Intro: „Dezastrul spiritual al tarii deriva din inteligenta fara continut, din desteptaciune. Lipsa de miez a duhului, preschimba problemele in elemente de joc abstract si rapeste spiritului latura destinului. Desteptaciunea degradeaza pana si suferinta, in flecareala.” (Emil Cioran, 1940)
Cu putina vreme in urma am avut cateva surprize in avalansa. Ironia sortii…dar surprizele mi le-am facut eu, mie! Si astfel mi-am dat seama cat sunt si eu, ca multi altii, rob al „chipului cioplit”, captiv al propriilor fixisme, manipulata si automanipulata de si intru cultura, cazuta in admiratie fara reper. Multe se pot spune in momentul in care iti identifici limitarile si nevederea, ca sa nu spun orbirea. Desi poate mai potrivit ar fi sa spun ca-i vorba de neputinta intru duh.
Cu cateva saptamani in urma, intr-o discutie cu un parinte calugar al carui duhovnic este Parintele Rafail Noica, aflam cu maxima mirare ca Parintele Rafail nu este interesat deloc de modul cum tatal lui, filosoful Constantin Noica, a trait si a suferit, de modul cum a fost urmarit si tratat de securitate in toti anii grei ai comunismului – asa cum reiese astazi din documentele publicate. Ca mirean, nu am putut socoti decat lipsit si de luciditate, si de intelepciune si de credinta, ca Parintele Rafail se arata atat de rece si distant fata de tatal sau, fata de trecutul sau, de memoria sa. Dealtfel acest mod de a gandi al sau l-am simtit si stiind – deja de ani buni – ca nu are obiceiul sa vina la mormantul lui Constantin Noica de la Paltinis. Mi-a fost greu sa accept scurta explicatie ce mi s-a dat ca argumentare fata de aceasta atitudine, din partea parintelui calugar cu care intrasem in dialog pe tema interesului pentru trecutul si viata tatalui. Intr-un fel sau altul, deduceam ca filosoful Noica este considerat de fiul sau monah – un eretic, un om „departe de Dumnezeu”. Firea mea laica, lipsa mea de profunzime, m-a facut sa raman contrariata.
De curand, citind o carte a Parintelui Savatie Bastovoi, aveam sa am o noua si mare surpriza interioara. De data aceasta, subiectul era Mihai Eminescu – un reper urias al romanismului cultural, filosofic si politic. In capitolul «Patologicul si demonicul la romantici» din cartea Parintelui Savatie : „Ortodoxia pentru postmoderinisti”, Ed. Cathisma, 2012, citesc pentru intaia oara o teribila argumentatie care demonstreaza paganismul lui Mihai Eminescu, demonicul viziunilor sale romantice din poezie (ctez aici doar cateva mici fragmente din intreaga argumentatie): „Romanticii nu puteau fi crestini, prin definitie. Totusi ei nu erau atei. Ei presupuneau si intuiau o lume si o realitate in afara acestei lumi si realitati. Adevarat este ca romanticii isi inchipuiau multe, prea multe, lumi si realitati. Lor nu este nevoie, ca in cazul ateilor, sa li se demonstreze existenta lui Dumnezeu. Cum dar a fost cu putinta ca cei de la care ne-au ramas cuvantul -geniu- sa nu vada absurdul situatiei lor?” […] „Demonismul romanticilor nu este intamplator, ci isi are un suport nu numai teoretic, ci si practic. Inclinarea romanticilor spre ocultism o identificam cu usurinta in opera lor, cum este si cazul prozei lui Eminescu «Sarmanul Dionis». Delirul, la care romanticii recurg in scrierile lor ca la un procedeu comod de a-si transpune actiunea dintr-un registru in altul, din real in fantastic sau dintr-un timp in altul, este si un produs al demonicului.” […] ” Lauda demonului este un scop deloc de neglijat, atat in poezia lui Eminescu cat si in a altor romantici. Cel putin in cazul nostru ea se face in modul cel mai clar si direct, intr-un cadru ce s-ar vrea crestin. Atunci cand poetul descrie sau foloseste scene din Evanghelie, o face intr-un mod cu totul satanic. Iata o strofa ce ar trebui sa infatiseze Nasterea Mantuitorului, pe care o citez fara placere: ‘Dar pe pagina din urma, in trasuri greoaie, seci,/Te-am vazut nascut in paie, fata mica si urata,/Tu, Christoase -, o ieroglifa stai cu fruntea amarata/ Tu, Mario, stai tacuta, tepana, cu ochii reci’ – (din poezia „Dumnezeu si om”). La fel si in poezia „Inger si demon” Eminescu prezinta un ‘inger’ aprinzandu-se de pofte trupesti fata de un demon cu ‘fruntea trista‘. […] „Cazand intr-o grava erezie Eminescu, crezandu-se mai milostiv decat Dumnezeu, ar vrea sa-l mantuiasca pe demon. […] Cert este ca Eminescu nu a avut niciodata nici cea mai mica intelegere pentru crestinism si idelaurile crestine„. Raman pe ganduri si nu pot sa nu fiu de acord…
Rasfoind pe Internet, gasesc foarte de curand un mai vechi eseu al lui Răzvan Codrescu, “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?”, în revista Puncte cardinale, anul II, nr. 2/14, februarie 1992 – se poate citi online aici, si raman din nou surprinsa ca nu m-am gandit niciodata la o astfel de posibilitate. „Întîlnirea sufletului tînăr cu opera “ştiinţifică” a lui Mircea Eliade poate fi un cîştig, dacă o privim dinspre lotul culturii, dar ea poate să fie şi o pierdere, dacă o privim dinspre lotul religiei. Prin spiritul care-i guvernează cercetările, Mircea Eliade face un deserviciu flagrant tocmai religiei înseşi, riscînd să înmulţească turma “credincioşilor fără Dumnezeu”, a hermeneuţilor rafinaţi, care ciocănesc totul, dar nu se opresc la nimic, pentru că se cred prea deştepţi şi nu vor “să se sărăcească cu duhul”.
anomismi 