamfira Constantinescu:

Poezia lui Eminescu e cladita pe mai multe portative. Ea e plina de complexe ‘personante’ ale unor structuri inconstiente. De altfel in asemenea aspecte trebuie sa cautam pe Eminescu, iar nu in bietele reminiscente shopenhaueriene-budiste, sau in motivele brute, calatoare, care-l arata tributar romantismului timpului. De aceste imprumuturi a putut face atata caz numai o critica incapabila de a vedea dincolo de materia unei opere literare.

Exista o ‘Idee Eminescu’, spune Lucian Blaga, iar aceasta s-a zamislit sub zodii romanesti. Ea poate fi lesne deschiocata de aparente derutante, si nu mai putin lesne ea poate fi periata de cenusa unor vulcani de aiurea ce i-a cazut pe umeri lui Eminescu, din moment ce a izbutit sa-si realizeze intr-o seama de bucati poetice substanta proprie, urmeaza sa fie judecat in primul rand dupa aceste bucati, nu dupa acelea unde el nu e el. Exista o Idee Eminescu. Ea s-a implinit cand i-a batut ceasul, intai fiindca omul, care o purta, s-a nascut asa ca substanta si aptitudini, si al doilea fiindca inflorirea a fost prielnic ocrotita de acea atmosfera educativa a culturii, in a carei scoala omul si-a facut ucenicia” [1]. Si in alt loc, tot Lucian Blaga mai spune: ‘Eminescu cel adevarat e accesibil numai unei analize mai reverentioase.’ [2]

Ceea ce nu s-a petrecut in acea zi memorabila de 15 ianuarie 1999, cand renumitul neurolog Ovidiu Vuia, roman din exil, a venit din Germania ca sa argumenteze stiintific si sa purifice amintirea lui Eminescu de un diagnostic gresit.

Ce a urmat dupa conferinta d-lui dr. Ovidiu Vuia, tinuta intr-una din salile Universitatii din Sibiu, care sta sub numele marelui ganditor si poet Lucian Blaga (!) a fost un adevarat sacrilegiu. S-a incercat daramarea lui Eminescu de catre un grup de profesori de la Facultatea de Filologie din Sibiu, impreuna cu studentii lor, care, de altfel, n-au scos nici o vorba, cum se obisnuia in trecutul apropiat, cand lua cuvantul numai delegatul bine indoctrinat, asitenta neavand alt rol decat sa aplaude.

A fost o clipa de incremenire cand un tanar student de la Cercul de eminescologie al Universitatii ‘Lucian Blaga’ din Sibiu, in loc sa aiba curajul sa-si expuna parerile personale, a fluturat in fata tutror  revista ‘Dilema’, in timp ce profesorii lor isi permiteau sa continue cu bombardarea si daramarea lui Eminescu in fata unui auditoriu, doctori si profesori, uluiti de aceasta neasteptata atitudine, daca aceasta este educatia care li se da tinerilor.

Vai de neamul care-si contesta inaintasii, pentru a adopta teorii straine care n-au nici o legatura cu sufletul romanesc si istoria lui, cum afirma si Simion Mehedinti in ‘Crestinismul Romanesc’.

Cum a purtat Eminescu in sufletul sau durerea romanilor din toate timpurile si din toate tarile romanesti, n-a mai purtat-o nimeni. Numai urmand invataturile lui, mai pot afla urmasii calea mantuirii din prapastia in care am cazut. Cine va calca alaturi, va rataci… Se nenoroceste pe sine si va nenoroci si pe altii, facand sa creasca ruina tarii, in loc de a o scadea‘  (27 iunie 1940) [3], iar in ‘Optimismul lui Eminescu’ mai spune urmatoarele: ‘Asa dar, lasand cu totul la o parte intrebarea cat a fost fericit sau nefericit Eminescu, cine respecta adevarul faptelor, si intelesul adevarat al cuvintelor, dator e sa aminteasca nu numai pesimismul unor poezii ale lui Eminescu, dar si optimismul energic al prozei si activitatii sale practice. El nu e numai cel mai mare poet, dar cel mai mare prozator, si cel mai adanc cugetator politic. Iata pentru ce a devenit ‘educatorul neamului romanesc.’ [4]

Pana azi filosofia nu-si tagaduieste sirul de filosofi care au trait cu aproape trei mii de ani inaintea erei noastre si nici o literatura nu-si tagaduieste inaintasii pentru conceptiile lor sociale si politice, iar noi daramam pe Eminescu dupa 110 ani de la moartea lui, fapt pentru care vom avea de dat seama in fata istoriei.

Dupa aceasta sedinta de partid asupra lui Eminescu, caci asa a fost, nimeni nu avea curajul sa vorbeasca, in afara de cei trei delegati indoctrinati si tanarul cu revista ‘Dilema”, scena pregatita probabil dinainte.

Fata de aceasta vadita atitudine negativa si dusmanoasa asupra lui Eminescu, din partea unor oameni rupti de cultura si intreaga istorie a neamului romanesc, marele neurolog din exil Ovidiu Vuia a incheiat cu urmatoarea fraza:Constat cu tristete ca intre noi romanii din exil si dumneavoastra romanii care ati ramas in tara nu mai poate fi intinsa nici o punte.’

Aceasta dureroasa fraza ne-a intarit convingerea ca romanii care au putut scapa de genocidul intelectualilor din tara, plecand in exil, pastreaza adevarata cultura si istorie romaneasca. Poate ca ei vor si salva-o.

In urma ideilor aberante care s-au sustinut in sala: ‘Ne-am saturat de dulcegariile lui Eminescu’, ‘geniul este o inventie a romantismului, un profesionalism dus la extrem’, ‘cititorii fac pe scriitorii (!)’, etc., etc., atragem atentia tineretului sa ia aminte cum trebuie sa se documenteze asupra unei epoci pe care n-o cunosc, iar profesorii pe care ii au si raman indoctrinati de vechiul regim care a falsificat intreaga cultura romaneasca. Mihai Eminescu trebuie citit in original nu prin prisma revistei ‘Dilema’, iar asupra lui si a epocii in care a trait trebuie citite ‘Amintirile’ lui Ion Slavici, cel mai apropiat prieten al lui, cu care a si locuit cativa ani impreuna, atat la Viena cat si in tara si care ne-a lasat cea mai veridica si mai impresionanta descriere a lui Eminescu. De asemenea Iacob Negruzzi, care s-a dus personal al Viena sa-l cunoasca pe Eminescu, dupa ce acesta ii trimisese poezia ‘Venere si Madona’ spre tiparire in ‘Convorbiri literare’, revista ‘Junimii’, si care l-a caracterizat lapidar:O impreunare de asa mare talent si de atata modestie este ceva extraordinar‘ [5]. Asupra epocii si mediului in care si-a dus activitatea Eminescu, documentarea trebuie inceputa cu Titu Maiorescu urmat de toata generatia de scriitori pana dupa al doilea razboi mondial cu exceptia catorva, ca Aron Densusianu si altii, care stau la baza denigratorilor de astazi.

Tineretul sa fie deci cu grija sa nu atraga mania lui Dumnezeu asupra neamului, prin tagaduirea valorilor de credinta  si cultura,ca nu cumva sa ne trezim sub stapanire straina. Aceasta a fost pedepsa pe care a dat-o Dumnezeu poporului evreu, ori de cate ori s-a indepartat de la adevarata credinta, inlcouind-o cu a popoarelor vecine sau navalitoare.”

Bibliografia
[1] Lucian Blaga: Trilogia Culturii, p. 329,  Ed. Fundatia Regala pentru Literatura si Arta, Bucuresti, 1944
[2] Idem p.321
[3] Simion Mehedinti-Soveja: Crestinismul Romanesc, p. 13, Ed. Cugetarea, Bucuresti, 1941
[4] Idem. Optimismul kui Eminescu, in Omagiu lui Eminescu. 1934,  p. 70-71,  din vol. Pagini vechi despre Eminescu, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1976
[5] Iacob Negruzzi: Amintiri din Junimea, pp.272-274, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1939.

Franturi de portret – monahia Zamfira Constantinescu

Pe numele de mirean Julieta Constantinescu, s-a nascut la Bucuresti in 1925 si a devenit, cel mai probabil la sfarsitul anului 1949, calugarita, sub numele de Zamfira. Este calugarita care i-a stat alaturi Parintelui Arsenie Boca timp de 43 de ani si despre care se spune ca parintele ar fi spus, in a doua parte a vietii, ca ar fi fost „singurul meu adevarat ucenic”. Aceasta ultima afirmatie trebuie insa verificata. Cert este ca, la cimitirul manastirii de la Prislop, crucea maicii Zamfira, decedata in 2005, este imediat vecina crucii Parintelui Arsenie, urmandu-l si in eternitate.

Nu este nici simplu, nici delicat si poate nici intelept sa incerci sa intregesti un portret de monah, cu atat mai mult cu cat  este vorba de cei ce i-au stat alaturi Parintelui Arsenie Boca, „sfantul Ardealului”. Si totusi, m-am incumetat la o asemenea incercare, mai ales deoarece am constatat ca este atat de putina informatie despre Maica Zamfira, pusa laolalta. S-a intamplat sa citesc cateva carti privitoare la viata si activitatea Parintelui Arsenie, si sa intalnesc numele Maicii Zamfira, in momente si evenimente-cheie din viata Parintelui. Si am inteles ca rolul Maicii Zamfira a fost de multe ori, foarte insemnat.

Principalele mele repere bibliografice in intocmirea prezentei schite pentru un „portret” al Maicii Zamfira, sunt cartile:

[1] „Marturii despre Parintele Arsenie”, preot Nicolae Streza (senior), Ed. Credinta Stramoseasca, editia a II-a, 2009;

[2] „Parintele Arsenie Boca, Obiectivul ‘Bratu’ „, Ed. Patmos, Cluj Napoca, 2009 (ed. ingrijita de teologul Vasile Manea)

[3] „Parintele Arsenie – Omul imbracat in haina de in si Ingerul cu cadelnita de aur”, Episcop Daniil Stoenescu, Ed. Christiana, editia a II-a, Sinaia, 2009

[4] „Cararea Imparatiei” – Parintele Arsenie Boca, Ed. Episcopiei Ortodoxe Romane a Aradului, editiai a V-a, ingrijita de Preot Conf. dr. Simion Todoran si Monahia Zamfira Constantinescu, 2006

Pe langa acestea, am folosit scurtele trimiteri la numele maicii, razletite in alte carti sau depozitii referitoare la personalitatea Parintelui Arsenie.

Julieta Constantinescu, nascuta in 1925 la Bucuresti, a absolvit Facultatea de Teologie din capitala in anul 1948. Nu stim daca inainte de 1946 il cunoscuse deja pe Parintele Arsenie sau nu, insa in vara lui 1946, ea a venit la Manastirea de la Sambata, unde Parintele incepuse polarizarea studenteasca, alaturi de alti studenti bucuresteni. „Marii duhovnici nasc duhovniceste ucenici, unii mai apropiati, altii mai indepartati, dar tot ucenici; unii realizeaza mai mult din inzestrarea lor si ucenicia lor, altii mai putin, dar pentru toti Parintele Arsenie a ramas mereu duhovnicul care ne-a ajutat sa descifram ‘intentia divina ascunsa in destinul fiecaruia, fapt care la varsta tineretii nu-l prea pricepe nimeni’ (Cararea Imparatiei, pag.339) cum se exprima Maica Zamfira” [1].  In vara lui 1946 a cunoscut-o la Sambata, pe Julieta Constantinescu, si viitorul Parinte Streza, autorul cartii [1]. O pomeneste, printre numeroasele nume de viitori ucenici ai Parintelui Arsenie ce venisera in vara lui 1946 la Sambata sa-l audieze, imediat dupa doi dintre cei mai proeminenti: Leonida Plamadeala (devenit Mitropolitul Antonie al Ardealului, mai tarziu) si Stelian Manolache (devenit Parintele Dometie, ajuns mult mai tarziu duhovnicul Manastirii  Ramet – Alba). In vara lui 1946 deci, studenta Julieta Constantinescu era deja un personaj cunoscut mediului studentesc ce venea la Manastirea Brancoveanu de la Sambata.

In perioada 1-15 august 1947, Julieta Constantinescu a participat, alaturi de alte grupuri de studenti din tara,  la cele „doua saptamani de vacanta spirituala duhovniceasca” organizate la Sambata sub coordonarea Parintelui Arsenie. Evenimentul este descris pe larg, intr-un mod realist dar minunat de Parintele Streza in cartea sa [1] – pag. 108-112, el insusi student la acel moment, participant la tabara si martor al multor evenimente din activitatea Parintelui Arsenie. Pentru frumusetea descrierii efervescentei spirituale a vremurilor de la Sambata, care s-au constituit intr-o adevarata „miscare”, merita cu prisosinta citite paginile amintite! Despre insufletitoarele intalniri studentesti de la Sambata din verile anilor 1946-1948 aminteste si Maica Zamfira, in  „nota asupra editiei I” a cartii Parintelui Arsenie, „Cararea Imparatiei” [4].

In toamna anului 1948, Parintele Arsenie a fost mutat la Manastirea Prislop din Tara Hategului. Aici, marile grupuri ce veneau la Sambata au fost tot mai ostracizate sa ajunga, insa cei foarte apropiati si legati de Parintele Arsenie, l-au putut vizita/urma si la Prislop. Asa incat, tot Parintele Streza in [1] isi aminteste ca el a mers la Prislop prima oara in vacanta de Pasti a anului 1949. Si consemneaza astfel in cartea sa (pag. 127): „Era in saptamana cand se tin deniile si numai dupa terminarea slujbei m-am prezentat la Parintele Arsenie, care cand m-a vazut m-a intrebat cum am ajuns acolo. I-am spus cum, si mi-a randuit sa dorm in una din camerele chilii ale Arhondaricului, singura cladire pe atunci acolo, in afara de biserica, monument istoric. Mai erau acolo cativa studenti teologi de la Bucuresti: Leonida Plamadeala si Stelian Manolache, colegi de an cu mine si cred ca era si Julieta Constantinescu, absolventa de Teologie din Bucuresti, cu un an mai mare ca noi. Vor mai fi fost si altii, dar acum dupa atatia ani, nu-mi mai aduc aminte care au fost.”

O depozitie data la Securitate in 1955, sub interogatoriu, a calugarului Antonie (Leonida) Plamadeala [2], arata ca in primavara-vara anului 1949, Julieta Constantinescu venise la Manastirea Prislop si statuse acolo continuu 2-3 luni. Depozitia, inregistrata ca proces-verbal de interogatoriu la Securitate si redata in [2]- pag. 49-55, este una foarte graitoare, si o redau aici: ” In anul 1949, sosind la Manastirea Prislop, am gasit la aceasta manastire pe calugarul Boca Arsenie, care era staretul acestei manastiri. Mai erau la manastire fratii Danila Gheorghe si Andrei, veniti de la Manastirea Sambata. Mai era o fata cu numele Constantinescu Julieta si eu impreuna cu un coleg preot, Stelian Manolache, care in prezent nu stiu unde se afla. Aceasta fata care venise din Bucuresti sa viziteze Manastirea Prislop nu a mai voit sa plece de la manastire, desi eu si colegul meu i-am aratat calugarului B.A. si ei personal, ca sederea unei fete intre calugari si intre noi care eram mai tineri, atata timp (2-3 luni), nu este potrivita si deci am cerut calugarului sa ii spuna sa plece de la manastire. Din aceasta cauza s-au iscat certuri intre noi, fapt pentru care B.A. mi-a pus in vedere mie si colegului sa ne cautam alt loc daca nu ne place acela, iar pana la urma a plecat aceasta fata, Constantinescu Julieta; pe urma am plecat si eu, din cauza ca mereu m-am certat cu calugarul B.A. pentru plecarea acestei fete, iar el fiind mereu trist si suparat. Mentionez ca nu am nici o banuiala de ordin moral asupra prieteniei ce s-a legat intre B.A. si Constantinescu J. La fel am auzit ca dupa plecarea mea de la manastire la Mitropolia Olteniei, aceasta fata s-ar fi intors din nou la Prislop si ca ar fi devenit stareta. Intrebare: Care a fost atitudinea staretei Constantinescu Julieta fata de dumneata cat timp ai fost la manastire? Raspuns:  Sosind la Manastire, aceasta fata a manifestat interes pentru chestiunile teologice, fiind si ea absolventa a Teologiei din Bucuresti si admira personalitatea calugarului Arsenie din punct de vedere religios, ca o persoana sfanta. Rugaciunile le facea impreuna cu B.A. in biserica, la plimbare mergeau tot impreuna. La auzul celor spuse de noi, ca ea ar fi bine sa paraseasca manastirea, s-a suparat pe mine si pe colegul meu si nu a mai vorbit cu noi, decat cu calugarul B.A., cu care studiau impreuna toata ziua. Totodata disperata ca va pleca din manastire, i-a spus calugarului B.A. ca daca o va alunga se va sinucide, fapt pentru care B.A. motiva fata de noi retinerea ei in manastire. Mentionez ca tot timpul cat am stat la aceasta manastire, nu am avut relatii prietenesti cu aceasta fata, pe motivele aratate mai sus. ”

Se pare ca spre sfarsitul anului 1949 (sau inceputul lui 1950) Julieta Constantinescu s-a calugarit, luand numele de Maica Zamfira. Nu cunoastem cand si unde a fost tunsa in monahism, insa foarte repede, in anul 1950, ea a devenit stareta Manastirii Prislop, transformata in Manastire de maici, la inceputul lui 1950. Interesant lucru, Parintele Streza, in cartea sa [1], afirma, la pag. 128 urmatoarele : „Cum s-a ajuns aici, stie bine Maica Zamfira.”

Numele de Zamfira nu a fost ales intamplator. Manastirea Prislop, cea mai veche Manastire din Ardeal, avea drept ctitori pe Nicodim cel Sfintit si pe Domnita Zamfira.

Parintele Arsenie a fost arestat la mijlocul lunii ianuarie 1951 si trimis la Canalul Dunare-Marea Neagra pana la mijlocul lunii martie 1952. In aceasta perioada, in cateva randuri, Maica Zamfira a reusit sa ajunga la locul de detentie si sa ii duca cate ceva. Nu-i lipsea nici curajul, nici abnegatia.  In 1955 Parintele a fost din nou arestat si inchis pentru 6 luni. In 1959, prin Actul 2407/1959, Parintele Arsenie si Maica Zamfira au fost indepartati din manastire si li s-a interzis sa mai poarte vestmantul monahal.  Parintele Arsenie nu a mai avut voie sa slujeasca nicioadata, pana la moarte, si nici sa imbrace haina preoteasca. Toate acestea, datorita pericolului pe care il reprezentau pentru bolsevismul comunist, ca exponenti ai unui foarte puternic nucleu de ortodoxie si credinta. Practic, Maica Zamfira a impartit surghiunul cu duhovnicul si modelul ei, mereu.

In perioada „civila” a existentei lor, regasim pe Maica Zamfira, cu aceeasi credinciosie alaturi de Parintele Arsenie, in toate activitatile sale. Cartea [2] prezinta cu lux de amanunte o serie de mai multe zile de urmarire continua a parintelui si a maicii de catre Securitate, in septembrie 1962. In perioada imediat urmatoare indepartarii de la Prislop, Parintele si Maica s-au asezat la Bucuresti, si o buna bucata de timp Parintele a locuit in casa in care statea mama Julietei Constantinescu, pe str. Litovoi Voevod. O perioada extrem de dificila, in care si-au fost suport. In dosarele Securitatii se regasesc fotografii cu parintele si maica, acum civili, pe strada sau in excursii.  Implicarea Maicii Zamfira in sustinerea Parintelui a fost continua si neconditionata si in toti anii ce au urmat. In 1964, prin amnistia preotilor anticomunisti obtinuta la staruinta Patriarhului Iustinian Marina, un singur preot nu a fost amnistiat – Arsenie Boca, fiind considerat o amenintare continua la adresa regimului comunist, prin forta sa duhovniceasca deosebita. In aceste conditii, prezenta unui om de incredere, poate singurul, de aceeasi „formatie” duhovniceasca, cea a Maicii Zamfira, trebuie sa fi cantarit enorm pentru mersul vietii grele a Parintelui. Este posibil ca Maica sa fi fost printre putinele sale legaturi concrete cu viata monahala si bisericeasca. Exista putine date publice referitoare la Maica Zamfira si la implicarile sale, dar ele sunt extrem de semnificative.

De la sfarsitul anului 1959 si pana in 1968, cand s-a pensionat, parintele, acum pictor muncitor civil, a fost angajat la atelierul de pictura al Patriarhiei de la Schitul Maicilor din Bucuresti. Imediat dupa pensionare, in vara lui 1968, Parintele Arsenie – pictorul, s-a angajat la pictarea unei micute, necunoscute si neinsemnate biserici dintr-un sat din vecinatatea Bucurestiului: satul Draganescu. In acest sat preot paroh era sotul surorii Julietei Constantinescu, Parintele Savian Bunescu. El l-a invitat pe pictorul Zian (Arsenie)  Boca sa picteze zidurile bisericutei satesti. Astfel, alaturi de familia surorii Maicii Zamfira, Parintele si-a putut regasi o parte din pacea si linistea launtrice, in timpul pictarii bisericii din Draganescu, pe o perioada de 12 ani. Parintele Arsenie a petrecut la Draganescu toata perioada primavara-toamna tarzie a anilor dintre 1969-1981, pictand scene religioase si fiind gazduit de familia surorii Maicii Zamfira. Nu cunoastem activitatea Maicii Zamfira din perioada 1959-1969, insa in 1969 maica, alaturi de alte cateva maici ce fusesera la Prislop, au reusit, si impreuna cu Parintele Arsenie, au organizat un mic asezamant monahal intr-o casa cumparata la marginea orasului Sinaia. La Sinaia s-a constituit ceea ce se va numi metohul Manastirii Prislop, unde Parintele Arsenie isi avea o chilie si un micut atelier de pictura. Se cunoaste ca Maica Zamfira facea drumul Sinaia-Bucuresti deseori, in toata perioada cat a vietuit Parintele, pana in 1989. Deseori mergea la Draganescu, incat uneori era confundata acolo ca fiind sotia pictorului bisericii.  Din 1977, dupa cutremurul din martie, Parintele s-a mutat complet de la Bucuresti la  Sinaia. Si in aceasta perioada, Maica Zamfira a avut grija de el. Maica Zamfira s-a putut intoarce uneori la Manastirea Prislop care a putut fi reinfiintata in 1976. Incepand cu 1980 si Parintele Arsenie reusea, temporar, sa vina si sa locuiasca „clandestin” la Prislop, anual. Ultima sa vizita la Prislop a avut loc in noiembrie 1988, cu un an inainte de a trece la Domnul [3].  Maica Zamfira il insotea mereu pe Parintele Arsenie, cu care veneau de la Sinaia la Prislop spre sedere temporara.

Una dintre amintirile anilor ’80 de la Sinaia, se regaseste in cartea Parintelui Streza [2], la pag. 238-240. Sotia Parintelui Streza a mers la Sinaia in ajun de Craciun a anului 1988, cu daruri pentru Parintele Arsenie, iar Maica Zamfira a primit-o greu, cu raceala, cu asprime chiar, probabil tocmai datorita vesnicelor tracasari de care au suferit din partea Securitatii ce i-a urmarit constant atatia ani. Aceeasi atitudine rece, ostila si aspra a Maicii Zamfira razbate si din o parte a „notei asupra editiei I” a cartii Parintelui Arsenie, „Cararea Imparatiei” [4] – pag. 337-345, (nota scrisa in 1996) in care maica contracareaza atitudini, afirmatii si conexiuni gresite ori rastalmacite ale implicarii Parintelui in miscarea legionara sau in actiuni anticomuniste, sau alte ganduri ale Parintelui intelese gresit ori neluate in seama. Aceasta nota insa, personal o consider emblematica pentru personalitatea si portertul Maicii Zamfira. Ea merita citita!

Maica Zamfira s-a ingrijit de sanatatea Parintelui, in ultima perioada a vietii sale, a organizat funeraliile sale de la Manastirea Prislop si a fost cea care a mostenit intregul „lasamant” – scrieri, carti, schite si picturi – ramase de la parintele Arsenie. A fost cea care s-a exprimat, dupa moartea Parintelui Arsenie, adesea cu lipsa de tact, cu ton taios si dur, la adresa unor persoane sau personalitati din mediul monahal, clerical ori mirean, pe diverse teme „sensibile”, asumandu-si un oarecare oprobriu si neintelegere din partea unora. Nu stim, nu ne putem perimite si nici nu am putea intelege poate, motivele intregi pentru care Maica Zamfira a actionat asa, cel putin in ultmii ani ai vietii sale. Daca a avut sau nu motive sa procedeze asa, Cel de Sus stie. Insa a fost cea care i-a stat alaturi cu curaj, darzenie, devotament si dragoste, neincetat, Parintelui Arsenie despre care multi romani afirma cu tarie si profunzime, ca a fost un Sfant.

Maica Zamfira s-a ocupat, alaturi de un alt Parinte apropiat in ultimii ani de Parintele Arsenie, si anume Parintele Daniil Partosanul (Stoenescu), de editarea celei mai importante carti a Parintelui Arsenie, „Cararea Imparatiei”, in forma ei completa, originala si actualizata, care a ajuns in prezent la a 5-a editie [4]. Maica Zamfira a aratat in multe randuri, ca din pacate, multe din scrierile care circula sub numele Parintelui Arsenie, fie nu-i apartin de fapt, fie au fost modificate. Si cine altul decat ea, stie mai bine acest lucru?

In noiembrie 1998, la 9 ani de la trecerea Dincolo a Parintelui Arsenie, si la staruinta  Maicii Zamfira, sinodul mitropolitan al Aradului, (care prin actele Episcopiei Aradului nr. 2407 si 2408 din 1959 ii indepartesera pe ea si pe Parintele Arsenie din Manastirea Prislop), semna hotararea prin care, in sfarsit, dupa aproape 40 de ani, indreptau cumplita greseala de a-i fi exclus din monahism, pe motive politice.

Dupa anul 1996, Maica Zamfira a inceput sa publice sporadic scrieri ale Parintelui Arsenie sau ale sale, in revista „Gandirea” – seria noua, cea care, interbelic, fusese condusa de misticul ortodox si anticomunist  Nichifor Crainic, a carei studenta Maica Zamfira se pare ca a fost. In aceasta revista in serie noua, ce aparea acum la Sibiu, Maica Zamfira publica primele pagini originale din „Cararea Imparatiei”, inainte sa apara prima editie a cartii. Un extras interesant dintr-un eseu al unui preot sibian, Calin Samarghitan (link aici), aduce o frantura de marturie:  „Tot atunci, foarte important, la revista „Gândirea” lucram împreună cu Maica Zamfira Constantinescu, elevă a lui Crainic, cea care fusese maica stareţă în timpul când părintele Arsenie era la Mănăstirea Prislop. Aceea a fost şcoala mea teologică, mistică, literară şi de atitudine. De la dânsa am o copie a manuscrisului de mistică germană al lui Crainic, care a oferit varianta de bază a primei versiuni tipărite la Sibiu abia în 2010. Dânsa m-a învăţat în ce lumină trebuie privită personalitatea Părintelui Arsenie, care e complet diferită faţă de cea în care se face îndeobşte astăzi. Dar nu e locul aici pentru astfel de amănunte.”

Personal, am avut ocazia sa parcurg, in biblioteca actuala a Manastirii de la  Sambata (ce a apartinut Mitropolitului Antonie Plamadeala), mare parte din numerele seriei noi ale revistei „Gandirea”, unde am putut identifica articolele publicate de Maica Zamfira. Printre ele am descoperit unul care mi-a atras atentia, cu titlul „Ideea Eminescu” (in nr. 1-3/1999), despre care, poate, voi scrie pe blog. Putine, cred, sunt scrierile ramase de la maica, dar din ele razbate viziunea si modul sau clar si limpede de exprimare.

Parintele Streza, caruia datoram cea mai echilibrat si onest scrisa carte cuprinzand date biografice importante despre Parintele Arsenie Boca, „Marturii despre Parintele Arsenie”, scria in aceasta carte, la pg. 128: „Cu Maica Zamfira legaturile noastre din studentie s-au intensificat, mai ales la Bucuresti, la Draganescu si, in ultimii ani, la Prislop.” Deducem deci ca ea a fost adesea legatura Parintelui Arsenie cu exteriorul, cu o parte a lumii din afara.

In martie 2005, Maica Zamfira parasea si ea aceasta lume, la aproape 16 ani dupa Parintele Arsenie, lasand in urma un exemplu uluitor de iubire si devotament uman consumat in plan monahic, ucenicesc,  pe parcursul a 43 de ani de existenta alaturata, adeseori grea, trista, amara si aspra. Astazi noi, cei care vizitam mormantul Parintelui Arsenie de la Prislop, sa aducem un gand de multumire si inchinare si la mormantul situat la cativa pasi, al Maicii Zamfira, „poate singurul ucenic adevarat” al Parintelui Arsenie…