Mihai Eminescu si umbra sa…

Citesc pe media doua stiri care ma fac sa alternez intre stari opuse: de bucurie si de adanca amaraciune:

Mihai Eminescu, spiritul romanesc desavarsit – despre care adesea ma intreb cum oare il meritam, fie si numai spre a-i rosti numele, va fi comemorat in capatul vestic al Europei, la Lisabona. Actorul Dorel Visan, aflat într-un turneu european si poposind la Lisabona,  va fi sufletul si expresia unui spectacol comemorativ dedicat memoriei lui Mihai Eminescu, pe 20 iunie 2013.  Evenimentul, in organizarea Institutului Cultural Roman din Lisabona, va fi găzduit in Auditoriul Palatului Independenţei aflat sub tutela Sociedade Histórica da Independência de Portugal. Recitalul lui Dorel Vişan din lirica eminesciana  va avea in  preambul un montaj de secvenţe din cele mai importante realizari  cinematografice in care a interpretat roluri memorabile:  “Un bulgăre de humă”, “Cel mai iubit dintre pământeni”, “Senatorul melcilor” şi “Iacob”. Evenimentul va cuprinde si o expoziţie de fotografii şi facsimile eminesciene, puse la dispoziţia ICR Lisabona de către Muzeul Naţional al Literaturii Române. Pentru publicul lusofon este pregatita o declamare în portugheză a câtorva poezii eminescene, în interpretarea actriţei de origine română Luminţa Pereira, absolventă a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, în anul 1975. Rememorez cu mare emotie un spectacol la care am luat parte, la Iasi in 2010, in care acelasi Dorel Visan facea o incursiune culturala si spirituala  speciala si care m-a impresionat extraordinar, „„Eminescu între geniu, om şi sfânt”, si despre care am scris aici. 

A doua stire media pe care o citesc incremenita, se refera la comemorarea ce i se pregateste lui Mihai Eminescu in Ucraina.  Pe data de 15 iunie 2013 (maine…), la ora 12.00, în orăşelul Hliboca (în faţa Muzeului Etnografic), urma sa fie inaugurat bustul Poetului, ridicat din iniţiativa şi cu sprijinul Societăţii pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din regiunea Cernăuţi. Insa in noaptea ce a trecut bustul lui Mihai Eminescu a fost decapitat de persoane necunoscute…

Update la a doua stire (de azi, 15 iunie 2013): „În pofida tuturor greutăților și a piedicilor pe care le-am întâlnit până acum, am izbutit totuși să dezvelim acest minunat bust al Luceafărului. Unii nu l-au dorit, alții nu-l cunosc, însă dacă noi am dat dovadă de patriotism față de valorile noastre românești incontestabile am obținut succes. Zecile de formalități, multe insinuări, iar până la urmă acest monument de artă a fost și vandalizat de niște descreierați naționaliști, care în noaptea de 13 spre 14 iunie au rupt capul poetului de pe bust și au disparut cu el. Anume totul s-a întâmplat în acea noapte când se împlineau 72 de ani de la deportările în masă a românilor din Bucovina. Atunci unii ne-au distrus familiile, acum alții au vrut să ne fure si simbolul national. […] Vreau să mulțumesc domnului Arcadie Opaiț și prietenilor săi sculptori care auzind vestea cutremurătoare s-au apucat de lucru.” (Sursa: Euromedia Bucovina)

********************

Extras din proza postuma „Umbra mea” – de Mihai Eminescu:

„Adeseori când stau înaintea fumegătoarei lumini galbene a lampei mele, când mă  uit în ochiul ei cel roş, când deschid cîte – o carte bătrână plină de nerozii bătrâne, de credinţele unei lumi cu capete îndealtfel ca şi a noastre (lucru ce arată relativitatea adevărului), adeseori, zic, conversez cu lampa mea verde şi veche şi mă uit sub cojocirocul ei, când fâlfâie fantastic, ca şi când i-ar fi dor de tavan. Când privesc vis-a-vis de mine, în păretele rău văruit, văd onorabila mea umbră, cu nasul cam lung şi căciula peste ochi, şi-mi fixez ochii la ea şi cuget … cugetarea mea e vorbă pentru ea, căci ea mă înţelege şi-mi răspunde tot în gândiri lungi si deşirate la ceea ce-o întrebasem , fără ca să mă mulţumească acele răspunsuri , căci nu vorbesc în gând  decât eu cu mine. Eu cu mine. Ciudat ! Această despărţire a individualităţii mele se făcu izvorul unei cugetări ciudate, care mă făcea să fixez aspru şi lung umbra mea, astfel încât ea, jenată de – atâta căutătură, prindea încet, încet conture pe părete până ce deveni clară ca un portret zugrăvit în ulei , apoi se îngroşă plastic din părete afară, astfel încât sări din cadru jos şi mă salută surâzând , ridicându-şi căciula din cap.

— Sara bună, domnul meu, zisei eu, şi-i întinsei mâna , dar dădeam în vânt , căci umbra, deşi îmbracată , deşi frumoasă, nu era totuşi alta decât umbră. Îi oferii un scaun şi ea şezu.

— Eşti nemulţămit cu lumea, zise surâzând .

—Da, răspund, eu, asemenea surâzând . Se ‘nţelege că acum n-am făcut decât a răsuci  firul cugetărilor şi a sta de vorbă. cu reflectul meu asupra diferitelor probleme ale omenirei.

— Ştii ceva, îi zic eu, te las pe pământ în locul meu, în împregiurările mele, şi eu mă duc de – aicea să-mi petrec câtăva vreme în lună. Unde nu-s oameni, nu poate fi ură, şi de-aceea am decis de-a-mi petrece undeva singur, fericit, fără grijă, iar tu să petreci pe pământ în locul meu, cu simpla îndătorire de-a însemna în ziarul tău tot ce ţi se va petrece  — memorii pe care le voi citi şi eu.

Lampa ardea între el şi mine, cartea sta deschisă, în care un pedant dedese curs cugetărilor sale asupra lumei, orologiul zbârnâia răguşit 12 oare, umbra mea se culcă pe patul de scândură acoperit c-un păier , iar eu îmi luai mantaua de-a umere, mă uitai, ieşind din casă, prin borta uşei la fata stăpânei din casă care tocmai se dizbrăca ca să se culce şi ea, apoi pe vârful degetelor trecui prin bucătărie , prin tindă si, când [ieşii ] afară, închisei uşa după mine şi începui a merge încet, încet în lumina lunei, pe stradele largi ale oraşului cu ferestre şi porţi închise, cu ziduri albe şi gălbenite de lună, cu perdelele lăsate, cu cîte un păzitor de noapte cu mustaţa-nfundată în gulerul şi gluga mantalei şi c-o prăjină subsuori, în fine, o linişte somnoroasă, un aer cald de vară, o lună strălucită, stele de aur ce-şi închideau pleoapele spre a le deschide iar, un cer albastru şi fără nori, case nalte a căror streşini de cărămidă se uitau în lună — iată tabloul.”

Profani ai vremurilor: Noica, Eminescu, Eliade…

Intro:   „Dezastrul spiritual al tarii deriva din inteligenta fara continut, din desteptaciune. Lipsa de miez a duhului, preschimba problemele in elemente de joc abstract si rapeste spiritului latura destinului. Desteptaciunea degradeaza pana si suferinta, in flecareala.” (Emil Cioran, 1940)

Cu putina vreme in urma am avut cateva surprize in avalansa. Ironia sortii…dar surprizele mi le-am facut eu, mie!  Si astfel mi-am dat seama cat sunt si eu, ca multi altii, rob al „chipului cioplit”, captiv al propriilor fixisme, manipulata si automanipulata de si intru cultura, cazuta in admiratie fara reper. Multe se pot spune in momentul in care iti identifici limitarile si nevederea, ca sa nu spun orbirea. Desi poate mai potrivit ar fi sa spun ca-i vorba de neputinta intru duh.

Cu cateva saptamani in urma, intr-o discutie cu un parinte calugar al carui duhovnic este Parintele Rafail Noica, aflam cu maxima mirare ca Parintele Rafail nu este interesat deloc de modul cum tatal lui, filosoful Constantin Noica, a trait si a suferit, de modul cum a fost urmarit si tratat de securitate in toti anii grei ai comunismului – asa cum reiese astazi din documentele publicate. Ca mirean, nu am putut socoti decat lipsit si de luciditate, si de intelepciune si de credinta, ca Parintele Rafail se arata atat de rece si distant fata de tatal sau, fata de trecutul sau, de memoria sa. Dealtfel acest mod de a gandi al sau l-am simtit si stiind – deja de ani buni – ca nu are obiceiul sa vina la mormantul lui Constantin Noica de la Paltinis. Mi-a fost greu sa accept scurta explicatie ce mi s-a dat ca argumentare fata de aceasta atitudine, din partea parintelui calugar cu care intrasem in dialog pe tema interesului pentru trecutul si viata tatalui. Intr-un fel sau altul, deduceam ca filosoful Noica este considerat de fiul sau monah – un eretic, un om „departe de Dumnezeu”. Firea mea laica, lipsa mea de profunzime, m-a facut sa raman contrariata.

De curand, citind o carte a Parintelui Savatie Bastovoi, aveam sa am o noua si mare surpriza interioara. De data aceasta, subiectul era Mihai Eminescu – un reper urias al romanismului cultural, filosofic si politic.  In capitolul «Patologicul si demonicul la romantici» din cartea Parintelui Savatie : „Ortodoxia pentru postmoderinisti”,  Ed. Cathisma, 2012, citesc pentru intaia oara o teribila argumentatie care demonstreaza paganismul lui Mihai Eminescu, demonicul viziunilor sale romantice din poezie (ctez aici doar cateva mici fragmente din intreaga argumentatie): „Romanticii nu puteau fi crestini, prin definitie. Totusi ei nu erau atei. Ei presupuneau si intuiau o lume si o realitate in afara acestei lumi si realitati. Adevarat este ca romanticii isi inchipuiau multe, prea multe, lumi si realitati. Lor nu este nevoie, ca in cazul ateilor, sa li se demonstreze existenta lui Dumnezeu. Cum dar a fost cu putinta ca cei de la care ne-au ramas cuvantul  -geniu- sa nu vada absurdul situatiei lor?” […] „Demonismul romanticilor nu este intamplator, ci isi are un suport nu numai teoretic, ci si practic. Inclinarea romanticilor spre ocultism o identificam cu usurinta in opera lor, cum este si cazul prozei lui Eminescu «Sarmanul Dionis». Delirul, la care romanticii recurg in scrierile lor ca la un procedeu comod de a-si transpune actiunea dintr-un registru in altul, din real in fantastic sau dintr-un timp in altul, este si un produs al demonicului.” […]  ” Lauda demonului este un scop deloc de neglijat, atat in poezia lui Eminescu cat si in a altor romantici. Cel putin in cazul nostru ea se face in modul cel mai clar si direct, intr-un cadru ce s-ar vrea crestin. Atunci cand poetul descrie sau foloseste scene din Evanghelie, o face intr-un mod cu totul satanic. Iata o strofa ce ar trebui sa infatiseze Nasterea Mantuitorului, pe care o citez fara placere: ‘Dar pe pagina din urma, in trasuri greoaie, seci,/Te-am vazut nascut in paie, fata mica si urata,/Tu, Christoase -, o ieroglifa stai cu fruntea amarata/ Tu, Mario, stai tacuta, tepana, cu ochii reci’ – (din poezia „Dumnezeu si om”). La fel si in poezia „Inger si demon” Eminescu prezinta un ‘inger’ aprinzandu-se de pofte trupesti fata de un demon cu ‘fruntea trista‘. […] „Cazand intr-o grava erezie Eminescu, crezandu-se mai milostiv decat Dumnezeu, ar vrea sa-l mantuiasca pe demon. […] Cert este ca Eminescu nu a avut niciodata nici cea mai mica intelegere pentru crestinism si idelaurile crestine„. Raman pe ganduri si nu pot sa nu fiu de acord…

Rasfoind pe Internet, gasesc foarte de curand un mai vechi eseu al lui Răzvan Codrescu, “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?”, în revista Puncte car­dinale, anul II, nr. 2/14, februarie 1992 – se poate citi online aici, si raman din nou surprinsa ca nu m-am gandit niciodata la o astfel de posibilitate. „Întîlnirea sufletului tînăr cu opera “ştiinţifică” a lui Mircea Eliade poate fi un cîştig, dacă o privim dinspre lotul culturii, dar ea poate să fie şi o pierdere, dacă o privim dinspre lotul religiei. Prin spiritul care-i guvernează cercetările, Mircea Eliade face un deserviciu flagrant tocmai religiei înseşi, riscînd să înmulţească turma “credincioşilor fără Dumnezeu”, a hermeneuţilor rafinaţi, care ciocănesc totul, dar nu se opresc la nimic, pentru că se cred prea deştepţi şi nu vor “să se sărăcească cu duhul”.

Inapoi la timpul lui Mihai Eminescu

La sfarsitul lunii noiembrie 2012 prof. univ. Constantin Barbu de la Craiova a lansat o carte care priveste in egala masura istoria  romanilor, cultura lor, dar si sufletul natiunii. Cei neostoiti in a identifica „boala” si moartea lui Eminescu, au reusit pentru intaia data, sa aiba acces la arhive si sa ofere public informatia. Cartea „Memorialul Mihai Eminescu” este, probabil, inceputul unei actiuni mai ample privind restaurarea adevarului. Cartea contine cele doua dosare de interdictie si arestare ilegala a lui Eminescu (in principal cea din 28 iunie 1883), interdictii si arestari datorate existentei tratatului secret cu Austro-Ungaria, pe care Eminescu, prin publicistica sa impresionanta, curajoasa si acida il ataca fatis in gazetele timpului, si in modul cel mai vehement cu putinta. In cartea profesorului Barbu facsimilul cu constatatrea de la autopsie a doctorului Sutu privind cauzele mortii poetului dar si depozitia doctorului Tarasescu care a tinut creierul lui Eminescu in mana, conduc la concluzia ca Eminescu a fost otravit cu mercur, iar moartea i s-a tras de la o lovitura la ceafa. Interesant este faptul ca se propune un memoriu catre Patriarhia Romaniei in vederea deshumarii poetului, a efectuarii unor analize ADN si a reinhumarii intr-o cripta in care osemintele sa fie asezate intr-un cosciug de argint vidat in care acestea sa se poata prezerva pentru sute de ani.

Imi amintesc, in acest context, dedicarea cu care academician Zoe Dumitrescu Busulenga si-a dedicat multi ani din viata, intru reasezarea lui Eminescu in locul meritat. Imi amintesc apoi efortul, demarat cu cativa ani in urma, in care s-a implicat aceeasi inimoasa fiinta si om de cultura, pentru restaurarea casutei poetului ramasa in paragina la Varatec (link aici). Sunt multe de spus si de gandit. Timpul le va aseza, sau poate cel de Sus. Eminescu nu este uitat, si adevarul va iesi la iveala pana la urma…

Extrag si reproduc mai jos cateva paragrafe din  publicistica eminesciana, respectiv din vol. IX al Operelor Complete, pag. 251-265,  unde la titlul [„SE VORBEŞTE CĂ ÎN CONSILIUL…”], sunt extrase din scrierile lui Eminescu datate [17, 19, 21, 26, 28 noiembrie 1876]:

” […] Şi nu sunt aşa de multe condiţiile pentru păstrarea naţionalităţei. Cei mai mulţi oameni nu sunt meniţi de a-şi apropria rezultatele supreme ale ştiinţei, nu [sunt meniţi] de a reprezenta ceva, dar fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc , de un razăm moral într-o lume a mizeriei şi durerei, şi acest tezaur i-l păstrează limba sa proprie în cărţile bisericeşti şi mirene . În limba sa numai i se lipesc de suflet preceptele bătrâneşti , istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semenilor săi. Şi chiar dacă o limbă n-ar avea dezvoltarea necesară pentru abstracţiunile supreme ale minţii omeneşti, nici una însă nu elipsită de espresia concretă a simţirei şi numa în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin. Şi într-adevăr, dacă în limbă nu s-ar reflecta chiar caracterul unui popor, dacă el n-ar zice oarecum prin ea:

Vedem dar că cestiunea noastră se simplifică din ce în ce. Românii voiesc a li se garanta uzul public al limbei lor pe pământurile în cari locuiesc şi vom vedea că toate mişcările pe cari le-au făcut, în acest senz le-au făcut.

Faţă cu această cerere întâlnim însă în amândouă părţile Imperiului austro-ungar o rezistenţă necalificabilă prin obrăznicia ei.

Constatăm mai înainte de toate că românii nu sunt nicăiri colonişti , venituri , oamenii nimărui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie nepomenit de veche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi se mai iveşte câte un neamţ singular care caută să ne aducă de preste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voieşte el. Nici mai este astăzi cestiunea originei noastre, abstrăgând de la împrejurarea că o asemenea interesantă cestiune nu este de nici o importanţă. Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români şi punctum . Nimeni n-are să ne ‘nveţe ce-am fost sau ce-am trebui să fim; voim să fim ceea ce suntem — români. A mai discuta asupra acestui punct sau a crede că frica de ruşi ne-ar ademeni să ne facem nemţi sau vice-versa sau, cum cred ungurii, că de frica acestor doi ne-am putea găsi flataţi să ne contopim cu naţia maghiară, toate acestea sunt iluzii de şcoală; limba şi naţionalitatea românească vor pieri deodată cu românul material, cu stingerea prin moarte şi fără urmaşi a noastră, nu prin desnaţionalizare şi renegaţiune . A persecuta naţionalitatea noastră nu însemnează însă a o stinge, ci numai a ne vexa şi a ne învenina împrotiva persecutorilor . Ş-apoi ni se pare că nici un neam de pe faţa pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât tocmai românul, pentru că nimene nu este mai tolerant decât dânsul . Singure ţările româneşti sunt acelea în care din vremi străvechi fiecare au avut voie să se închine la orice d-zeu au vroit şi să vorbească ce limbă i-au plăcut. Nu se va găsi o ţară în care să nu se fi încercat de a face prozeliţi din conlocuitorii de altă lege ori de altă limbă; hugenoţii în Franţa, maurii în Spania, polonii faţă cu rutenii , ungurii cu românii — toţi au încercat a câştiga pentru cercul lor de idei populaţiile conlocuitoare şi aceasta prin presiune, cu de-a sila; românul priveşte c-un stoicism neschimbat biserica catolică, atât de veche în Moldova, şi nu i-a venit în minte să silească pe catolici de a deveni orientali; lipovenii fug din Rusia şi trăiesc nesupăraţi în cultul lor pe pământul românesc, apoi armenii , calvinii , protestanţii , evreii, toţi sunt faţă şi pot spune dacă guvernele româneşti au oprit vro biserică sau vro şcoală armenească, protestantă sau evreiască. Nici una.

Ni se pare deci că pe pământurile noastre strămoşeşti, pe care nimene nu le stăpâneşte jure belli, am avea dreptul să cerem să ni se respecte limba şi biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor.

Ce se va zice însă când vom arăta că pe pământ românesc, în Bucovina, sub sceptrul austro-ungar, sinagoga evreiască are mai multă autonomie decât biserica românului? Căci dacă evreul are rabin , şi-l alege singur, dacă are şcoală jidovască , îşi caută singur de dânsa . Dar dacă îi trebuieşte românului preot, îl numeşte (mediat) guvernul de la Viena; dacă biserica lui are avere, o administrează tot guvernul de la Viena; dacă are şcoală, profesorii sunt numiţi tot de guvernul de la Viena. Şi cu toate acestea Bucovina n-au fost luată cu sabia, ci din contra prin bună învoială şi cu condiţia ca starea de lucruri în trebile bisericeşti şi politice să rămână intactă. […]”

Dedesubt inserez filmul prezentarii cartii „Memorialul Mihai Eminescu” de catre prof. Constantin Barbu, de la sfarsitul lunii noiembrie 2012:

Ingerii lui Eminescu…

Am fotografiat de curand cupola interioara a unei biserici cu imagini minunate de ingeri (in foto aici). Acesta este leitmotivul acestei pagini. Mi-am spus: imaginile acestea trebuie insotite de vers, si ce vers mai adanc si mai patrunzator cunoastem, decat pe cel am marelui Eminescu! Am deschis deci „Operele complete” si am ales sa redau aici una dintre poeziile sale putin cunoscute, care au in centru simbolul ingerului. Este o poezie atat de frumoasa!… Citind-o mi-am amitit apoi de casuta parasita a poetului de la Varatic, pe care am tinut sa o vad cu ochii mei. Era exact ca in descrieri si in filmele de pe net, aproape prabusita. Eu am pasit acolo cu cea mai desavarsita smerenie, stiind ca altadata, poetul a respirat si a vorbit sub acel acoperis modest. Pentru renovarea acelui loc drag si iubit poetului, academicianul Zoe Dumitrescu Busulenga a militat in anii sai din urma. Din pacate…casuta lui Eminescu de la Varatic ramane inca nevalorizata. Dar asta este o alta poveste…

ÎNGERE PALID…
de Mihai Eminescu

Îngere palid, îţi e mister
Cum că a lumei valuri şi şoapte
Este durere şi neagră noapte
Pe lângă cer?

Nu ştii tu, înger, oare să sbori,
Să laşi pământul, tristă ruină?
De-ţi place cerul, a lui lumină,
De ce nu mori?

O, dar pământul încă te ţine
În nişte lanţuri ţesute ‘n rai.
De mult sburai tu în lumi senine —
De nu iubeai.

Eminescu: vorbe de aur catre natia romana

„Daca Eminescu ar fi fost numai poet, ar fi dispretuit substratul material al unei natiuni. Fiindca a fost si ganditor, el si-a dat seama de valoarea lui imensa pentru consolidarea si puterea natiunii” – Mihail Manoilescu, 1935

Extrag mai jos cateva fraze din scrierile de orientare economica si politica ale lui Mihai Eminescu, comentariile fiind de prisos:

„Cel mai mare rau pentru un popor este saracia. Conditia civilizatiei Statului este civilizatia economica. A introduce formele unei civilizatii straine, fara sa existe corelativul ei economic, e curat munca zadarnica.”

„Calitatile morale ale unui popor atarna – abstragand de clima si de rasa – dela starea sa economica. Blandetea caracteristica a poporului romanesc dovedeste ca in trecut el a trait economiceste multumit, ca a avut ce-i trebuia”.

„Taranul trebue sä munceasca o vara pentru a plati un obiect de lux cumparat din strainatate. O natiune care produce grau poate trai foarte bine – nu zicem ba – dar niciodata nu va putea sa-si ingadue luxul natiunilor industriale inaintate.
Si ce e intr’adevar o natie agricola pe langa una industriala ? Cat un razes, oricat de vrednic, pe langa un boier cu 1oo.000 de pogoane intr’un hotar.

„Dar acum, de ne veti fi iertat sau nu, sa stam la vorba gospodareasca si sa va intrebam, ce poftiti dumneavoastra ? ca sa stim ca aveti dreptul de a pretinde, sa intrebam ce produceti? Aratati-ne in adunarile dumneavoastra, pe reprezentantii capitalurilor si fabricilor mari, pe reprezentantii clasei de mijloc, care sa se deosebeasca de fabrica de mofturi ale ‘Telegrafului’ si ale ‘Romanului’ si de fabrica dumneavoastra de palavre din dealul Mitropoliei ?

„Conditiunile placintei noastre constitutionale, a libertatilor publice, de care radicalii se bucura atata, sunt economice : temelia liberalismului adevarat este o clasa de mijloc, care produce ceva, care puind mana pe o bucata de piatra ii da o valoare inzecita si insutita de cum o avea, care face din marmura statue, din in panzatura fina, din fier masini, din lana postavuri. Este clasa noastra de mijloc in asemenea conditiuni ? poate ea vorbi de interesele ei ?”

„Nu dreptul public, ci pastrarea nationalitatii noastre e lucrul de capetenie pentru noi si ar fi mai bine sa nu alegem deputati decat sa se piarda natia romaneasca.”

„Statul nostru nu are alta ratiune de a fi decat aceea ca e Stat romanesc, deci desvoltarea elementului romanesc este facuta sa fie tinta noastra de capetenie.”

„Nu suntem dar contra nici unei libertati oricare ar fi aceea, intru cat ea e compatibia cu existenta Statului nostru ca Stat national romanesc si intru cat se adapteaza in mod natural cu progresele reale facute de noi pana acuma. Numai pe terenul acesta gasim ca o discutiune este cu putinta. Cine sustine insa ca absolute si neinlaturabile, principii a caror aplicare ar fi echivalenta cu sacrificarea unui interes national, acela nu poate fi omul nostru.”

Mihai Eminescu: Lumea, Gura lumii, Judecata lumii…

Perpessicius aducea la lumina, in 1939, o alta geniala scriere a marelui Mihai Eminescu – „Contra-pagina”, scrisa de poet in 1868. Este atata luciditate si argument in acest scurt eseu eminescian, si atata amaraciune in spate… Daca ar fi sa ii punem un motto, tot din Eminescu l-am pune, si am extrage cateva versuri din „Glossa”:

Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;

Readau mai jos in citat, o parte a eseului „Contra-pagina” asa cum apare el in Revista Fundatiilor Regale, numarul din iulie 1939, care a fost inchinat in intregime comemorarii marelui om de cultura, Mihai Eminescu:

„Inca una. Pe reversul acestor bilete ce circuleaza pe pamant sunt scrise lucruri nediscifrabile; cu toate astea ele se descifra toate abia atuncia cand biletul inceteaza de a circula. Biletele nu circuleaza toate pana la un anume termin; ele variaza in terminele lor. Cu cat terminul e mai scurt cu atat reversul e mai gol si abia dupa ce espira terminul, stii bine-bine cata valoare internà avea biletul –  pana la espirare biletul are dreptul si lumea cea-lalta are datoria a mai sta la indoiala, a mai spera sau a mai despera.

Este inca o individualitate, care are pretentiune cä nu se insealä in aprecierea sa. Aceasta individualitate se numeste Gura Lumei. Diferinta caracteristica, specifica si esentiala intre Lume si Gura Lumei e frapanta:

Lumea in genere e buna                     Gura lumei e rea

Lumea e dreaptä                                   Gura lumei nedreaptà

Lumea e eterna, aceiasi                     Gura lumei pe fie-ce zi alta

diferenta dintre lume si Gura ei – e aceea dintre constiinta si vorba, – intre fond si forma – intre materia eterna si coprul trecator. Se intampla insa ca Domnul Destin in loc de-a interpreta dicteul D-nei Lumi in bine il interpreta in rau d. e.

Lumea                                                Destin

 L. Schubert                                        L. Schubert

Compositor de geniu                      Muritor de foame inViena

L. Burghardt                                      L. Burghardt

Poet de geniu-                                   Muritor de foame in Berlin

M-me…                                              M-me…

Poeta de geniu                                Cersitoare in Paris

Torquato Tasso                                  Torquato Tasso

Epic de geniu                                     Idiot

Etc. etc. etc. si asa in infinit. Masinele din Thypographia D-nei Lumi sunt eterne; ele se numesc si legi; combinatiunile curioase a D-lui culegator Destin sunt asemenea curioase; ele se numesc: impregiurari. Gurei-Lumei jurnalistii i-a dat inca o numire mai frumoasa asa ceva gogonet si sympathic tot-odata i-au zis: Opiniune publica. Opiniunea publica – Gura lumei – e immanenta  si emanenta de Public (numire ridicata pentru: Lume). Jurnalistii sunt rautaciosi –  Au facut lumea de sexul Dnialor: Public, substantivus generis masculini – pe cand Lume e substantivus generis foemenini id est foemina, – si dupa aceea i-a dat opiniune adeca cugetare, –  pe cand or-cine stie ca Lumea adica feminina, are numai gura, dar nu cap, cugetare, opiniune. Ceea ce dicteaza Doamna Lume e sigur ca fondul si ca absolutul – ce scrie D. Destin e relativ, e forma acelui fond, acelei materii. D. e. Daca D-na Lume dicteaza: A. Creata, dobitoc in piele de om si Destinul scrie A. Cretu, Ministru al Instructiunei, atunci acest Ministru nu e decat forma sau formalitatea fondului, nu e decat haina ce imbraca corpul, nu e decat numirea Ministru ce imbraca individul dobitoc, nu e decat tichia de margaritar ce imbraca, ce ascunde chelbosia. Fiind, asa dar, ca Doamna Lume sau Domnul Public e aceea sau acela, care da tactul atat la ecsistenta cat si la judecata asupra unui umilit individ, ca sub- sau nesubsemnatul, de-aceea imi iau si eu libertatea de a-i adressa urmatoarea adressa prin care cer carta de legitimatiune sau ravas de drum pe vechiä pentru de de-a cutreera intinsul Dnia-ei sau Domniei-lui Imperiu […]”