Portugalia si Franta – singurele tari primitoare ale ex-regelui Carol al II-lea

Dupa cunostintele mele actuale, numai doua au fost tarile europene care au recunoscut, intr-un fel sau altul, personalitatea (extrem de controversata) a ex-regelui Carol al II-lea al Romaniei, dupa ce acesta a fost expulzat din Romania si a luat calea exilului (incepand cu septembrie 1940): Portugalia si Franta. Iar pe mapamond, de buna gazduire si recunoastere s-a bucurat dupa 1940 doar in America Latina: in Mexic si in Brazilia, unde a locuit in exil cam cate trei ani.

Una dintre ultimele poze din Romania, 1940, Elena Lupescu & Carol al II-lea (cu palarie)

Revenirea in Europa, dupa fuga – in martie 1941 (practic dupa evadarea) – din Spania lui Franco, cu destinatia America Latina, s-a facut extrem de dificil, si abia in 1947. Nici o tara din Europa, din varii motive – politice, de influenta, de imagine, etc., nu a dorit sa gazduiasca cuplul atat de rau famat: Carol al II-lea si Elena Lupescu. Totusi, dupa eforturi diplomatice necontenite, Portugalia, reprezentata de primul-ministru Salazar, i-a primit si i-a gazduit in modul cel mai elegant si onorabil cu putinta, incepand cu septembrie 1947.  La moartea sa, in aprilie 1953, Carol al II-lea s-a bucurat de toate onorurile militare si guvernamentale, fiind inmormantat (cu escorta militara) in Panteonul Regal de la Manastirea Sao Vicente din Lisabona, acolo unde erau inmormantati toti regii Portugaliei. Unii au speculat ca acceptarea sa in Panteonul Regal este legata de faptul ca bunica sa din partea tatalui, Antonia de Portugalia (1845-1913) ar fi fost „ingerul pazitor” al nepotului Carol la Lisabona. In 1977, dupa moartea sa, si Elena Lupescu a fost inmormantata tot in Panteonul Regal portughez, alaturi de sotul sau. In 2003, la 50 de ani de la moarte, ramasitele pamantesti ale cuplului Carol al II-lea si Elena Lupescu au fost aduse in Romania si inhumate la Manastirea Curtea de Arges (de asta data, insa, separat).

A doua tara, care a fost si a ramas „de suflet” pentru Carol, a fost Franta. Acolo a detinut proprietati, a vietuit mai multi ani in tinerete si a pastrat o casa si mosie la Coesme, nu departe de Paris, pana la stabilirea definitiva la Estoril (langa Lisabona). A sperat mereu sa revina in Franta, la Coesme, alaturi de Elena Lupescu, dar nu a reusit. Dupa exilarea de pe tron din 1940, abia in 1949 primeste viza ca sa poata reintra in Franta, pentru o calatorie de cateva saptamani, in septembrie-octombrie 1949. In iulie 1944, Carol nota in insemnarile sale zilnice (cu data de 12 iulie): ” Nu cred sa fie cineva care sa nu fie multumit de aranjamentul intervenit intre de Gaulle si Roosevelt. Oricat unii, in miopia lor, ar crede ca Franta nu va mai juca un rol in politica mondiala, totusi, pentru marea majoritate a omenirii, ea reprezinta tot ce poate fi mai bun, mai frumos de punctul de vedere spiritual. Cuvantul pe care l-a spus odata un francez, intr-o criza de orgoliu, ca orice om are doua patrii, a lui si Franta, este aproape adevarat. Eu unul, care am o incredere absoluta in puterea de radiatiune intelectuala si in echilibrul de politica internationala a Frantei, sunt cum nu se poate mai fericit.” 

Se pare ca si Franta l-a stimat cu adevarat pe acest rege al Romaniei. De curand, de pe blogul Principelui Radu al Romaniei am aflat ca exista la Nisa, Parcul Carol al Romaniei. Suprafata acestuia este de cca. 23,000 de metri pătrați, si a fost  realizat din inițiativa municipalității orașului Nisa, pe locul parcului castelului Fabron. Povestea castelului Fabron este descrisa intr-un comentariu pe pagina despre parc a blogului Principelui Radu, de istoricul Gabriel Badea-Paun, care scrie in comentarii: „Castelul Fabron a fost construit pentru Ernest Gambart, […], a fost cumparat prin anii 1880 de Ducele de Saxa-Cobourg et Gotha si prin succesiunea sotiei sale, Marea Ducesa Maria Alexandrovna Romnanov, a trecut fiicei sale, Regina Maria a României, care a facut dese sejururi. Prin testament ea l-a atribuit fiului ei cel mare, Principele Carol, viitorul Rege Carol al II-lea. Nu stiu la ce data a fost înstrainat de acesta si distrus, fara îndoiala însa ca dupa cel de al Doilea Razboi Mondial, o perioada teribil de nefasta pentru edificiile eclectice în Franta […].” La 6 octombrie 1949, in insemnarile sale zilnice, Carol aminteste de deplasarea la Nisa, la Fabron, unde a gasit totul in ruina dupa razboi. La acea data castelul ii mai apartinea deci. El constata atunci ca trebuiau milioane pentru a fi reparat…, si nu detinea acesti bani, iar Carol isi aminteste cu amaraciune si nostalgie atunci, pe loc, de vremurile de cu 50 de ani in urma, din copilaria sa, aici. Concluzioneaza in legatura cu Fabron, asa: „Te apuca o adevarata jale privind cum urgiile, cari au napadit asupra acestei lumi, irosesc toate aceste locuri si lucruri care au fost ale stramosilor„. Cert este ca, dupa instrainare, care trebuie sa se fi intamplat in 1950 sau ceva mai tarziu (instrainarea putand fi chiar sub forma de donatie…), Franta aduce omagiul sau unui rege al Romaniei, regelui Carol al II-lea, numind un parc al orasului Nisa dupa numele lui:” PARC DE LOISIRS CAROL DE ROUMANIE”, 23 avenue de Fabron 06200 – Nice, France. El, parcul, dainuieste si azi, la fel ca si casa sa din Estoril-Lisabona, unde si-a trait ultimii ani de viata, din 1948 pana in 1953, alaturi de Elena Lupescu, pe strada Rua do Alentejo, la numarul 4 si care poarta inca, o mica placuta aurie cu inscrisul „Rei Carol”.

Moartea lui Carol al II-lea

In noaptea de 3/4 aprilie 1953, s-a stins la Estoril, langa Lisabona (Portugalia) – unde se afla de la sfarsitul lui septembrie 1947, fostul rege al Romaniei, Carol al II-lea. Avea 59 de ani si jumatate. Maresalul curtii si apropiatul sau atat in ultimii ani ca rege al Romaniei, cat si in toata perioada exilului (exil inceput in septembrie 1940 si incheiat prin deces), Ernest Urdareanu, a fost cel care, alaturi de consoarta sa din ultimii 29 de ani, Elena Lupescu, au fost langa el in ultimele clipe. Ei au fost cei care au transmis presei detaliile decesului. In jurnalul sau „Intre datorie si pasiune” (vol. VI, 1949-1951), Carol al II-lea nota slabirea starii sale de sanatate, mai ales dupa implinirea varstei de 53 de ani. In ultimii ani incepuse sa aiba probleme, pe care le insemneaza in jurnalul sau din vreme in vreme, lapidar, probleme nu numai de vedere, dar si legate de fumatul intens.  Sunt mentionate in cateva randuri, incepand cu 1947, stari de rau, fie digestive, fie legate de „fumatul prea mult”. In ultimele zile ale lui octombrie 1950, dupa cateva zile de boala care „incepe a apasa asupra moralului” (insemnare din 31 oct.1950), datorita insistentei Elenei Lupescu, regele cere consultatia Dr. Taquencho: „din fericire, nimica la inima si la plamani, insa ii e teama sa nu am ceva la stomac”. In noiembrie-decembrie 1950 a fost diagnosticat cu o boala digestiva, cel mai probabil ulcer, deoarece tinea un regim sever si era obligat la ore de repaus si odihna zilnica. Mentioneaza la un moment dat cuvantul „ulceratie”. Detaliile starii de sanatate sunt sarace in general, in insemnarile lui Carol al II-lea. Imi amintesc ca si tatal sau, regele Ferdinand, arareori se plangea, din contra, ascunzand problemele sale digestive. Faptul a condus la diagnosticarea foarte tardiva a cancerului intestinal de care a suferit si murit. Nici regina Maria, mama sa, nu detaliaza starile de rau ce au insotit debutul si evolutia cirozei hepatice care a rapus-o. Cert este, in cazul ex-regelui Carol al II-lea, ca a avut o boala digestiva serioasa in toamna-iarna anului 1950. Intrucat jurnalul sau publicat se opreste la data de 13 aprilie 1951, si nu se cunosc alte insemnari personale, singurele marturii ale perioadei vietii sale, pana la moarte, sunt cele din ziarele vremii. Un astfel de exemplu este ziarul australian „Sunday Edition of The Sunday Morning Herald”, aparut la Sidney, Australia, la data de 5 aprilie 1953, care comenteaza asupra evenimentului mortii rapide si neasteptate a ex-regelui Carol, rapus de un atac de cord:

Anii de dupa „glorie”: Carol al II-lea si Elena Lupescu in Portugalia

Mereu am fost interesata de anii de dupa glorie, ai celor ce au avut-o. Anii de dupa pierderea puterii, a stralucirii, a curtoaziilor mai mult sau mai putin false, a celor din jurul conducatorilor de stat. Desi atractia cunoasterii anilor de dupa exilarea din Romania a Regelui Carol al II-lea se datoreaza in primul rand dorintei de a intelege omul din umbra regelui, a firii si mentalitatii lui, faptul ca citesc volumele insemnarilor sale zilnice, care au fost editate la noi de istoricul Marcel-Dumitru Ciuca, isi are obarsia si in dorinta mea de a intelege direct din sursa, mai multe.

Dupa un periplu fortat de imprejurari in America de Sud (Mexic si Brazilia), cuplul Carol si Duduia reusesc, cu imense dificultati, sa revina in Europa, singura tara care i-a primit fiind Portugalia. Revenirea lor in Europa/Portugalia a avut loc la o data incerta din 1947, dar cel mai probabil in toamna anului respectiv. Caietul de insemnari zilnice ale lui Carol pentru perioada 11 decembrie 1946 – 4 decembrie 1947 lipseste, asa incat certitudinea este, ca incepand cu luna decembrie 1947, cuplul se gasea deja instalat la Estoril, Portugalia.  Veneau din Brazilia, de la Rio de Janeiro, unde in primul rand clima, le-a afectat destul de grav sanatatea, si mai ales pe a Elenei Lupescu. In 1947, inca in Brazilia fiind, la data de 3 iulie 1947 au reusit in sfarsit, dupa lungi asteptari, sa se casatoreasca civil. La fel de grabnic ca si atunci, la mai bine de  doi ani distanta, respectiv joi, 18 august 1949, au reusit sa faca si cununia religioasa la Estoril (Portugalia), cununie pentru care Duduia avea pregatita rochia de mireasca inca de la Rio, de la data cununiei civile. In 1947 ii fusese retrasa cetatenia romana fostului rege Carol al II-lea, iar la 14 iulie 1948 acelasi lucru i se intampla si Elenei Lupescu.

Locuinta de la Estoril unde isi vor petrece restul vietii (respectiv, pentru Carol, pana la 4 aprilie 1953 iar pentru Elena Lupescu pana la 7 iulie 1977), se numea Villa del Sol, si au cumparat-o la sfarsitul lunii mai 1948. Desi planuisera sa se mute in ea la 15 august 1948, mutarea au facut-o abia la 26 august. Locuisera undeva provizoriu, la cca. 200 m distanta de Villa del Sol. In perioada renovarii noii case (vara 1948) am remarcat cateva insemnari speciale facute in jurnalul sau, in care profilul omului Carol al II-lea se reliefeaza mai deosebit, si pentru care voi extrage mai jos citate din vol. al V-lea de „Insemnari zilnice” (Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2001, editie ingrijita de Marcel-Dumitru Ciuca si Narcis Dorin Ion) ale ex-regelui:

Sambata, 3 iulie 1948: „Fericita si marea aniversare a casatoriei noastre. A trecut un an de la acel moment atat de imbucurator, desi atat de tragic. De atunci s-a schimbat totul in viata noastra, a venit asupra mea o liniste si, ca sa zic asa, o stabilitate binefacatoare. Am iesit din minciuna si am aratat lumei intregi ca Duduia, de care, de 23 de ani, mi-am legat viata, este demna de a ocupa si un loc de cinste. Greseala mea este ca prea mult am asteptat pentru a se face acest gest de dreptate. De acum inainte sa ne dea Dumnezeu numai fericire si, pe cat se poate, liniste sufleteasca, ca de aci decurg toate celelalte.”

Luni, 19 – vineri 23 iulie 1948: „… Primul tablou ce l-am pus (n.n in Villa del Sol, casa cumparata in Portugalia) a fost portretul Tatii (n.n. al Regelui Ferdinand al Romaniei), de Michel Werboff, pictat acuma 20 de ani, la Coesme (n.n in Franta, unde Carol si Duduia locuisera din 1926 pana in 1930, intr-un castel ce apartinea familiei regale, Carol traind atunci sub numele de civil obisnuit, Carol Caraiman, si gasindu-se in perioada in care renuntase la orice drept regal datorita fugii din tara impreuna cu femeia vietii lui, Elena Lupescu), dupa o fotografie. Nu este ce-mi place, dar n-am altul, l-am pus deci, si l-am pus primul, ca o icoana sfanta, pazitoare a caminului. Tot in biroul meu sunt celelalte tablouri de pictori romani, ca sa zic asa, simbolice, amintatoare ale Patriei zdrobite, un Verona, infatisand o taranca pe malul Prutului, privind cele trei hotare, Moldova, Bucovina si Basarabia; un portret neasemanator al Duduiei, de Stoenescu, tot din timpul din Franta, si altele. In marele salon, incapere spatioasa, alte picturi aratoase.”

Sambata, 24 iulie 1948: „… Intorcandu-ma pentru pranz si asteptand sa m-asez la masa, deodata o aud pe Duduia tipand cu disperare… ce s-intamplase? Tampitul nostru de sofer, pe cand mergea de-andaratelea, ca sa puie masina in garaj, a calcat pe biata si mult iubita noastra Fluffy. Sarmana catea, prietena tacuta si draga, te-ai dus si tu, te-ai dus asa de tragic, cu dragutul tau capsor zdrobit. Te-am gasit acolo, in curte, amutita pentru totdeauna; nu te vom mai vedea urcand, dibuind scarile, ca sa vii sa te asezi langa masa, la picioarele mele, ori, cum iti placea atat de mult, pe fotoliul in care puteai sa dormi ore intregi. E o durere de nespus, de a te  vedea, astfel, plecand dintre noi. Am plans lacrimi amare. Venise, mititica, acum 5 ani in casa, ca sa-mi fie tovarasa iubitoare, incercand sa o inlocuiasca, in zadar, pe incomparabila noastra Pussy. Ne-a aratat toata dragostea, dupa puterile ei, dar mie, stapanul ei, arata mai multa, si era atat de fericita cand era cu mine. Francisco, tamplarul, i-a facut ultima ei locuinta din scandurile lazilor venite de  la Coesme, unde am culcat-o si am dus-o, conducand eu insumi automobilul, la locuinta ei de veci, in gradina noii noatre case. Eu, cu Anghel si Francisco, am asezat-o in acel pamant, care este acuma al nostru; o piatra si flori, iata ce a ramas vizibil din acea draga si dulce prietena, caci prieteni sunt aceste scumpe vietuitoare si stiu sa-si arate dragsotea, adesea, mai bine decat oamenii. Dormi acuma, prima locuitoare a noului nostru camin; in tarana de acolo locuieste o fiinta scumpa, e poate, un semn ca acel colt va fi prietenos, asa m-am rugat lui Dumnezeu, care ne-a trimes aceasta noua incercare. Fluffyca draga, te duci acuma, acolo in alte lumi, dincolo de acest pamant al durerilor si de rautati, te vei intalni cu prietenii tai Boris si Assu, da-le sarutul nostru si spune-le ca n-ai iesit din gandul si inima noastra; te vei mai intalni cu cea mai iubita dintre toate, cea de neinlocuit, Pussy; ei sa-i spui ca vesnic durerea despartirei ramane ca un cutit in inima mea, ca sunt ceasuri cand plang dupa ea ca dupa cel mai scump copil, dupa acea tovarasa intelegatoare, cum n-a mai fost alta. Oh! Omulet scump. Si tu, Fluffy, vei lasa un mare gol in casa noastra, unde, dintre toate catelele, erai cea mai iubita de toti, cine va mai vorbi frantuzeste, cine va mai injura pe Ana Pauker, ca tine. Dormi in pace, vei ramane vie in amintirea noastra.”