Itinerar portughez (X): din nou la Estoril

Am revenit la Estoril, langa Lisabona, in luna mai 2013 – dupa un an de zile de la precedenta mea vizita acolo (despre care am scris aici). Am regasit vila „Rei Carol” in care a locuit ex-regele Romaniei, Carol al II-lea impreuna cu Elena Lupescu (devenita sotie), neschimbata fata de anul trecut. Vila a fost cumparata de Carol al II-lea in iunie 1948; dupa moartea sa (in aprilie 1953) a ramas Elenei Lupescu, iar la moartea acesteia, in 1977, a ajuns ca mostenire la Monique Urdareanu. De la aceasta a fost cumparata de o parte din actualii proprietari.

Speram, al aceasta vizita a mea la Estoril,  sa am sansa sa pot intra spre a regasi unele dintre obiectele de mobilier/decor ce au apartinut familiei regale, desi stiam ca vila nu se viziteaza, este demult transformata in mare masura si divizata in apartamente, spre inchiriere. Locul – tacut si frumos, de o rafinata eleganta – ca multe dintre strazile si casele-vila din Estoril. Am mai facut cateva fotografii ale vilei, la exterior, asa cum arata astazi. In  interior nu am intrat…

Am vazut, pe zidurile promenadei dintre statiunile Cascais si Estoril, o expozitie de fotografie veche cu imagini din aceste statiuni portugheze. Redau mai jos cele din sau de langa Estoril, de pe vremea cand ex-regele Carol al II-lea al Romaniei locuia acolo (1947-1953), in comparatie cu cateva, facute in prezent, la vizita mea din mai 2013:

Inserez mai jos fotografiile pe care le-am facut la mijlocul lunii mai 2013 la Vila Rei Carol din Estoril (Portugalia):

Mai jos sunt doua fotografii cu ex-regele Carol al II-lea si Elena Lupescu: prima este de la inceputul anului 1944, cand cei doi se gaseau in Mexic, iar a doua este din 1947, in drumul de intoarcere dinspre America de Sud spre Europa (revenirea in Portugalia):

Elena Lupescu – despre primul razboi mondial

Gasesc in jurnalul regelui Carol al II-lea al Romaniei (vol. IV, 1943-1945, Ed. Curtea Veche, Bucresti, 2000) un pasaj ce-mi atrage atentia. Apare scris la ziua de joi, 6 decembrie 1945, pe cand impreuna cu Elena Lupescu se gaseau in Brazilia (Rio de Janeiro, Copacabana Palace Hotel) in exil. Pasajul este o succinta reproducere a unei discutii a lui cu Elena Lupescu:

„Pe urma, Duduia a vorbit despre amintirile din trecutul razboiu (n.n. – primul razboi mondial), de toata campania din Ungaria, care a facut-o cu Divizionul de Munte. Crede ca putine femei au avut intamplari de razboiu cum le-a avut ea, nimeni nu le cunoaste, decat acei care erau acolo – nici o recunostinta oficiala n-a primit pentru serviciile ce le-a adus. Ar fi interesant, daca s-ar hotara sa le scrie.”

Portugalia si Franta – singurele tari primitoare ale ex-regelui Carol al II-lea

Dupa cunostintele mele actuale, numai doua au fost tarile europene care au recunoscut, intr-un fel sau altul, personalitatea (extrem de controversata) a ex-regelui Carol al II-lea al Romaniei, dupa ce acesta a fost expulzat din Romania si a luat calea exilului (incepand cu septembrie 1940): Portugalia si Franta. Iar pe mapamond, de buna gazduire si recunoastere s-a bucurat dupa 1940 doar in America Latina: in Mexic si in Brazilia, unde a locuit in exil cam cate trei ani.

Una dintre ultimele poze din Romania, 1940, Elena Lupescu & Carol al II-lea (cu palarie)

Revenirea in Europa, dupa fuga – in martie 1941 (practic dupa evadarea) – din Spania lui Franco, cu destinatia America Latina, s-a facut extrem de dificil, si abia in 1947. Nici o tara din Europa, din varii motive – politice, de influenta, de imagine, etc., nu a dorit sa gazduiasca cuplul atat de rau famat: Carol al II-lea si Elena Lupescu. Totusi, dupa eforturi diplomatice necontenite, Portugalia, reprezentata de primul-ministru Salazar, i-a primit si i-a gazduit in modul cel mai elegant si onorabil cu putinta, incepand cu septembrie 1947.  La moartea sa, in aprilie 1953, Carol al II-lea s-a bucurat de toate onorurile militare si guvernamentale, fiind inmormantat (cu escorta militara) in Panteonul Regal de la Manastirea Sao Vicente din Lisabona, acolo unde erau inmormantati toti regii Portugaliei. Unii au speculat ca acceptarea sa in Panteonul Regal este legata de faptul ca bunica sa din partea tatalui, Antonia de Portugalia (1845-1913) ar fi fost „ingerul pazitor” al nepotului Carol la Lisabona. In 1977, dupa moartea sa, si Elena Lupescu a fost inmormantata tot in Panteonul Regal portughez, alaturi de sotul sau. In 2003, la 50 de ani de la moarte, ramasitele pamantesti ale cuplului Carol al II-lea si Elena Lupescu au fost aduse in Romania si inhumate la Manastirea Curtea de Arges (de asta data, insa, separat).

A doua tara, care a fost si a ramas „de suflet” pentru Carol, a fost Franta. Acolo a detinut proprietati, a vietuit mai multi ani in tinerete si a pastrat o casa si mosie la Coesme, nu departe de Paris, pana la stabilirea definitiva la Estoril (langa Lisabona). A sperat mereu sa revina in Franta, la Coesme, alaturi de Elena Lupescu, dar nu a reusit. Dupa exilarea de pe tron din 1940, abia in 1949 primeste viza ca sa poata reintra in Franta, pentru o calatorie de cateva saptamani, in septembrie-octombrie 1949. In iulie 1944, Carol nota in insemnarile sale zilnice (cu data de 12 iulie): ” Nu cred sa fie cineva care sa nu fie multumit de aranjamentul intervenit intre de Gaulle si Roosevelt. Oricat unii, in miopia lor, ar crede ca Franta nu va mai juca un rol in politica mondiala, totusi, pentru marea majoritate a omenirii, ea reprezinta tot ce poate fi mai bun, mai frumos de punctul de vedere spiritual. Cuvantul pe care l-a spus odata un francez, intr-o criza de orgoliu, ca orice om are doua patrii, a lui si Franta, este aproape adevarat. Eu unul, care am o incredere absoluta in puterea de radiatiune intelectuala si in echilibrul de politica internationala a Frantei, sunt cum nu se poate mai fericit.” 

Se pare ca si Franta l-a stimat cu adevarat pe acest rege al Romaniei. De curand, de pe blogul Principelui Radu al Romaniei am aflat ca exista la Nisa, Parcul Carol al Romaniei. Suprafata acestuia este de cca. 23,000 de metri pătrați, si a fost  realizat din inițiativa municipalității orașului Nisa, pe locul parcului castelului Fabron. Povestea castelului Fabron este descrisa intr-un comentariu pe pagina despre parc a blogului Principelui Radu, de istoricul Gabriel Badea-Paun, care scrie in comentarii: „Castelul Fabron a fost construit pentru Ernest Gambart, […], a fost cumparat prin anii 1880 de Ducele de Saxa-Cobourg et Gotha si prin succesiunea sotiei sale, Marea Ducesa Maria Alexandrovna Romnanov, a trecut fiicei sale, Regina Maria a României, care a facut dese sejururi. Prin testament ea l-a atribuit fiului ei cel mare, Principele Carol, viitorul Rege Carol al II-lea. Nu stiu la ce data a fost înstrainat de acesta si distrus, fara îndoiala însa ca dupa cel de al Doilea Razboi Mondial, o perioada teribil de nefasta pentru edificiile eclectice în Franta […].” La 6 octombrie 1949, in insemnarile sale zilnice, Carol aminteste de deplasarea la Nisa, la Fabron, unde a gasit totul in ruina dupa razboi. La acea data castelul ii mai apartinea deci. El constata atunci ca trebuiau milioane pentru a fi reparat…, si nu detinea acesti bani, iar Carol isi aminteste cu amaraciune si nostalgie atunci, pe loc, de vremurile de cu 50 de ani in urma, din copilaria sa, aici. Concluzioneaza in legatura cu Fabron, asa: „Te apuca o adevarata jale privind cum urgiile, cari au napadit asupra acestei lumi, irosesc toate aceste locuri si lucruri care au fost ale stramosilor„. Cert este ca, dupa instrainare, care trebuie sa se fi intamplat in 1950 sau ceva mai tarziu (instrainarea putand fi chiar sub forma de donatie…), Franta aduce omagiul sau unui rege al Romaniei, regelui Carol al II-lea, numind un parc al orasului Nisa dupa numele lui:” PARC DE LOISIRS CAROL DE ROUMANIE”, 23 avenue de Fabron 06200 – Nice, France. El, parcul, dainuieste si azi, la fel ca si casa sa din Estoril-Lisabona, unde si-a trait ultimii ani de viata, din 1948 pana in 1953, alaturi de Elena Lupescu, pe strada Rua do Alentejo, la numarul 4 si care poarta inca, o mica placuta aurie cu inscrisul „Rei Carol”.

Moartea lui Carol al II-lea

In noaptea de 3/4 aprilie 1953, s-a stins la Estoril, langa Lisabona (Portugalia) – unde se afla de la sfarsitul lui septembrie 1947, fostul rege al Romaniei, Carol al II-lea. Avea 59 de ani si jumatate. Maresalul curtii si apropiatul sau atat in ultimii ani ca rege al Romaniei, cat si in toata perioada exilului (exil inceput in septembrie 1940 si incheiat prin deces), Ernest Urdareanu, a fost cel care, alaturi de consoarta sa din ultimii 29 de ani, Elena Lupescu, au fost langa el in ultimele clipe. Ei au fost cei care au transmis presei detaliile decesului. In jurnalul sau „Intre datorie si pasiune” (vol. VI, 1949-1951), Carol al II-lea nota slabirea starii sale de sanatate, mai ales dupa implinirea varstei de 53 de ani. In ultimii ani incepuse sa aiba probleme, pe care le insemneaza in jurnalul sau din vreme in vreme, lapidar, probleme nu numai de vedere, dar si legate de fumatul intens.  Sunt mentionate in cateva randuri, incepand cu 1947, stari de rau, fie digestive, fie legate de „fumatul prea mult”. In ultimele zile ale lui octombrie 1950, dupa cateva zile de boala care „incepe a apasa asupra moralului” (insemnare din 31 oct.1950), datorita insistentei Elenei Lupescu, regele cere consultatia Dr. Taquencho: „din fericire, nimica la inima si la plamani, insa ii e teama sa nu am ceva la stomac”. In noiembrie-decembrie 1950 a fost diagnosticat cu o boala digestiva, cel mai probabil ulcer, deoarece tinea un regim sever si era obligat la ore de repaus si odihna zilnica. Mentioneaza la un moment dat cuvantul „ulceratie”. Detaliile starii de sanatate sunt sarace in general, in insemnarile lui Carol al II-lea. Imi amintesc ca si tatal sau, regele Ferdinand, arareori se plangea, din contra, ascunzand problemele sale digestive. Faptul a condus la diagnosticarea foarte tardiva a cancerului intestinal de care a suferit si murit. Nici regina Maria, mama sa, nu detaliaza starile de rau ce au insotit debutul si evolutia cirozei hepatice care a rapus-o. Cert este, in cazul ex-regelui Carol al II-lea, ca a avut o boala digestiva serioasa in toamna-iarna anului 1950. Intrucat jurnalul sau publicat se opreste la data de 13 aprilie 1951, si nu se cunosc alte insemnari personale, singurele marturii ale perioadei vietii sale, pana la moarte, sunt cele din ziarele vremii. Un astfel de exemplu este ziarul australian „Sunday Edition of The Sunday Morning Herald”, aparut la Sidney, Australia, la data de 5 aprilie 1953, care comenteaza asupra evenimentului mortii rapide si neasteptate a ex-regelui Carol, rapus de un atac de cord:

Carol al II-lea si Elena Lupescu – franturi de trecut

1939:  In a sa „Autobiography. Vol. II (1937-1960) – Exile’s Odyssey”, ( The University of Chicago Press, 1988),  la pag. 79, scriitorul Mircea Eliade surprinde pe scurt prima sa intalnire cu regele Carol al II-lea (si Elena Lupescu):  „In primavara anului 1939, pe neasteptate, generalul Condeescu a murit de un atac de cord.  Il pierdeam pe cel mai important „protector”, de care, în pofida diferentei de vîrsta, ma atasasem mult în ultimii ani. Scriitorii si oamenii de cultura pierdeau un sprijinitor fara egal. Datorita lui, Societatea Scriitorilor Români dispunea acum de fonduri si putea ajuta atîtia scriitori, tineri si batrîni, saraci sau bolnavi; el îl introdusese la „Fundatiile Regale” pe Mihail Sebastian, pe Pastorel Teodoreanu si multi alti scriitori si critici. Generalul Condeescu cunostea bine precaritatea meseriei de scriitor în România si nu-si uita niciodata fagaduielile. Sotia lui mi-a spus ca, în ultima zi, între doua crize cardiace, i-a repetat de mai multe ori ca îmi fagaduise o subventie pentru tiparirea volumului II din „Zalmoxis”, si înca nu izbutise sa mi-o trimita. A doua zi, la slujba religioasa oficiata chiar în odaia lui, în fata patului pe care zacea, au asistat Regele Carol, Elena Lupescu si Armând Calinescu, si asa i-am vazut si eu pentru intîia oara. Dintre prietenii lui scriitori, se aflau N. I. Herescu, AI. Rosetti, Mihail Sebastian si cu mine. Nimeni, nici chiar d-na Condeescu, nu stiuse ca va veni Regele Carol, însotit de Lupeasca si primul ministru.”

1940: In ziarul „The Argus” care aparea la Melbourbne (Australia) la data de 8 noiembrie 1940, o coloana mica din acel jurnal comenta interventia Regelui Mihai pe langa Maresalul Ion Antonescu in vederea salvarii Elenei Lupescu de la „vanatoarea” de care era urmarita, datorita originii sale evreiesti. In acea perioada Carol al II-lea si Elena Lupescu se aflau in Spania generalului Franco, tara care i-a tinut captivi dar din care au reusit sa fuga spre America de Sud:

Extrasul din jurnalul australian de la 8 nov. 1940

iulie 1947: trei ziare australiene comenteaza cununia dintre ex-regele Carol al II-lea si Elena Lupescu, cununie ce a avut loc in apartamentul lor de la Hotelul Copacabana Palace din Rio de Janeiro, la 6 iulie 1947.

In ziarul „The Examiner” care aparea la Launceston, Tasmania (Australia) la data de 7 iulie 1947, se facea anuntul casatoriei (de fapt doar cununia civila) dintre ex-regele Carol al II-lea si Elena Lupescu, la Rio de Janeiro (Brazilia) unde se aflau in exil in acea perioada. Lunile care includ vara anului 1947 lipsesc din jurnalul lui Carol, asa incat rubricile de ziar sunt intre putinele surse istorice ale evenimentului: 

Extras din ziarul australian "The Examiner" din 7 iulie 1947

Si ziarul australian „The Cannbera Times” din 7 iulie 1947 comenteaza cununia celor doi:  

Extras din ziarul "The Cannbera Times" din 7 iulie 1947

Al treilea ziar australian ce anunta cununia este numarul din 7 iulie al „The Sydney Morning Herald”:

Extras din "The Sydney Morning Herald", 7 iulie 1947

„Puterea supranaturala” a iubirii dintre Carol al II-lea si Elena Lupescu

Continui sa citesc „Insemnari zilnice” (vol. al V-lea), perioada anilor 1946-1948, ale fostului Rege al Romaniei, Carol al II-lea. Pe masura ce citesc, inteleg mai mult. Nu incerc sa inteleg ex-regele, ci omul Carol al II-lea. Desi insemnarile sale sunt pentru istorici o importanta mina de marturii… Iubirea unui barbat pentru o femeie, aceasta evidentiez si extrag. Si nu o iubire obisnuita, ci una profunda, continua si totala. Cu siguranta una dintre cele rarisime… Cu siguranta din partea lui Carol al II-lea a fost astfel.

Intr-un anterior rand, citam un pasaj elcovent privitor la sentimentele sale, la 22 de ani de convietuire alaturi de femeia vietii lui.  Pasaj atat de graitor!  In afara de faptul ca sunt extrem de rare zilele de insemnari in care Carol sa nu se refere si la Duduia lui (cum o numeste peste tot), exista zile speciale, cand comenteaza mai pe larg privitor la relatia lor. Ca totdeauna, cel mai fidel este textul scris de persoana in cauza. Astfel, la 7 decembrie 1947 (in perioada cand erau deja stabiliti la Lisabona-Estoril, Portugalia, in a doua faza a exilului lor), Carol al II-lea consemna:

„Duduia e bolnava, sta toata ziua in pat. Dimineata, am lucrat la ale mele, dupa-amiaza am stat cu ea si mult am vorbit de dragostea noastra, de acea putere supranaturala care ne-a atras unul de altul. Mult timp inainte de a ne cunoaste, acest magnet invizibil ne indemna unul catre altul, au trebuit insa ani ca intalnirea sa se produca, si atunci a fost o explozie minunata a firii. Dupa 23 de ani – infruntand, unul langa altul, toate furtunile – am reusit sa indeplinim actul suprem care ne leaga prin lege in fata lumei (n.n. casatoria lor, care a avut loc  in 1947). A fost, azi, o dupa-amiaza fericita, si asa de puternic am simtit ca cu trecerea anilor dragostea noastra tot mai creste.”

La 8 decembrie 1947, deci in ziua urmatoare zilei din care am extras mai sus, Carol al II-lea noteaza: „Ca si ieri, o zi de dragoste, rascolind un luminos trecut impreuna cu Duduia.”

In primavara lui 1948, mai exact in februarie, cuplul serba mereu prima lor intalnire. La ziua de 13 februarie 1948, Carol consemneaza: „Prima din cele doua zile de sarbatoare si de draga amintire pentru  Duduia si mine. 13 februarie, prima intalnire, e adevarat ca de departe, dar cu convingerea ca cea hotaratoare nu va intarzia. Niciodata destinul nu m-a tras de mana ca in aceste zile hotaratoare. Dupa-masa am fost cu Duduia sa vedem daca putem prinde frumosul spectacol al valurilor de la Boca del Inferno (n.n. langa Lisabona), insa marea era linistita. Am mers mai departe, ne-am plimbat in frumoasa padure de pini Marinha. Ne-am dat jos din masina si plimbandu-ne printre arbori sa culegem conuri de pini pentru a le arde voios in camin. Pe urma, la gradinarie unde am cumparat flori, zambile, primele pe cari le vad dupa 7 ani, si narcise galbene, cu trompa. E o zi splendida si calda. Duduia s-a simtit bine, plimbandu-se nitel in natura, si eu fericit...”  Pentru Carol al II-lea, cel mai important era ca Duduia lui sa fie bine, sa fie fericita. Uneori, in insemnarile sale, aminteste acest lucru sau ca se roaga pentru aceasta, lui Dumnezeu. Nu pentru el, ci pentru ea, ca sa-i fie ei bine… Pe ziua de 14 februarie, deci urmatoarea, ex-regele noteaza: „E ziua noastra cea mare, anul acesta parca dispozitia e mai sarbatoreasca; aniversarea celor 23 de ani, prin casatoria noastra, ajuta mult la aceasta. Suntem fericiti, chiar foarte fericiti, peste mine a venit asa o liniste si o siguranta, incat ma simt cu totul alt om. Si vremea s-a pus pe sarbatoare…”

Joi, pe 2 septembrie (1948), Carol noteaza in jurnalul sau cu ocazia zilei de nastere a Elenei Lupescu: „E ziua Duduiei; sa-mi traiasca, sa-i deie Dumnezeu tot ce doreste, tot ce viseaza si, in primul rand, sanatate. La multi ani! iubirea mea, bucuria mea. Fara aceasta nevasta, atat de plina de dragoste, care, in toate clipele unei vieti pline de greutati si de amaraciuni, mi-a fost nu numai cea mai credincioasa tovarasa, dar si cel mai mare sprijin. Acuma, dupa atatia ani, pot realiza , mai bine inca, ce a fost si este pentru mine. Ce-i doresc inainte de toate e sa-i revie pe deplin sanatatea. Am pranzit in doi, pe urma am fost impreuna sa facem unele cumparaturi…”

Cu cateva luni in urma am vizitat Manastirea Curtea de Arges. In curte, in cripta special amenajata, se gaseste sicriul cu ramasitele pamantesti ale Regelui Carol al II-lea, aduse in 2003 de la Lisabona, Portugalia (foto mai jos). Tot in apropiere se gaseste si mormantul Elenei Lupescu. El nu se afla in curtea manastirii si nici in zona Palaturlui Episcopal, ci undeva mai departe, practic este invizibil vizitatorilor. Cu ocazia vizitei mele, desi l-am cautat cu atentie in zona, nu am reusit sa-l gasesc. Si ramasitele ei pamantesti au fost aduse in Roamania de la Lisabona, deodata cu cele ale lui Carol al II-lea, insa sicriul ei nu a primit acordul de a fi ingropat alaturi de al barbatului vietii ei, care cu 5 ani inainte de moartea sa, i-a devenit si sot legitim.

Dincolo de tot ce a facut rau in timpul domniei sale, dincolo de umbra nefasta a camarilei sale, dincolo de iubirea neacceptata si neinteleasa pentru femeia vietii lui, Elena Lupescu, in anii de exil, in nenumarate randuri in insemnarile sale, Carol al doilea marturiseste adanca iubire pentru tara si poporul sau. Cu timpul, intregul adevar istoric, se va reconstitui si poate vom intelege mai bine totul…

Marturia iubirii: Carol al II-lea despre Elena Lupescu (in „Insemnari zilnice”, 1947)

Marturisesc ca mi-este dificil sa ma apropii de un subiect atat de controversat, precum este persoana si personalitatea Regelui Carol al II-lea al Romaniei. Nu sunt istoric, am citit deocamdata mult prea putin asupra acestui subiect, sunt confuza…, dar in acelasi timp, ca si- probabil, nenumarati alti oameni mai mult sau mai putin avizati, continui sa imi pun intrebari. Nenumarate… In acelasi timp aud invective, dezaprobari, acuze, fara numar… Cat a fost binele si cat a fost raul din ceea ce a lasat in urma, in cei 10 ani de sedere pe tron, Carol al II-lea? Cat este legenda si cat este adevar din tot ceea ce ajunge la noi cu privire la personalitatea acestui om, la firea sa, la comportamentul sau ?…

Din ceea ce am citit cu privire la Regina Maria si felul sau de a fi, personal cred ca asemanarea caracteriala intre primul nascut al Familiei Regale, Carol, si mama sa – Regina Maria, este foarte mare. Ambii firi foarte independente, pasionale, vulcanice chiar, doritori de cunoastere, adorand libertatea dar asumandu-si-o in egala masura, mama si fiu, ajung de la un punct incolo sa rupa relatiile de familie si cele din interiorul unei case regale unite. Majoritatea exegetilor considera ca vina apartine in intregime fiului Carol, in timp ce unii, mult mai putini, identifica fisurile initiale ale rupturii de mai tarziu, in modul de viata si lucru al Reginei Maria si a unor persoane apropiate (influentele liberalilor). Practic, incepand din decembrie 1925, de cand Carol renunta oficial la tronul Romaniei, spre a putea ramane alaturi de iubita sa, Elena (Magda) Lupescu (zisa Duduia), relatia intre Carol al II-lea si Regina Maria incep sa se destrame. Pana la moartea tatalui sau, Regele Ferdinand (in iulie 1927), si apoi pana in iunie 1930 – cand reuseste sa revina in Romania, Carol al II-lea este incontinuu impedicat sa ajunga in tara. Dupa venirea pe tron, in 1930, Regina Maria este practic total indepartata din sfera puterii si a politicii si foarte mare parte din timpul ramas pana la moartea sa din 1938, este obligata sa si-l petreaca in strainatate.

Regina Maria, Printul Carol si Regele Ferdinand - in jurul anului 1900 (source: http://www.gogmsite.net/)

In cartea sa, „Carol al II-lea si Camarila Regala” (Ed. Semne, Bucuresti, 2010), istoricul Petre Turlea conchide: „Raportata la intreaga istorie a romanilor, domnia Camarilei Regale, in frunte cu Elena Lupescu, asupra Romaniei, este un moment rusinos. Cu atat mai mult trebuie larg cunoscut, ca sa nu se mai repete.”

Faptul ca Relege Mihai I al Romaniei, fiul legitim al lui Carol al II-lea, a refuzat sa-si mai vada vreodata tatal de la despartirea acestuia de el, prin abdicarea sa din 1940, si apoi a refuzat sa participe atat la funeraliile lui Carol din 1953 de la Lisabona cat si la reinhumarea din Romania, de la Curtea de Arges din 2003, indica o data in plus dezicerea practic totala fata de fostul rege al Romaniei si fata de tatal sau.

Dincolo de toate acestea, „de cealalta parte a baricadei”, avem la indemana insemnarile zilnice ale lui Carol al II-lea. In vol. V al acestora, reunite sub titlul „Intre datorie si pasiune”, volum ce acopera perioada anilor 1946-1948 (Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2001), am gasit un pasaj pe care il extrag mai jos si care sintetizeaza „crezul” sau de-o viata – iubirea pentru Duduia lui:

„Miercuri 13- joi 14 februarie 1947:  Sunt zile cari pentru Duduia si mine insemneaza totul in viata, au fost zile insemnate de mana destinului. Sunt 21 de ani de atuncea si, cum am mai zis, dragostea noastra si-a atins majoritatea, de acum inainte are dreptul de a actiona in consecinta. Doua zile consecutive in cari un intreg roman s-a desfasurat. In 13, o intalnire, o conversatie nevorbita, dar care a fost excitarea unor forte magnetice irezistibile ale inimei, in 14, sudarea acestei dragoste care nu se poate desface in vecii vecilor. Ca, poate, nimeni nu am fost noi atrasi unul catre altul in decursul unor lungi ani, acele zile de februarie 1925 n-au fost decat deznodamantul logic al unui indelungat prolog. Au fost zile de bucurie, dar mai ales zile de ingrijorare si de zbucium in decursul acestui aproape un sfert de veac, zile de impartasire a sufletului si a gandirei. Locul de cinste ce, fara gres in acest an trebuie sa-l ocupe langa mine, l-a castigat cu prisosinta prin suferintele, nedreptatile si umilintele ce le-a indurat cu o demnitate si o credinta fara margini. Tot asa de adanca este dragostea azi ca la inceput, dar a devenit una mai solida, mai otelita. Azi mi-au perit toate ambitiile si veleitatile, afara de aceea de a o face pe ea sufleteste linistita, de a-i asigura locul la care are dreptul. Acei cari, ca Fauru, vorbesc de necesitatea ca eu sa-mi reiau locul din care am fost miseleste izgonit, trebuie sa priceapa ca de acum inainte vor trebui sa ma primeasca asa cum sunt, cu personalitatea mea, cu calitatile si defectele ce le am. Fara acest sprijin moral, de orice clipa, care este Duduia, nu sunt bun, nu pot da randament. Aceste doua zile au fost zile perfecte de absoluta incredere si unison sufletesc. Caldura a fost oribila (n.n. cei doi se gaseau in exil in Brazilia, la Rio de Janeiro) si mai ales noptile, fara somn, chinuitoare. N-am facut mai nimica in timpul zilei, mai mult am stat de vorba si am citit nitel.”

Printul Carol al II-lea in pribegie (1925-1930)

Carol al II-lea (1893-1953)

Viitorul Rege Carol al II-lea al Romaniei, a fost si ramane o figura extrem de controversata a istoriei. Avand multi dusmani, uneori pozitionati chiar in interiorul Casei Regale, si traind intr-o familie dirijata de mama (Regina Maria), a carei existenta tumultoasa cu siguranta a afectat viata si perceptiile celui mai mare dintre copii, a lui Carol, profilul Regelui Carol al II-lea a suferit denaturari evidente in literatura de specialitate, datorita imprejurarilor istorice si familiale. Una dintre resursele biografice cele mai interesante se datoreaza unui servant al Casei Regale care a petrecut 40 de ani in slujba acesteia. E.A. Buhman, ca martor ocular al vremurilor, completeaza informatia privitoare la profilul acestui personaj. Daca tinem seama ca Buhman a intrat in serviciul Casei Regale in 1898, si a cunoscut deci bine si a servit atat pe Regele Carol I cat si pe Ferdinand, devenind, dupa moartea Regelui Ferdinand seful cancelariei Reginei Maria, poate uimi una dintre afirmatiile sale din [1], vis-a-vis de revenirea in tara, la 7 iunie 1930, a lui Carol al II-lea: „In dimineata acestei zile si-a adus aminte de mine soarta si mi-a daruit mie, si celor ai mei, una din marile si extrem de rarele bucurii ale vietii mele”. In baza memoriilor lui E.A. Buhman, recompunem mai jos elemente de interes, putin cunoscute, cu privire la profilul lui Carol al II-lea.

Această prezentare necesită JavaScript.

Anii de formare caracteriala si profesionala a viitorului Rege Carol al II-lea

In luna mai 1905 soseste la palat noul preceptor al Principelui Carol, elvetianul Arnold Moehrlen, angajat fiind de Regele Carol I. La acea vreme Carol al II-lea avea 12 ani. Va ramane pe aceasta pozitie, inraurind formarea lui Carol, pana in 1912. Postul ocupat de Moehrlen  urma sa aiba o influenta hotaratoare asupra formarii spirituale si sufletesti a lui Carol al II-lea. In cartea sa de memorii [1], E.A. Buhman comenteaza despre preceptor: „Din unele cugetari prinse de la el, in repetate randuri, am inteles lesne ca mentalitatea sa era pronuntat democratica. Nici nu era de mirat la un om care-si facuse studiile intr-o tara libera si inaintata asa cum era Elvetia. Intrucat ma priveste pe mine personal, am gasit ca influenta asupra unui tanar destinat a deveni odata regele tarii noastre era ceea ce trebuia, dar in acelasi timp m-am intrebat daca si cei ce l-au adus si l-au plasat langa Principele Carol erau de acord cu aceasta mentalitate. Astazi m-am convins ca habar n-aveau. Numai mult mai tarziu au inceput sa-si dea seama. Dovada am avut-o din cuvintele Generalului Perticari, numit guvernatorul Principelui Carol dupa indepartarea lui Moehrlen, intr-o convorbire ce am avut-o cu el tocmai despre inraurirea exercitata de preceptor asupra Principelui: ‘Prea tarziu m-au adus pe mine’ imi spuse Petricari. Eu cred ca singura numai Principesa Maria (viitoarea Regina Maria) a ghicit cate ceva, caci mereu auzeam de discutii si neintelegeri si nemultumiri provocate de modul cum Moehrlen intelegea misiunea sa.”  Intr-o alta convorbire cu Buhman, in primavara lui 1913 – cand preia postul de guvernor militar al Principelui Carol, ii spune lui Buhman: „Am fost chemat cam tarziu. Mohrlen a facut mult rau cu influenta sa necontroltata si astazi marturisesc ca am o situatie grea” [1].

Carol ia brevetul de sofer la inceputul lui 1912, inaintea parintilor sai (Maria si Ferdinand), care il obtin in mai 1912.

La 25 iunie 1912, Principele Carol ispraveste cursul secundar si depune examenul de bacalaureat. Comisia s-a adunat la Castelul Peles, in prezenta Regelui Carol I si a principelui Ferdinand, fiind compusa din profesorii: Adamescu, M. Dumitrescu, Bogdan Ionescu, Murgoci, Litzica Escouffoer si Blumel. La finele examenului Regele Carol I a decorat profesorii cu Ordinul „Steaua Romaniei” in gradul de Ofiter [1].

In octombrie 1912 Carol al II-lea se inscrie la Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti.

Primul proiect pentru casatoria Principelui Carol:

In martie 1914 Principii Ferdinand si Maria fac o vizita familiei tarului rus la St. Petersburg. „Principesa Maria cauta sa mijloceasca o casatorie a Printului Carol cu una din fiicele tarului. Mai tarziu mi s-a istorisit ca tinerii s-au vazut zilnic atat timp cat a durat vizita si convorbiri relative la proiect au avut loc in mod sincer intre Imparateasa si Principesa noastra. Mi s-a mai spus ca cele doua mame au fost de acord sa nu impuna dorinta lor copiilor ci sa lase la libera lor vointa hotararea luata, si ca ar fi bine sa li se dea prilejul a se vedea mai des pentru a se cunoaste mai deaproape; au recunoscut insa ca lucrul acesta era cam greu de realizat dat fiind mediul indepartat in care traiau ambele familii. Mi s-a mai soptit de catre cei care au fost acolo ca nici una din fetel de Imparat n-au manifestat mare entuziasm la perspectiva unei casatorii si astfel proiectul ambitios al Principesei Maria nu s-a putut infaptui” [1]. In primele zile ale lunii iunie 1914 familia tarului rus soseste in vizita la Constanta. Iata cum comenteaza Buhman situatia „proiectului”, in ceea ce priveste reactia fiicelor tarului (fiind martor direct la evenimente, de asta data): „Marile Ducese de frica a nu place vreuna Printului Carol, ca pe urma sa urmeze mariajul proiectat, au stat tot timpul pana la sosirea la Constanta cu capul in plin soare (n.n. pe vas) pentru a arata cat mai putin atragatoare. Au si reusit, dealtfel, la infatisare dar ce folos ca au indepartat sansa de a scapa macar vreuna din ele soartei…” [1]

Elena Lupescu, renuntarea la tron de la sfarsitul lui 1925 si anii de pribegie 1925-1930:

„Adevarul este ca Printul, de cativa timp, cam din primavara (n.n. a anului 1925) facuse la Bucuresti cunostinta unei tinere si frumoase doamne, Elena Lupescu, divortata de curand. Dintr-o simpla cunostinta intamplatoare, s-a nascut in urma un sentiment mai puternic, impartasit de amandoi. Inspre vara venise si doamna la Sinaia si Printesa Elena a aflat de intalnirile ce aveau loc la Vila Giani, de langa manastire, caci acolo unde sunt atatia ochi era greu sa nu se afle ca Printul pleca foarte des noaptea si adapostea masina sa in poarta clopotnitei manastiresti.

Certurile s-au intetit si au devenit din ce in ce mai aprige, astfel ca Printesa (Elena), buna cunoscatoare a temperamentului pasional al Printului, precum si a incapatanarii sale atunci cand gaseste impotrivire la ceea ce-i place sa faca, a rugat pe Suverani sa nu-l trimita pe Printul in Anglia (n.n. unde urma sa asiste la inmormantarea de la Londra a Reginei Mama Alexandra a Angliei; plecarea Printului Carol spre Anglia a avut loc la 24 noiembrie 1925), stiind bine ca odata plecat, nu se mai reintoarce de acolo in tarar, mai ales ca doamna Lupescu se afla de catva timp la Paris. […] Si astfel Printul pleaca, dupa ce, in urma insistentei Regelui, fagaduieste pe cuvant de onoare ca, odata misiunea sa in Anglia indeplinita, se va reintoarce imediat in tara.

Inapoindu-se de la Londra, Printul s-a oprit la Paris si, natural, s-a intalnit cu Doamna Lupescu. […] Peste cateva zile amandoi erau in Italia. Din Venetia, cu data de 9 decembrie 1925, Printul trimite Regelui Ferdinand urmatoarea scrisoare…”   Scriosarea se refera la renuntarea la toate drepturile de mostenitor al Tronului, la rugamintea de a fi sters din membrii Familiei Domnitoare si la rugamintea de a i se destina un nume (de familie) „cu care sa pot sa-mi continui o noua stare civila”. Prin scrisoare, Carol al II-lea se mai obliga sa nu se inapoieze in Romania timp de zece ani, „afara de  cazul ca as fi rechemat cu autorizatia Suveranului”. Renuntarea la Tron a Printului este datata 28 decembrie 1925, la Milano.

Eugen A. Buhman in [1] considera ca la originea acestei decizii a Principelui Carol stau si neintelegereile mai vechi din familie, in primul rand cu Regina Maria, mama sa, si cu printul Barbu Stirbey despre care se stia la Palat ca are o legatura speciala si influenta liberala foarte importante asupra Reginei.

In luna ianuarie 1926 „presa cehoslovaca de la Praga publica articole ce scot in evidenta meritele Printului Carol„.

Dealtfel, la sfarsitul lui decembrie 1925 s-au separat doua tabere: cea pro-Printul Carol, reprezentata de Nicolae Iorga si Iuliu Maniu si tabara liberala, in frunte cu Barbu Stirbey, I.I.C. Bratianu si Regina Maria, care au anulat orice incercare de a-l readuce pe Print in tara. Buhman, la convorbirile directe avute la Paris in primavara lui 1927 cu Printul Carol, scrie [1]: „m-am prefacut ca nu stiu de influentele ce au fost puse in joc de Regina Maria, Barbu Stirbey si dinastia Bratianu….” 

La 23 martie 1926 Monitorul Oficial anunta ca fostul Print Mostenitor Carol va purta in viitor numele de Carol Caraiman.

In primavara lui 1927, Eugeniu A. Buhman, autorul [1], este trimis in misiune la Paris. Pe langa aceasta, i se da de la Palat sa duca acolo, ministrului Iamandi, „un passeport romanesc pe numele Carol Caraiman. […] Din asta se vede ca Printul fusese lasat acolo  tot timpul fara un asemenea document, probabil ca sa nu se poata deplasa fara stirea si voia Legatiei noastre, care, fara nici o indoiala, avea anumite ordine in aceasta privinta.”

Aflam astfel ca la Paris „Printul locuia la Neuilly cu Dna Lupescu, pe Boulevard Bineau, intr-o casa modesta si mobilata simplu. Pe pereti cateva tablouri bune de mana pictorilor nostri romani. N-am vazut vreun obiect de arta, n-am vazut nicaieri o fotografie a Suveranilor sau a altor membri ai Familiei Regale. Parea completa ruptura. Tot personalul de serviciu consta dintr-o bucatareasa si o fata in casa. Era vadit ca traiau pe picior de mijloace restranse. Sa nu uit a adauga aici ca dupa plecarea Printului din tara in 1925, eu stiind ca el este unul dintre cei mai priceputi si pasionati filatelisti din toata lumea (numai doua persoane aveau colectii mai bogate ca dansul, Regele Angliei si Champion din Paris) m-am rugat de Regele Ferdinand de a ma autoriza sa primesc mai departe timbrele…”

Dupa ce Buhman povesteste si argumenteaza necesitatea intoarcerii Printului in tara, la intalnirea de la Paris cu acesta, Printul cu „privirea pierduta in departare” l-a ascultat linistit fara sa il intrerupa. „Nu s-a suparat de cele cate i-am spus, cu toate c-a trebuit sa ating chestiuni foarte delicate. I-am admirat totdeauna calitatea, foarte rara la cei sus pusi, de a suporta adevarul si contrazicerea. Dupa ce am terminat expunerea mea, Printul mi-a raspuns textual: Nu esti la curent Buhman! Si a schimbat vorba.”

„M-a surprins dureros ca nu mi-a pus nici cea mai mica intrebare cu privire la parintii sai (n.n. Regele Ferdinand era deja foarte grav bolnav), dar se va vedea, si ulterior am si avut dovezi, ca era perfect la curent cu toate cate se petreceau in tara, in toate ramurile activitatii noastre”.

Buhman a ramas la Paris cam 2 luni de zile in primavara lui 1927, si acolo a intalnit pe doctorul Gotcu care mergea des (saptamanal) in vizita la Printul Carol.  „Imi povestea Gotcu ca amandoi duc o viata foarte retrasa. Ici si colo cate o reprezentatie teatrala sau vreo vizita la una din expozitiile artistice. Daca se intampla sa vie la Paris oameni pe care-i cunostea si se prezentau la el manca uneori cu dansii in oras. Bani avea putini. Dna Lupescu facea personal targuielile gospodariei la Felix Potin sau la Fauchon, in dosul Madelenei; ea supraveghea bucataria, caci ii intrase in minte, dupa cum spune Gotcu, ca vor sa-l otraveasca pe Printul! Spaima asta mi s-a parut oarecum exagerata, este cert insa, ca in timpul lipsei de cateva zile a Printului din Paris i s-a facut o discreta perchezitie domiciliara. Cautau probabil ceva corespondente din Bucuresti, dar n-au gasit nimic si operatia a fost atat de stangace ca s-a putut imediat constata si dovedi infractiunea”.

Dupa cele aproape 3 luni petrecute de Buhman la Paris, acesta se intoarce de acolo (catre sfarsitul lunii iunie 1927), cu o scrisoare adresata de Carol al II-lea tatalui sau, Regele Ferdinand, cu rugamintea de a i se inmana personal. „I-am inmanat scrisoarea ce-o adusesem si asteptam in tacere. S-a uitat lung la plic si l-a pus binisor langa el. Regina care ma privea drept in ochi ma intreaba pe nemteste, asa cum vorbea ea cu mine: Am fost informati ca Printul a decazut fiziceste si intelectualiceste. Mi se spune ca o doamna care se afla langa el il indeamna la bautura si l-a deprins la stupefiante si ca, in sfarsit, nu mai este omul de alta data care l-am cunoscut noi. Este adevarat? Am inteles rolul pe care Regina ma invita sa joc si asta m-a suparat! Rog pe Majestatea Voastra sa nu dea crezare acestor clevetiri […] L-am gasit pe Alteta Sa mai vioi, mai plin de viata, cu mintea mai agera ca oricand si mai ales m-am putut convinge ca este absolut la curent cu toate cate se petrec in lume. Masa sa de lucru e acoperita cu carti de inalta cultura – reviste-brosuri si acte. Pe doamna de care vorbeste Majestatea Voastra n-am vazut-o si n-o cunosc – n-as putea spune ce influenta exercita asupra Printului. Si atunci am povestit despre viata modesta si restrasa a Printului asa cum mi-a fost dat s-o vad si asa cum mi-au descris-o si altii de acolo. Cum era singuratic si lipsit de relatii – o viata asezata pe economie […]. Ceea ce pot sa mai spun eu este lipsa de langa Printul Carol a unui suflet care sa-i fie mai aproape si mai devotat. Cred ca a fost lasat uitarii. Mi-a parut bine cand am vazut pe langa Printul pe tanarul Dr. Gotcu din Bucuresti care s-a atasat mult de Alteta Sa si care s-a dovedit util.”

In ajunul mortii Regelui Ferdinand, deci chiar la inceputul lunii iulie 1927, de teama ca Printul Carol sa nu se intoarca la Bucuresti, I.I.C. Bratianu si simpatizantii liberali cer Printului sa-si reinnoiasca declaratia publica de renuntare la Tron si la apartenenta regala. Este astfel impiedicat sa revina in tara, fapt care, probabil, a fost cerut prin scrisoarea adresata tatalui sau, Regele Ferdinand.  Asa incat, dupa decesul Regelui Ferdinand la 20/21 iulie 1927, va fi declarat Rege micul Mihai (fiul Principelui Carol, in varsta de 5 ani)  impreuna cu regenta numita in acest caz.

In 1928, in luna mai, Principele Carol se afla in Anglia. Iata cum descrie in memoriile sale [1] Buhman aceasta perioada: „8 mai: Principele Carol, care se afla pentru un scurt timp in Anglia, a fost avizat de catre autoritatile engleze ca prezenta sa acolo este indezirabila. Bineinteles ca aceasta dispozitiune surprinzatoare pentru o tara cunoscuta ca ospitaliera a fost luata in urma interventiei guvernului nostru, guvern care-si zice liberal. Ziarele noastre ne informeaza ca Dna Lupescu, care insoteste pe Principele Carol, a fost chemata la politie si interogata minutios asupra trecutului ei. Interdictia de a sta in Anglia a fost aplicata si persoanelor ce intovarasesc pe Printul Carol: Neculai Gatoschi, Puiu Dumitrescu, Niculai si Constantin Lupescu (tatal si fratele doamnei) si un domn Florescu care erau toti musafirii lui Barbu Ionescu, proprietarul unei frumoase resedinte din imprejurimile Londrei”.

La 22 iunie 1928 se pronunta divortul intre Principele Carol si Principesa Elena, desi Carol se opune divortului.

La sfarsitul lunii ianuarie 1929 Printul Carol primeste, la Paris fiind, intreaga colectie de timbre ramase de la Regele Ferdinand. Stiut fiind ca era un impatimit filatelist, ca si tatal sau, pana la urma Regina Maria a fost de acord cu aceasta operatie, iar inventarierea tuturor timbrelor a durat cam 3 luni. Buhman in [1] declara ca dupa opinia sa (n.n. era expert), colectia de timbre valora pe atunci cam 7-8 milioane de lei. Colectia a fost dusa sub fomra unei lazi intregi la Paris de catre Buhman si predata Principelui Carol. „Am plecat la Paris in ultimele zile ale lui ianuarie. Acolo l-am gasit pe Printul la Hotel Carlton de pe Champs Elysees.[…] Deoarece el se afla numai pentru cateva ore la Paris m-a rugat sa-i aduc timbrele peste doua zile la Castelul sau Coësmes din Belleme, departamentul Orne, unde cumparase aceasta proprietate nu de multa vreme. […] Am intrat intr-un mare parc, care vara trebuie sa fie o minune, cand sunt inverziti toti copacii, acuma dormea amortit sub panza subtire de zapada. Castelul este o cladire alba cu un etaj, foarte veche, locuit pe vremuri de Yves de Coësmes care a luat parte la Cruciade. Reconstruit in urma. De un secol apartinea familiei de Saint-James. In 1927 a fost cumparat pe numele Dnei Lupescu, reparat si amenajat modern. Castelul este flancat de un donjon din varful caruia flutura in vantul inghetat de iarna drapelul ros galben si albastru. Am intrat printr-un peron in vestibul. In stanga un mare salon si o mica biblioteca, in dreapta un salonas si o sufragerie. Etajul intai are patru camere iar la etajul al doilea tot patru camere ceva mai mici. In salonasul in care asteptam, au sosit dupa cateva minute Printul cu Dna Lupescu pe care o vedeam acuma pentru prima data. Inalta, zvelta, parul ros venetian ce se potriveste asa de bine cu culoarea alb-trandafirie a fetei sale, ochii verzi, nasul si gura ca desenate de un mare pictor, maini foarte frumoase, o aratare de femeie splendida cu tinuta distinsa a unei adevarate doamne. Impresionanta la prima vedere, ma intampina cu cuvintele: ‘Eu te cunosc pe dumneata, domnule Buhman, cum cunosc pe Lisy si pe Jenny, fetele dumitale’. Desigur ca ma vazuse la Sinaia unde o zarisem si eu de departe, uneori, iar cu Lisy fusese la aceeasi scoala ‘Evanghelische’. Eram incantat de aceasta primire calduroasa, mai ales c-am produs veselie cu darurile ce adusesem: tuica de Campulung si salam de Sibiu, marfa care stiam ca e cam rara pe piata Parisului. Retinut la dejun, mai mult asm vorbit decat am mancat. Aveam multe, multe de povestit si ei aveau tot atat de multe de intrebat. Era cald in casa si amandoi asa de apropiati si prietenosi ca nu-mi venea sa ma mai ridic de la masa. […] Pe urma m-au plimbat prin toata casa. Casa nu era mare si se vedea ca era veche, dar era prevazuta cu calorifer, electrica si toate instalatiile moderne. Mobile simple dar cu gust, poate cam prea sobru chiar. Pe urma dna Lupescu a tinut sa-mi arate o masa de toaleta premiata la o mare expozitie de arta industriala din Paris, facuta din lemn de trandafir si ornat cu bronzuri aurite.”

Iata un portet realizat de Buhman [1] in 1929 Elenei Lupescu,  in cursul aceleiasi vizite la resedinta de la Coësmes a Principelui Carol: „Eu petreceam imparateste , ascultand pe Dna Lupescu, inteligenta, vioaie, buna observatoare si dotata cu o memorie formidabila, istorisindu-ne una dupa alta, diverse fapte amuzante din cronica pariziana. […] Incepeam sa inteleg atasamentul Printului de aceasta femeie. Nu era numai frumoasa, era si extrem de atragatoare prin inteligenta ei sprintena si darul, foarte rar, de a te tine sub farmecul vorbirii sale. Iti facea placere sa te afli in societatea ei. Am controlat adeseori aceasta impresie a mea, in timpul anilor, si am gasit-o confirmata de mai toti care au cunoscut-o de aproape.”

In noaptea de 6/7 iunie 1930 Printul Carol revine in Romania si preia conducerea tarii. Iata cum descrie Buhman episodul revenirii in tara, dupa pribegie, a Printului Carol:

In dimineata zilei de 7 iunie 1930 „m-am prezentat Printului Carol care se afla in apartamanetul Printului Nicolae (n.n. din Palatul Cotroceni, Bucuresti) si care, cu toate ca nu dormise noaptea, era vioi si vesel. […] Aci aflu peripetiile calatoriei. La 4 iunie Printul Carol, care se afla la Coësmes, primeste o telegrama in momentul cand se pregatea sa ia micul dejun. Nu s-a mai atins de el.  A luat imediat o valiza si a plecat in automobil impreuna cu Puiu Dumitrescu. Dna Lupescu a mai ramas la Coësmes vreo cateva zile si apoi ar fi lecat in Elvetia la Vitznau. Printul, ajuns la Munchen, a plecat de acolo cu un avion Farman catre tara. Intre Oradea si Cluj, avand o pana, a fost silit sa aterizeze in plin camp. Dupa o punere la punct rapida a aparatului a plecat si iarasi a trebuit sa se scoboare dupa un parcurs de vreo 50 km. La Cluj s-a aflat de asta si trei avioane au pornit in ajutor. Unul pilotat de Capitanul Opris l-a descoperit si l-a adus la Cluj. Plecat de acolo la orele 8.30 seara a sosit la Baneasa la orele 10.10 noaptea.”

BIBLIOGRAFIE

[1] Eugeniu Arthur Buhman, Patru decenii in serviciul Casei Regale a Romaniei (Memorii 1898-1940), Editura Sigma, Bucuresti, 2006.