Profani ai vremurilor: Noica, Eminescu, Eliade…

Intro:   „Dezastrul spiritual al tarii deriva din inteligenta fara continut, din desteptaciune. Lipsa de miez a duhului, preschimba problemele in elemente de joc abstract si rapeste spiritului latura destinului. Desteptaciunea degradeaza pana si suferinta, in flecareala.” (Emil Cioran, 1940)

Cu putina vreme in urma am avut cateva surprize in avalansa. Ironia sortii…dar surprizele mi le-am facut eu, mie!  Si astfel mi-am dat seama cat sunt si eu, ca multi altii, rob al „chipului cioplit”, captiv al propriilor fixisme, manipulata si automanipulata de si intru cultura, cazuta in admiratie fara reper. Multe se pot spune in momentul in care iti identifici limitarile si nevederea, ca sa nu spun orbirea. Desi poate mai potrivit ar fi sa spun ca-i vorba de neputinta intru duh.

Cu cateva saptamani in urma, intr-o discutie cu un parinte calugar al carui duhovnic este Parintele Rafail Noica, aflam cu maxima mirare ca Parintele Rafail nu este interesat deloc de modul cum tatal lui, filosoful Constantin Noica, a trait si a suferit, de modul cum a fost urmarit si tratat de securitate in toti anii grei ai comunismului – asa cum reiese astazi din documentele publicate. Ca mirean, nu am putut socoti decat lipsit si de luciditate, si de intelepciune si de credinta, ca Parintele Rafail se arata atat de rece si distant fata de tatal sau, fata de trecutul sau, de memoria sa. Dealtfel acest mod de a gandi al sau l-am simtit si stiind – deja de ani buni – ca nu are obiceiul sa vina la mormantul lui Constantin Noica de la Paltinis. Mi-a fost greu sa accept scurta explicatie ce mi s-a dat ca argumentare fata de aceasta atitudine, din partea parintelui calugar cu care intrasem in dialog pe tema interesului pentru trecutul si viata tatalui. Intr-un fel sau altul, deduceam ca filosoful Noica este considerat de fiul sau monah – un eretic, un om „departe de Dumnezeu”. Firea mea laica, lipsa mea de profunzime, m-a facut sa raman contrariata.

De curand, citind o carte a Parintelui Savatie Bastovoi, aveam sa am o noua si mare surpriza interioara. De data aceasta, subiectul era Mihai Eminescu – un reper urias al romanismului cultural, filosofic si politic.  In capitolul «Patologicul si demonicul la romantici» din cartea Parintelui Savatie : „Ortodoxia pentru postmoderinisti”,  Ed. Cathisma, 2012, citesc pentru intaia oara o teribila argumentatie care demonstreaza paganismul lui Mihai Eminescu, demonicul viziunilor sale romantice din poezie (ctez aici doar cateva mici fragmente din intreaga argumentatie): „Romanticii nu puteau fi crestini, prin definitie. Totusi ei nu erau atei. Ei presupuneau si intuiau o lume si o realitate in afara acestei lumi si realitati. Adevarat este ca romanticii isi inchipuiau multe, prea multe, lumi si realitati. Lor nu este nevoie, ca in cazul ateilor, sa li se demonstreze existenta lui Dumnezeu. Cum dar a fost cu putinta ca cei de la care ne-au ramas cuvantul  -geniu- sa nu vada absurdul situatiei lor?” […] „Demonismul romanticilor nu este intamplator, ci isi are un suport nu numai teoretic, ci si practic. Inclinarea romanticilor spre ocultism o identificam cu usurinta in opera lor, cum este si cazul prozei lui Eminescu «Sarmanul Dionis». Delirul, la care romanticii recurg in scrierile lor ca la un procedeu comod de a-si transpune actiunea dintr-un registru in altul, din real in fantastic sau dintr-un timp in altul, este si un produs al demonicului.” […]  ” Lauda demonului este un scop deloc de neglijat, atat in poezia lui Eminescu cat si in a altor romantici. Cel putin in cazul nostru ea se face in modul cel mai clar si direct, intr-un cadru ce s-ar vrea crestin. Atunci cand poetul descrie sau foloseste scene din Evanghelie, o face intr-un mod cu totul satanic. Iata o strofa ce ar trebui sa infatiseze Nasterea Mantuitorului, pe care o citez fara placere: ‘Dar pe pagina din urma, in trasuri greoaie, seci,/Te-am vazut nascut in paie, fata mica si urata,/Tu, Christoase -, o ieroglifa stai cu fruntea amarata/ Tu, Mario, stai tacuta, tepana, cu ochii reci’ – (din poezia „Dumnezeu si om”). La fel si in poezia „Inger si demon” Eminescu prezinta un ‘inger’ aprinzandu-se de pofte trupesti fata de un demon cu ‘fruntea trista‘. […] „Cazand intr-o grava erezie Eminescu, crezandu-se mai milostiv decat Dumnezeu, ar vrea sa-l mantuiasca pe demon. […] Cert este ca Eminescu nu a avut niciodata nici cea mai mica intelegere pentru crestinism si idelaurile crestine„. Raman pe ganduri si nu pot sa nu fiu de acord…

Rasfoind pe Internet, gasesc foarte de curand un mai vechi eseu al lui Răzvan Codrescu, “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?”, în revista Puncte car­dinale, anul II, nr. 2/14, februarie 1992 – se poate citi online aici, si raman din nou surprinsa ca nu m-am gandit niciodata la o astfel de posibilitate. „Întîlnirea sufletului tînăr cu opera “ştiinţifică” a lui Mircea Eliade poate fi un cîştig, dacă o privim dinspre lotul culturii, dar ea poate să fie şi o pierdere, dacă o privim dinspre lotul religiei. Prin spiritul care-i guvernează cercetările, Mircea Eliade face un deserviciu flagrant tocmai religiei înseşi, riscînd să înmulţească turma “credincioşilor fără Dumnezeu”, a hermeneuţilor rafinaţi, care ciocănesc totul, dar nu se opresc la nimic, pentru că se cred prea deştepţi şi nu vor “să se sărăcească cu duhul”.

Reclame

O intelegere a razboiului – dupa Eliade

Gasesc o gramada impresionanta de idei admirabile, lucide, sincere si adanci in „Jurnalul portughez” al lui Mircea Eliade! El a avut sansa sa „traiasca” al doilea razboi mondial in Portugalia, extras din miezul hidos si absurd al unei escaladari a vietii, a existentei umane. Portugalia a fost tara care a refuzat razboiul, a fost tara unde miracolul neutralitatii a fost posibil. L-au avut pe  António de Oliveira Salazar, cel care ca ministru de finante si apoi ca prim ministru, in 1933, a introdus o nouă constituţie care i-a dat puteri mari, de instituire a unui guvern anti-parlamentar şi autoritar, guvern care a avut fraiele tarii timp de patru decenii, patru decenii de continua inflorire. Salazar a dezvoltat „Estado Novo” (Noul Stat), baza regimului sau fiind o platforma intru stabilitate. Mircea Eliade il descrie, la prima „vedere”, pe deja-marele Salazar, la 28 aprilie 1941, cu ocazia unei manifestatii de omagiere in onoarea sa: „… L-am privit apoi vorbind (n.n. multimii). Citea cu destula caldura, dar fara nici o emfaza, ridicand la rastimpuri ochii din hartie si privind multimea. Mana stanga o inalta moale, ganditoare. O voce niciodata stridenta. Iar, la terminarea lecturii, cand cei de jos il ovationau, incliuna zambind capul. Parca nici nu simtea coplesitoarea forta colectiva de la picioarele lui. In nici un caz nu era prizonierul ei, nici macar nu se lasa sugestionat de ea.”  Apoi, la 30 aprilie 1941, Eliade comenteaza despre Salazar (cu ocazia invitarii sale la Palat, pentru acreditarea ministrului roman Iurascu in Portugalia): „amuzant ca eram singurul fara decoratii – in afara de Salazar, bineinteles, care accepta orice fel de decoratii dar nu poarta nici una.” Era de fata si presedintele Portugaliei, „batranul general Carmona”, dar Eliade descrie: „Salazar, langa el, in frac, parea de o exceptionala modestie, ca si cum ar fi fost unul dintre secretarii presedintelui. Asculta fara nici un fel de incordare, fara sa-si marcheze prezenta. Aveam impresia ca mai mult il intereseaza expresia fetei lui Iurascu. Acum i-am vazut bine ochii. Nu sunt scanteietori, nu te patrund, intimidandu-te – ci trec prin tine fara ostilitate.”

Razboiul trecea pe langa si dincolo de Portugalia, fara sa o atinga. O tara care a primit atatia exilati din intreaga Europa, cu adanca intelepciune, dar a continuat sa ramana neutra si distanta. Iar razboiul reverberat de Eliade din Portugalia, arata asa, conform notelor sale din jurnal de la 15 septembrie 1942: „Traim o catastrofa cosmica: acesta e singurul sens al razboiului. Trebuie sa-l privesc asa cum priveau stramosii mei seceta, cutremurul, molimele. Nu e nimic de facut. Trebuie sa astepti – si sa te pregatesti de moarte, rugandu-te, impacandu-te cu semenii. Orice alta atitudine e ridicola. Numai in asemenea momente imi dau seama de tragedia vietii mele: pentru ca eu am jucat pe cultura, pe opera de arta, pe creatie – si toate astea sunt zadarnicii pe nivel metafizic si sunt absurde in momentul istoric in care traim.”

La 19 noiembrie 1941, Eliade va incepe scrierea la prologul cartii despre Salazar, o personalitate care l-a fascinat. La carte a lucrat cu disperare, cu efort teribil si febril, mai ales de documentare, terminand-o in dimineata zilei de 30 mai 1942. Cartea sa, „Salazar și Revoluția în Portugalia” a aparut prima oara in Romania in 1942 si abia in primavara lui 2011 a fost pentru prima oara tradusa in portugheza si editata acolo de Editura Esfera do Caos. Eliade scria despre samburele de provocare intru scrierea acestei carti, astfel: „Ea s-a născut dintr-o nedumerire şi a fost scrisă pentru a răspunde la o întrebare, pe care autorul nu oboseşte să şi-o pună de zece ani: este posibilă o revoluţie spirituală?
Este realizabilă istoriceşte o revoluţie făcută de oameni care cred, înainte de toate, în primatul spiritualului? Portugalia de astăzi, Portugalia lui Salazar, este poate singura ţară din lume care a încercat să răspundă la asemenea
întrebări.”

Penumbre creatoare

Cand i-am vazut figura pentru prima oara la televizor, mi-a inspirat o adanca stare de echilibru si multa intelepciune. Eram, cred, putin dupa terminarea facultatii, atunci cand inca foarte putinele posturi TV din Romania, incepeau sa prezinte filme documentare despre diaspora romana de calibru (imediat dupa 1990). Asa l-am perceput eu pe Mircea Eliade,  vazandu-l in filmul TV pe cel care era marele istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filozof și profesor, cel despre care auzisem doar rar in tara inainte de 1990, vorbindu-se in soapta ori pe la colturi, dar cu adanca reverenta. L-am citit, atat cat am putut, atat cat mi-au trecut prin mana scrierile sale.

De curand, din intamplare, am citit cateva lucruri cel putin incitante, despre personalitatea sa, in cartea lui Andrei Oisteanu (2007) – „Religie, politica si mit. Texte despre Mircea Eliade si Ioan Petru Culianu”. Date si idei, pe aceeasi linie cu cele din alta carte a aceluiasi autor – „Narcotice in cultura romana. Istorie, religie si literatura”. Referiri la stimulente diverse, cu efecte spectrale, folosite de Eliade si altii, pentru intensificarea trairilor si indirect a prolificitatii creatoare. Mai dificil de crezut, de acceptat, pentru cei care citesc, ca si mine, doar de „dincolo de paravan” despre marii (nostri) scriitori.  Dar citesc azi „Jurnalul portughez” al lui Eliade, cel mai lipsit de autocenzura dintre cele ce le-am citit ca scrieri diariste ori memorii ale autorului. Si da, regasesc pasaje care ma indrituiesc sa cred afirmatiile domnului Oisteanu din cartile amintite. Iata cateva extrase revelatoare din „Jurnalul portughez„:

Eu nu scriu aproape niciodata in momentele mele <<adevarate>>. De aceea, nici in jurnal, nici in carti nu se oglindeste decat partea neutralizata a fiintei mele – partea de echilibru sau compromis, pe care o dobandesc refuzand sa iau cunostinta de mine insumi, de realitate.” (17 dec. 1941)

Revin crizele de nervi, aproape isterice. Restul timpului – ma zbat in neurastenie. Aceleasi repere: tineretea pierduta, viata banala care ma apasa, dorinta de aventuri stridente, tragice, asa cum am cunoscut in 1928, 1930, 1932, etc. Inteleg foarte bine, in momentele mele de luciditate, cauza crizelor. Multiplii demoni care se zbat in mine isi gasesc echilibrul numai in opera mea; numai in epocile de creatie sunt linistit. Acum, scriu cartea despre Salazar. Nu ma pot realiza total in ea. Incerc, dimpotriva, sa fiu impersonal. Rezultatul – neurastenia! (22 febr.1942)

Un exces in toate lucrurile pana acum interzise, si sper ca neurastenia mea sa se vindece. – Incep asta-noapte.” (5 mai 1942)

Imi place mult „Jurnalul portughez„, aici Eliade se descopera, ni se descopera – in sfarsit, ca om, ca personalitate, ca abis creator. Este o sansa imensa pentru cei care i-au citit doar opera, si chiar si pentru cei care i-au citit doar „Memoriile”… Senzatie de totala intimitate cu Mircea Eliade, in jurnalul sau portughez. Fata in fata cu omul interior, cu mintea si sufletul sau – adesea pravalite in abisuri incredibile ori inaltate in slava…