Itinerar portughez (X): din nou la Estoril

DSC07987Am revenit la Estoril, langa Lisabona, in luna mai 2013 – dupa un an de zile de la precedenta mea vizita acolo (despre care am scris aici). Am regasit vila „Rei Carol” in care a locuit ex-regele Romaniei, Carol al II-lea impreuna cu Elena Lupescu (devenita sotie), neschimbata fata de anul trecut. Vila a fost cumparata de Carol al II-lea in iunie 1948; dupa moartea sa (in aprilie 1953) a ramas Elenei Lupescu, iar la moartea acesteia, in 1977, a ajuns ca mostenire la Monique Urdareanu. De la aceasta a fost cumparata de o parte din actualii proprietari.

Speram, al aceasta vizita a mea la Estoril,  sa am sansa sa pot intra spre a regasi unele dintre obiectele de mobilier/decor ce au apartinut familiei regale, desi stiam ca vila nu se viziteaza, este demult transformata in mare masura si divizata in apartamente, spre inchiriere. Locul – tacut si frumos, de o rafinata eleganta – ca multe dintre strazile si casele-vila din Estoril. Am mai facut cateva fotografii ale vilei, la exterior, asa cum arata astazi. In  interior nu am intrat…

Am vazut, pe zidurile promenadei dintre statiunile Cascais si Estoril, o expozitie de fotografie veche cu imagini din aceste statiuni portugheze. Redau mai jos cele din sau de langa Estoril, de pe vremea cand ex-regele Carol al II-lea al Romaniei locuia acolo (1947-1953), in comparatie cu cateva, facute in prezent, la vizita mea din mai 2013:

Inserez mai jos fotografiile pe care le-am facut la mijlocul lunii mai 2013 la Vila Rei Carol din Estoril (Portugalia):

Mai jos sunt doua fotografii cu ex-regele Carol al II-lea si Elena Lupescu: prima este de la inceputul anului 1944, cand cei doi se gaseau in Mexic, iar a doua este din 1947, in drumul de intoarcere dinspre America de Sud spre Europa (revenirea in Portugalia):

carol&lupescu_mexic inceput1944_bis carol-lupescu_1947

Elena Lupescu – despre primul razboi mondial

Gasesc in jurnalul regelui Carol al II-lea al Romaniei (vol. IV, 1943-1945, Ed. Curtea Veche, Bucresti, 2000) un pasaj ce-mi atrage atentia. Apare scris la ziua de joi, 6 decembrie 1945, pe cand impreuna cu Elena Lupescu se gaseau in Brazilia (Rio de Janeiro, Copacabana Palace Hotel) in exil. Pasajul este o succinta reproducere a unei discutii a lui cu Elena Lupescu:

Pe urma, Duduia a vorbit despre amintirile din trecutul razboiu (n.n. – primul razboi mondial), de toata campania din Ungaria, care a facut-o cu Divizionul de Munte. Crede ca putine femei au avut intamplari de razboiu cum le-a avut ea, nimeni nu le cunoaste, decat acei care erau acolo – nici o recunostinta oficiala n-a primit pentru serviciile ce le-a adus. Ar fi interesant, daca s-ar hotara sa le scrie.”

Portugalia si Franta – singurele tari primitoare ale ex-regelui Carol al II-lea

Dupa cunostintele mele actuale, numai doua au fost tarile europene care au recunoscut, intr-un fel sau altul, personalitatea (extrem de controversata) a ex-regelui Carol al II-lea al Romaniei, dupa ce acesta a fost expulzat din Romania si a luat calea exilului (incepand cu septembrie 1940): Portugalia si Franta. Iar pe mapamond, de buna gazduire si recunoastere s-a bucurat dupa 1940 doar in America Latina: in Mexic si in Brazilia, unde a locuit in exil cam cate trei ani.

Una dintre ultimele poze din Romania, 1940, Elena Lupescu & Carol al II-lea (cu palarie)

Revenirea in Europa, dupa fuga – in martie 1941 (practic dupa evadarea) – din Spania lui Franco, cu destinatia America Latina, s-a facut extrem de dificil, si abia in 1947. Nici o tara din Europa, din varii motive – politice, de influenta, de imagine, etc., nu a dorit sa gazduiasca cuplul atat de rau famat: Carol al II-lea si Elena Lupescu. Totusi, dupa eforturi diplomatice necontenite, Portugalia, reprezentata de primul-ministru Salazar, i-a primit si i-a gazduit in modul cel mai elegant si onorabil cu putinta, incepand cu septembrie 1947.  La moartea sa, in aprilie 1953, Carol al II-lea s-a bucurat de toate onorurile militare si guvernamentale, fiind inmormantat (cu escorta militara) in Panteonul Regal de la Manastirea Sao Vicente din Lisabona, acolo unde erau inmormantati toti regii Portugaliei. Unii au speculat ca acceptarea sa in Panteonul Regal este legata de faptul ca bunica sa din partea tatalui, Antonia de Portugalia (1845-1913) ar fi fost „ingerul pazitor” al nepotului Carol la Lisabona. In 1977, dupa moartea sa, si Elena Lupescu a fost inmormantata tot in Panteonul Regal portughez, alaturi de sotul sau. In 2003, la 50 de ani de la moarte, ramasitele pamantesti ale cuplului Carol al II-lea si Elena Lupescu au fost aduse in Romania si inhumate la Manastirea Curtea de Arges (de asta data, insa, separat).

A doua tara, care a fost si a ramas „de suflet” pentru Carol, a fost Franta. Acolo a detinut proprietati, a vietuit mai multi ani in tinerete si a pastrat o casa si mosie la Coesme, nu departe de Paris, pana la stabilirea definitiva la Estoril (langa Lisabona). A sperat mereu sa revina in Franta, la Coesme, alaturi de Elena Lupescu, dar nu a reusit. Dupa exilarea de pe tron din 1940, abia in 1949 primeste viza ca sa poata reintra in Franta, pentru o calatorie de cateva saptamani, in septembrie-octombrie 1949. In iulie 1944, Carol nota in insemnarile sale zilnice (cu data de 12 iulie): ” Nu cred sa fie cineva care sa nu fie multumit de aranjamentul intervenit intre de Gaulle si Roosevelt. Oricat unii, in miopia lor, ar crede ca Franta nu va mai juca un rol in politica mondiala, totusi, pentru marea majoritate a omenirii, ea reprezinta tot ce poate fi mai bun, mai frumos de punctul de vedere spiritual. Cuvantul pe care l-a spus odata un francez, intr-o criza de orgoliu, ca orice om are doua patrii, a lui si Franta, este aproape adevarat. Eu unul, care am o incredere absoluta in puterea de radiatiune intelectuala si in echilibrul de politica internationala a Frantei, sunt cum nu se poate mai fericit.” 

Se pare ca si Franta l-a stimat cu adevarat pe acest rege al Romaniei. De curand, de pe blogul Principelui Radu al Romaniei am aflat ca exista la Nisa, Parcul Carol al Romaniei. Suprafata acestuia este de cca. 23,000 de metri pătrați, si a fost  realizat din inițiativa municipalității orașului Nisa, pe locul parcului castelului Fabron. Povestea castelului Fabron este descrisa intr-un comentariu pe pagina despre parc a blogului Principelui Radu, de istoricul Gabriel Badea-Paun, care scrie in comentarii: „Castelul Fabron a fost construit pentru Ernest Gambart, […], a fost cumparat prin anii 1880 de Ducele de Saxa-Cobourg et Gotha si prin succesiunea sotiei sale, Marea Ducesa Maria Alexandrovna Romnanov, a trecut fiicei sale, Regina Maria a României, care a facut dese sejururi. Prin testament ea l-a atribuit fiului ei cel mare, Principele Carol, viitorul Rege Carol al II-lea. Nu stiu la ce data a fost înstrainat de acesta si distrus, fara îndoiala însa ca dupa cel de al Doilea Razboi Mondial, o perioada teribil de nefasta pentru edificiile eclectice în Franta […].” La 6 octombrie 1949, in insemnarile sale zilnice, Carol aminteste de deplasarea la Nisa, la Fabron, unde a gasit totul in ruina dupa razboi. La acea data castelul ii mai apartinea deci. El constata atunci ca trebuiau milioane pentru a fi reparat…, si nu detinea acesti bani, iar Carol isi aminteste cu amaraciune si nostalgie atunci, pe loc, de vremurile de cu 50 de ani in urma, din copilaria sa, aici. Concluzioneaza in legatura cu Fabron, asa: „Te apuca o adevarata jale privind cum urgiile, cari au napadit asupra acestei lumi, irosesc toate aceste locuri si lucruri care au fost ale stramosilor„. Cert este ca, dupa instrainare, care trebuie sa se fi intamplat in 1950 sau ceva mai tarziu (instrainarea putand fi chiar sub forma de donatie…), Franta aduce omagiul sau unui rege al Romaniei, regelui Carol al II-lea, numind un parc al orasului Nisa dupa numele lui:” PARC DE LOISIRS CAROL DE ROUMANIE”, 23 avenue de Fabron 06200 – Nice, France. El, parcul, dainuieste si azi, la fel ca si casa sa din Estoril-Lisabona, unde si-a trait ultimii ani de viata, din 1948 pana in 1953, alaturi de Elena Lupescu, pe strada Rua do Alentejo, la numarul 4 si care poarta inca, o mica placuta aurie cu inscrisul „Rei Carol”.

Moartea lui Carol al II-lea

In noaptea de 3/4 aprilie 1953, s-a stins la Estoril, langa Lisabona (Portugalia) – unde se afla de la sfarsitul lui septembrie 1947, fostul rege al Romaniei, Carol al II-lea. Avea 59 de ani si jumatate. Maresalul curtii si apropiatul sau atat in ultimii ani ca rege al Romaniei, cat si in toata perioada exilului (exil inceput in septembrie 1940 si incheiat prin deces), Ernest Urdareanu, a fost cel care, alaturi de consoarta sa din ultimii 29 de ani, Elena Lupescu, au fost langa el in ultimele clipe. Ei au fost cei care au transmis presei detaliile decesului. In jurnalul sau „Intre datorie si pasiune” (vol. VI, 1949-1951), Carol al II-lea nota slabirea starii sale de sanatate, mai ales dupa implinirea varstei de 53 de ani. In ultimii ani incepuse sa aiba probleme, pe care le insemneaza in jurnalul sau din vreme in vreme, lapidar, probleme nu numai de vedere, dar si legate de fumatul intens.  Sunt mentionate in cateva randuri, incepand cu 1947, stari de rau, fie digestive, fie legate de „fumatul prea mult”. In ultimele zile ale lui octombrie 1950, dupa cateva zile de boala care „incepe a apasa asupra moralului” (insemnare din 31 oct.1950), datorita insistentei Elenei Lupescu, regele cere consultatia Dr. Taquencho: „din fericire, nimica la inima si la plamani, insa ii e teama sa nu am ceva la stomac”. In noiembrie-decembrie 1950 a fost diagnosticat cu o boala digestiva, cel mai probabil ulcer, deoarece tinea un regim sever si era obligat la ore de repaus si odihna zilnica. Mentioneaza la un moment dat cuvantul „ulceratie”. Detaliile starii de sanatate sunt sarace in general, in insemnarile lui Carol al II-lea. Imi amintesc ca si tatal sau, regele Ferdinand, arareori se plangea, din contra, ascunzand problemele sale digestive. Faptul a condus la diagnosticarea foarte tardiva a cancerului intestinal de care a suferit si murit. Nici regina Maria, mama sa, nu detaliaza starile de rau ce au insotit debutul si evolutia cirozei hepatice care a rapus-o. Cert este, in cazul ex-regelui Carol al II-lea, ca a avut o boala digestiva serioasa in toamna-iarna anului 1950. Intrucat jurnalul sau publicat se opreste la data de 13 aprilie 1951, si nu se cunosc alte insemnari personale, singurele marturii ale perioadei vietii sale, pana la moarte, sunt cele din ziarele vremii. Un astfel de exemplu este ziarul australian „Sunday Edition of The Sunday Morning Herald”, aparut la Sidney, Australia, la data de 5 aprilie 1953, care comenteaza asupra evenimentului mortii rapide si neasteptate a ex-regelui Carol, rapus de un atac de cord:

Carol al II-lea si Elena Lupescu – franturi de trecut

1939:  In a sa „Autobiography. Vol. II (1937-1960) – Exile’s Odyssey”, ( The University of Chicago Press, 1988),  la pag. 79, scriitorul Mircea Eliade surprinde pe scurt prima sa intalnire cu regele Carol al II-lea (si Elena Lupescu):  „In primavara anului 1939, pe neasteptate, generalul Condeescu a murit de un atac de cord.  Il pierdeam pe cel mai important „protector”, de care, în pofida diferentei de vîrsta, ma atasasem mult în ultimii ani. Scriitorii si oamenii de cultura pierdeau un sprijinitor fara egal. Datorita lui, Societatea Scriitorilor Români dispunea acum de fonduri si putea ajuta atîtia scriitori, tineri si batrîni, saraci sau bolnavi; el îl introdusese la „Fundatiile Regale” pe Mihail Sebastian, pe Pastorel Teodoreanu si multi alti scriitori si critici. Generalul Condeescu cunostea bine precaritatea meseriei de scriitor în România si nu-si uita niciodata fagaduielile. Sotia lui mi-a spus ca, în ultima zi, între doua crize cardiace, i-a repetat de mai multe ori ca îmi fagaduise o subventie pentru tiparirea volumului II din „Zalmoxis”, si înca nu izbutise sa mi-o trimita. A doua zi, la slujba religioasa oficiata chiar în odaia lui, în fata patului pe care zacea, au asistat Regele Carol, Elena Lupescu si Armând Calinescu, si asa i-am vazut si eu pentru intîia oara. Dintre prietenii lui scriitori, se aflau N. I. Herescu, AI. Rosetti, Mihail Sebastian si cu mine. Nimeni, nici chiar d-na Condeescu, nu stiuse ca va veni Regele Carol, însotit de Lupeasca si primul ministru.”

1940: In ziarul „The Argus” care aparea la Melbourbne (Australia) la data de 8 noiembrie 1940, o coloana mica din acel jurnal comenta interventia Regelui Mihai pe langa Maresalul Ion Antonescu in vederea salvarii Elenei Lupescu de la „vanatoarea” de care era urmarita, datorita originii sale evreiesti. In acea perioada Carol al II-lea si Elena Lupescu se aflau in Spania generalului Franco, tara care i-a tinut captivi dar din care au reusit sa fuga spre America de Sud:

Extrasul din jurnalul australian de la 8 nov. 1940

iulie 1947: trei ziare australiene comenteaza cununia dintre ex-regele Carol al II-lea si Elena Lupescu, cununie ce a avut loc in apartamentul lor de la Hotelul Copacabana Palace din Rio de Janeiro, la 6 iulie 1947.

In ziarul „The Examiner” care aparea la Launceston, Tasmania (Australia) la data de 7 iulie 1947, se facea anuntul casatoriei (de fapt doar cununia civila) dintre ex-regele Carol al II-lea si Elena Lupescu, la Rio de Janeiro (Brazilia) unde se aflau in exil in acea perioada. Lunile care includ vara anului 1947 lipsesc din jurnalul lui Carol, asa incat rubricile de ziar sunt intre putinele surse istorice ale evenimentului: 

Extras din ziarul australian "The Examiner" din 7 iulie 1947

Si ziarul australian „The Cannbera Times” din 7 iulie 1947 comenteaza cununia celor doi:  

Extras din ziarul "The Cannbera Times" din 7 iulie 1947

Al treilea ziar australian ce anunta cununia este numarul din 7 iulie al „The Sydney Morning Herald”:

Extras din "The Sydney Morning Herald", 7 iulie 1947

„Puterea supranaturala” a iubirii dintre Carol al II-lea si Elena Lupescu

Continui sa citesc „Insemnari zilnice” (vol. al V-lea), perioada anilor 1946-1948, ale fostului Rege al Romaniei, Carol al II-lea. Pe masura ce citesc, inteleg mai mult. Nu incerc sa inteleg ex-regele, ci omul Carol al II-lea. Desi insemnarile sale sunt pentru istorici o importanta mina de marturii… Iubirea unui barbat pentru o femeie, aceasta evidentiez si extrag. Si nu o iubire obisnuita, ci una profunda, continua si totala. Cu siguranta una dintre cele rarisime… Cu siguranta din partea lui Carol al II-lea a fost astfel.

Intr-un anterior rand, citam un pasaj elcovent privitor la sentimentele sale, la 22 de ani de convietuire alaturi de femeia vietii lui.  Pasaj atat de graitor!  In afara de faptul ca sunt extrem de rare zilele de insemnari in care Carol sa nu se refere si la Duduia lui (cum o numeste peste tot), exista zile speciale, cand comenteaza mai pe larg privitor la relatia lor. Ca totdeauna, cel mai fidel este textul scris de persoana in cauza. Astfel, la 7 decembrie 1947 (in perioada cand erau deja stabiliti la Lisabona-Estoril, Portugalia, in a doua faza a exilului lor), Carol al II-lea consemna:

Duduia e bolnava, sta toata ziua in pat. Dimineata, am lucrat la ale mele, dupa-amiaza am stat cu ea si mult am vorbit de dragostea noastra, de acea putere supranaturala care ne-a atras unul de altul. Mult timp inainte de a ne cunoaste, acest magnet invizibil ne indemna unul catre altul, au trebuit insa ani ca intalnirea sa se produca, si atunci a fost o explozie minunata a firii. Dupa 23 de ani – infruntand, unul langa altul, toate furtunile – am reusit sa indeplinim actul suprem care ne leaga prin lege in fata lumei (n.n. casatoria lor, care a avut loc  in 1947). A fost, azi, o dupa-amiaza fericita, si asa de puternic am simtit ca cu trecerea anilor dragostea noastra tot mai creste.”

La 8 decembrie 1947, deci in ziua urmatoare zilei din care am extras mai sus, Carol al II-lea noteaza: „Ca si ieri, o zi de dragoste, rascolind un luminos trecut impreuna cu Duduia.”

In primavara lui 1948, mai exact in februarie, cuplul serba mereu prima lor intalnire. La ziua de 13 februarie 1948, Carol consemneaza: „Prima din cele doua zile de sarbatoare si de draga amintire pentru  Duduia si mine. 13 februarie, prima intalnire, e adevarat ca de departe, dar cu convingerea ca cea hotaratoare nu va intarzia. Niciodata destinul nu m-a tras de mana ca in aceste zile hotaratoare. Dupa-masa am fost cu Duduia sa vedem daca putem prinde frumosul spectacol al valurilor de la Boca del Inferno (n.n. langa Lisabona), insa marea era linistita. Am mers mai departe, ne-am plimbat in frumoasa padure de pini Marinha. Ne-am dat jos din masina si plimbandu-ne printre arbori sa culegem conuri de pini pentru a le arde voios in camin. Pe urma, la gradinarie unde am cumparat flori, zambile, primele pe cari le vad dupa 7 ani, si narcise galbene, cu trompa. E o zi splendida si calda. Duduia s-a simtit bine, plimbandu-se nitel in natura, si eu fericit...”  Pentru Carol al II-lea, cel mai important era ca Duduia lui sa fie bine, sa fie fericita. Uneori, in insemnarile sale, aminteste acest lucru sau ca se roaga pentru aceasta, lui Dumnezeu. Nu pentru el, ci pentru ea, ca sa-i fie ei bine… Pe ziua de 14 februarie, deci urmatoarea, ex-regele noteaza: „E ziua noastra cea mare, anul acesta parca dispozitia e mai sarbatoreasca; aniversarea celor 23 de ani, prin casatoria noastra, ajuta mult la aceasta. Suntem fericiti, chiar foarte fericiti, peste mine a venit asa o liniste si o siguranta, incat ma simt cu totul alt om. Si vremea s-a pus pe sarbatoare…”

Joi, pe 2 septembrie (1948), Carol noteaza in jurnalul sau cu ocazia zilei de nastere a Elenei Lupescu: „E ziua Duduiei; sa-mi traiasca, sa-i deie Dumnezeu tot ce doreste, tot ce viseaza si, in primul rand, sanatate. La multi ani! iubirea mea, bucuria mea. Fara aceasta nevasta, atat de plina de dragoste, care, in toate clipele unei vieti pline de greutati si de amaraciuni, mi-a fost nu numai cea mai credincioasa tovarasa, dar si cel mai mare sprijin. Acuma, dupa atatia ani, pot realiza , mai bine inca, ce a fost si este pentru mine. Ce-i doresc inainte de toate e sa-i revie pe deplin sanatatea. Am pranzit in doi, pe urma am fost impreuna sa facem unele cumparaturi…”

Cu cateva luni in urma am vizitat Manastirea Curtea de Arges. In curte, in cripta special amenajata, se gaseste sicriul cu ramasitele pamantesti ale Regelui Carol al II-lea, aduse in 2003 de la Lisabona, Portugalia (foto mai jos). Tot in apropiere se gaseste si mormantul Elenei Lupescu. El nu se afla in curtea manastirii si nici in zona Palaturlui Episcopal, ci undeva mai departe, practic este invizibil vizitatorilor. Cu ocazia vizitei mele, desi l-am cautat cu atentie in zona, nu am reusit sa-l gasesc. Si ramasitele ei pamantesti au fost aduse in Roamania de la Lisabona, deodata cu cele ale lui Carol al II-lea, insa sicriul ei nu a primit acordul de a fi ingropat alaturi de al barbatului vietii ei, care cu 5 ani inainte de moartea sa, i-a devenit si sot legitim.

Dincolo de tot ce a facut rau in timpul domniei sale, dincolo de umbra nefasta a camarilei sale, dincolo de iubirea neacceptata si neinteleasa pentru femeia vietii lui, Elena Lupescu, in anii de exil, in nenumarate randuri in insemnarile sale, Carol al doilea marturiseste adanca iubire pentru tara si poporul sau. Cu timpul, intregul adevar istoric, se va reconstitui si poate vom intelege mai bine totul…

Marturia iubirii: Carol al II-lea despre Elena Lupescu (in „Insemnari zilnice”, 1947)

Marturisesc ca mi-este dificil sa ma apropii de un subiect atat de controversat, precum este persoana si personalitatea Regelui Carol al II-lea al Romaniei. Nu sunt istoric, am citit deocamdata mult prea putin asupra acestui subiect, sunt confuza…, dar in acelasi timp, ca si- probabil, nenumarati alti oameni mai mult sau mai putin avizati, continui sa imi pun intrebari. Nenumarate… In acelasi timp aud invective, dezaprobari, acuze, fara numar… Cat a fost binele si cat a fost raul din ceea ce a lasat in urma, in cei 10 ani de sedere pe tron, Carol al II-lea? Cat este legenda si cat este adevar din tot ceea ce ajunge la noi cu privire la personalitatea acestui om, la firea sa, la comportamentul sau ?…

Din ceea ce am citit cu privire la Regina Maria si felul sau de a fi, personal cred ca asemanarea caracteriala intre primul nascut al Familiei Regale, Carol, si mama sa – Regina Maria, este foarte mare. Ambii firi foarte independente, pasionale, vulcanice chiar, doritori de cunoastere, adorand libertatea dar asumandu-si-o in egala masura, mama si fiu, ajung de la un punct incolo sa rupa relatiile de familie si cele din interiorul unei case regale unite. Majoritatea exegetilor considera ca vina apartine in intregime fiului Carol, in timp ce unii, mult mai putini, identifica fisurile initiale ale rupturii de mai tarziu, in modul de viata si lucru al Reginei Maria si a unor persoane apropiate (influentele liberalilor). Practic, incepand din decembrie 1925, de cand Carol renunta oficial la tronul Romaniei, spre a putea ramane alaturi de iubita sa, Elena (Magda) Lupescu (zisa Duduia), relatia intre Carol al II-lea si Regina Maria incep sa se destrame. Pana la moartea tatalui sau, Regele Ferdinand (in iulie 1927), si apoi pana in iunie 1930 – cand reuseste sa revina in Romania, Carol al II-lea este incontinuu impedicat sa ajunga in tara. Dupa venirea pe tron, in 1930, Regina Maria este practic total indepartata din sfera puterii si a politicii si foarte mare parte din timpul ramas pana la moartea sa din 1938, este obligata sa si-l petreaca in strainatate.

Regina Maria, Printul Carol si Regele Ferdinand - in jurul anului 1900 (source: http://www.gogmsite.net/)

In cartea sa, „Carol al II-lea si Camarila Regala” (Ed. Semne, Bucuresti, 2010), istoricul Petre Turlea conchide: „Raportata la intreaga istorie a romanilor, domnia Camarilei Regale, in frunte cu Elena Lupescu, asupra Romaniei, este un moment rusinos. Cu atat mai mult trebuie larg cunoscut, ca sa nu se mai repete.”

Faptul ca Relege Mihai I al Romaniei, fiul legitim al lui Carol al II-lea, a refuzat sa-si mai vada vreodata tatal de la despartirea acestuia de el, prin abdicarea sa din 1940, si apoi a refuzat sa participe atat la funeraliile lui Carol din 1953 de la Lisabona cat si la reinhumarea din Romania, de la Curtea de Arges din 2003, indica o data in plus dezicerea practic totala fata de fostul rege al Romaniei si fata de tatal sau.

Dincolo de toate acestea, „de cealalta parte a baricadei”, avem la indemana insemnarile zilnice ale lui Carol al II-lea. In vol. V al acestora, reunite sub titlul „Intre datorie si pasiune”, volum ce acopera perioada anilor 1946-1948 (Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2001), am gasit un pasaj pe care il extrag mai jos si care sintetizeaza „crezul” sau de-o viata – iubirea pentru Duduia lui:

Miercuri 13- joi 14 februarie 1947:  Sunt zile cari pentru Duduia si mine insemneaza totul in viata, au fost zile insemnate de mana destinului. Sunt 21 de ani de atuncea si, cum am mai zis, dragostea noastra si-a atins majoritatea, de acum inainte are dreptul de a actiona in consecinta. Doua zile consecutive in cari un intreg roman s-a desfasurat. In 13, o intalnire, o conversatie nevorbita, dar care a fost excitarea unor forte magnetice irezistibile ale inimei, in 14, sudarea acestei dragoste care nu se poate desface in vecii vecilor. Ca, poate, nimeni nu am fost noi atrasi unul catre altul in decursul unor lungi ani, acele zile de februarie 1925 n-au fost decat deznodamantul logic al unui indelungat prolog. Au fost zile de bucurie, dar mai ales zile de ingrijorare si de zbucium in decursul acestui aproape un sfert de veac, zile de impartasire a sufletului si a gandirei. Locul de cinste ce, fara gres in acest an trebuie sa-l ocupe langa mine, l-a castigat cu prisosinta prin suferintele, nedreptatile si umilintele ce le-a indurat cu o demnitate si o credinta fara margini. Tot asa de adanca este dragostea azi ca la inceput, dar a devenit una mai solida, mai otelita. Azi mi-au perit toate ambitiile si veleitatile, afara de aceea de a o face pe ea sufleteste linistita, de a-i asigura locul la care are dreptul. Acei cari, ca Fauru, vorbesc de necesitatea ca eu sa-mi reiau locul din care am fost miseleste izgonit, trebuie sa priceapa ca de acum inainte vor trebui sa ma primeasca asa cum sunt, cu personalitatea mea, cu calitatile si defectele ce le am. Fara acest sprijin moral, de orice clipa, care este Duduia, nu sunt bun, nu pot da randament. Aceste doua zile au fost zile perfecte de absoluta incredere si unison sufletesc. Caldura a fost oribila (n.n. cei doi se gaseau in exil in Brazilia, la Rio de Janeiro) si mai ales noptile, fara somn, chinuitoare. N-am facut mai nimica in timpul zilei, mai mult am stat de vorba si am citit nitel.”

Previous Older Entries