Portugalia si Franta – singurele tari primitoare ale ex-regelui Carol al II-lea

Dupa cunostintele mele actuale, numai doua au fost tarile europene care au recunoscut, intr-un fel sau altul, personalitatea (extrem de controversata) a ex-regelui Carol al II-lea al Romaniei, dupa ce acesta a fost expulzat din Romania si a luat calea exilului (incepand cu septembrie 1940): Portugalia si Franta. Iar pe mapamond, de buna gazduire si recunoastere s-a bucurat dupa 1940 doar in America Latina: in Mexic si in Brazilia, unde a locuit in exil cam cate trei ani.

Una dintre ultimele poze din Romania, 1940, Elena Lupescu & Carol al II-lea (cu palarie)

Revenirea in Europa, dupa fuga – in martie 1941 (practic dupa evadarea) – din Spania lui Franco, cu destinatia America Latina, s-a facut extrem de dificil, si abia in 1947. Nici o tara din Europa, din varii motive – politice, de influenta, de imagine, etc., nu a dorit sa gazduiasca cuplul atat de rau famat: Carol al II-lea si Elena Lupescu. Totusi, dupa eforturi diplomatice necontenite, Portugalia, reprezentata de primul-ministru Salazar, i-a primit si i-a gazduit in modul cel mai elegant si onorabil cu putinta, incepand cu septembrie 1947.  La moartea sa, in aprilie 1953, Carol al II-lea s-a bucurat de toate onorurile militare si guvernamentale, fiind inmormantat (cu escorta militara) in Panteonul Regal de la Manastirea Sao Vicente din Lisabona, acolo unde erau inmormantati toti regii Portugaliei. Unii au speculat ca acceptarea sa in Panteonul Regal este legata de faptul ca bunica sa din partea tatalui, Antonia de Portugalia (1845-1913) ar fi fost „ingerul pazitor” al nepotului Carol la Lisabona. In 1977, dupa moartea sa, si Elena Lupescu a fost inmormantata tot in Panteonul Regal portughez, alaturi de sotul sau. In 2003, la 50 de ani de la moarte, ramasitele pamantesti ale cuplului Carol al II-lea si Elena Lupescu au fost aduse in Romania si inhumate la Manastirea Curtea de Arges (de asta data, insa, separat).

A doua tara, care a fost si a ramas „de suflet” pentru Carol, a fost Franta. Acolo a detinut proprietati, a vietuit mai multi ani in tinerete si a pastrat o casa si mosie la Coesme, nu departe de Paris, pana la stabilirea definitiva la Estoril (langa Lisabona). A sperat mereu sa revina in Franta, la Coesme, alaturi de Elena Lupescu, dar nu a reusit. Dupa exilarea de pe tron din 1940, abia in 1949 primeste viza ca sa poata reintra in Franta, pentru o calatorie de cateva saptamani, in septembrie-octombrie 1949. In iulie 1944, Carol nota in insemnarile sale zilnice (cu data de 12 iulie): ” Nu cred sa fie cineva care sa nu fie multumit de aranjamentul intervenit intre de Gaulle si Roosevelt. Oricat unii, in miopia lor, ar crede ca Franta nu va mai juca un rol in politica mondiala, totusi, pentru marea majoritate a omenirii, ea reprezinta tot ce poate fi mai bun, mai frumos de punctul de vedere spiritual. Cuvantul pe care l-a spus odata un francez, intr-o criza de orgoliu, ca orice om are doua patrii, a lui si Franta, este aproape adevarat. Eu unul, care am o incredere absoluta in puterea de radiatiune intelectuala si in echilibrul de politica internationala a Frantei, sunt cum nu se poate mai fericit.” 

Se pare ca si Franta l-a stimat cu adevarat pe acest rege al Romaniei. De curand, de pe blogul Principelui Radu al Romaniei am aflat ca exista la Nisa, Parcul Carol al Romaniei. Suprafata acestuia este de cca. 23,000 de metri pătrați, si a fost  realizat din inițiativa municipalității orașului Nisa, pe locul parcului castelului Fabron. Povestea castelului Fabron este descrisa intr-un comentariu pe pagina despre parc a blogului Principelui Radu, de istoricul Gabriel Badea-Paun, care scrie in comentarii: „Castelul Fabron a fost construit pentru Ernest Gambart, […], a fost cumparat prin anii 1880 de Ducele de Saxa-Cobourg et Gotha si prin succesiunea sotiei sale, Marea Ducesa Maria Alexandrovna Romnanov, a trecut fiicei sale, Regina Maria a României, care a facut dese sejururi. Prin testament ea l-a atribuit fiului ei cel mare, Principele Carol, viitorul Rege Carol al II-lea. Nu stiu la ce data a fost înstrainat de acesta si distrus, fara îndoiala însa ca dupa cel de al Doilea Razboi Mondial, o perioada teribil de nefasta pentru edificiile eclectice în Franta […].” La 6 octombrie 1949, in insemnarile sale zilnice, Carol aminteste de deplasarea la Nisa, la Fabron, unde a gasit totul in ruina dupa razboi. La acea data castelul ii mai apartinea deci. El constata atunci ca trebuiau milioane pentru a fi reparat…, si nu detinea acesti bani, iar Carol isi aminteste cu amaraciune si nostalgie atunci, pe loc, de vremurile de cu 50 de ani in urma, din copilaria sa, aici. Concluzioneaza in legatura cu Fabron, asa: „Te apuca o adevarata jale privind cum urgiile, cari au napadit asupra acestei lumi, irosesc toate aceste locuri si lucruri care au fost ale stramosilor„. Cert este ca, dupa instrainare, care trebuie sa se fi intamplat in 1950 sau ceva mai tarziu (instrainarea putand fi chiar sub forma de donatie…), Franta aduce omagiul sau unui rege al Romaniei, regelui Carol al II-lea, numind un parc al orasului Nisa dupa numele lui:” PARC DE LOISIRS CAROL DE ROUMANIE”, 23 avenue de Fabron 06200 – Nice, France. El, parcul, dainuieste si azi, la fel ca si casa sa din Estoril-Lisabona, unde si-a trait ultimii ani de viata, din 1948 pana in 1953, alaturi de Elena Lupescu, pe strada Rua do Alentejo, la numarul 4 si care poarta inca, o mica placuta aurie cu inscrisul „Rei Carol”.

Carol al II-lea si mentalitatea americana

In 1944, cu ocazia zilei nationale a SUA (4 iulie), ex-regele Romaniei, Carol al II-lea, aflat in al patrulea an de exil fortat (in Mexic in acea vreme), caracteriza in jurnalul sau, cu luciditate si inteligenta, mentalitatea americana a vremii. Interesant este sa constatam azi, dupa aproape 70 de ani, ca felul in care vedea lucrurile, ramane pe deplin de actualitate.

„Aceasta zi (n.n. 4 iulie) ma face sa ma gandesc la toate ce sunt, si, mai ales la acele ce ar fi putut fi. E un pacat pentru lumea intreaga ca aceasta mare natiune are atatea scaderi, atatea lipsuri de intelegere a altor natiuni si al altor mentalitati. Azi se simt tari si indispensabili lumii, deci vor sa impuie felul lor de a gandi, felul lor de a vedea lucrurile, si aceasta, adesea, nu se potriveste cu felul celorlalti, de aci frecari, de aci constatarea ca n-au reusit sa se faca iubiti. E pacat, mare pacat. Democratia lor este idealistica, dar este mai ales de vorbe, de fapt la ei domneste o tiranie, o dictatura, aceea a presedintelui, care, la randul lui este adesea robul partidului, scuza pentru aceasta este ca e bazata pe vointa, rolul, poporului. Ceea ce deformeaza si acolo democratia, ca in multe alte locuri, este ca adevaratul stapan este tot Maria Sa Banul si o nemaipomenita si inconstienta conceptie a libertatii Presei. De pilda, zilele trecute, la 5 dimineata, a telefonat o jurnalista din California sa intrebe cand vine Duduia (n.n. Elena Lupescu) acolo ca sa-si faca operatie estetica. Aceasta legenda nu se poate starpi. Sunt asa de inconstienti, ca, o data cand au incalecat pe un cal breaz, mai ales cand este o minciuna defaimatoare, e extrem de greu sa-i faci sa descalece.”

Carol al II-lea: (clar)viziuni politice, decembrie 1943

Dupa mai bine de 3 ani de la exilarea de pe tronul Romaniei, ex-regele Carol al II-lea, stabilit temporar in Mexic (la Coyoacan – suburbie a capitalei mexicane), nota in jurnalul sau una dintre cele mai infocate insemnari politice, pe care o redau mai jos, conform vol. al IV-lea al  cartii „Insemnari zilnice” aparuta la Ed. Curtea Veche, Bucuresti, in 2000. El urmarea si insemna zilnic evolutia situatiei politice europene si mondiale, dar insemnarea sa datata sambata, 4 decembrie 1943, mi se pare foarte relevanta asupra clarviziunii sale privind viitorul (si este departe a fi singura, in jurnalul sau):

„Am fost astazi, de o nervozitate fara seaman, chiar seara s-a produs, lucru foarte rar la mine, o adevarata criza de nervi (n.n.  intr-adevar, pe parcursul mai multor ani de jurnal, nu am regasit nicaieri revelate stari nervoase ale ex-regelui). Mi-a ajuns cutitul la os, nu mai stiu unde sa dau cu capul si cu gandul. Sunt din ce in ce mai ingrijorat de cum se dezvolta politica lumii. Are loc, in momentul de fata, sau s-a terminat tocmai, conferinta intre Roosevelt, Churchill si Stalin, la Teheran. Presa este muta asupra celor ce se vorbesc acolo si mi-e o frica grozava ca atmosfera va fi sovietofila. Prin slaba activitate militara a anglo-saxonilor, Armata Rosie a adus URSS-ului un prestigiu care, pentru dezvoltarile viitoare, va fi un adevarat dezastru. S-a si inceput prin formarea in Iugoslavia a unui guvern asa-numit <<liber>>, care este in opozitie cu cel legal, refugiat la Cairo. Pentru prostii si democratii formalisti, si sunt multi, aceasta insemneaza libera exprimare a vointei popoarelor, pe cand, de fapt nu este decat o ingrozitoare presiune a comunistilor sustinuti de Moscova si infaptuita prin cei doi leaderi, Tito si dr. Ivan Ribar, instruiti de raposatul Comintern. Daca ceilalti doritori de ordine si liniste in Europa, si deci in lume, nu vor deschide ochii, aceasta insemneaza comunizarea a, cel putin, partii noastre a lumii. Pe cealalta o despart mii si mii de kilometri de granita sovietica, noi, nenorocitii de <<balcanici>>, suntem vecini cu ea si expusi oricarei presiuni din partea acestor distrugatori ai civilizatiei milenare. Iata cauza fundamentala a nelinistii mele, iata de ce sufar, de caterva zile, un adevarat chin moral.”

La 6 decembrie 1943, doua zile mai tarziu, ex-regele Carol continua sa noteze, asupra aceluiasi subiect:

” Seara, s-a dat la Radio un comunicat asupra conferintei de la Teheran. Nu se zice absolut nimica, decat o vorbarie infinita asupra unor hotarari vagi. Dupa acest comunicat atat de searbad, toate intrebarile ingrijoratoare raman mai departe deschise. De punct de vedere al hatararilor de razboiu, bineinteles, nu se poate spune nimica. Pentru cele politice insa, raman totusi doua ipoteze, cea mai buna, ca nu s-a putut ajunge la vreo intelegere cu Stalin si deci ca s-a evitat a se lua o hotarare, spre a nu supara pe Soviete. Cea rea, ca s-a ajuns la o hotarare care sa fie pe placul imperialistilor sovietici si ca deci, fiind contrarii principiilor Chartei Atlantice, le-a fost rusine sa le publice. Totul este posibil si enigma ramane tot atat de nedeslusita„.

Printre bunele si relele perioadei interbelice romanesti

Am aflat cu multa bucurie, de pe blogul Principelui Radu al Romaniei (postarea din 22 martie 2012), ca de curand exista acces liber complet si digital la colectia „Revistei Fundatiilor Regale” (link aici). Biblioteca Digitala a Romaniei, Daco Romanica este cea care a pus in practica proiectul acestui acces.

„Revista Fundatiilor Regale” a fost realizata la inițiativa regelui Carol al II-lea al României in 1934 si a avut o existenta de 14 ani. Aparitia era lunara, iar revista era foarte consistenta, fiecare numar insumand intre 250-300 de pagini. Subiectele erau din domeniile literatură, artă și cultură generală, inclusiv legislatie si politica. Toate numele sonore ale vremii, fie ei scriitori, critici, istorici literari sau savanți, publicau in revista.

Regele Carol al II-lea a ținut mult la ctitoriile sale culturale „Revista Fundațiilor Regale” și „Editura Fundațiilor Regale”. Pentru a le finanța, în 1934 a fost înființată Loteria Uniunii Fundațiilor Culturale Regale. A fost o loterie anexă, organizata de „Regia Loteriei de Stat” în colaborare cu instituții de asistență publică si culturale.  Altă sursă de finanțare au fost primăriile, care erau abonate din oficiu la „Revista Fundațiilor Regale”.

Ex-regele Carol al II-lea al Romaniei, in iarna lui 1950-1951 la Estoril (Portugalia), in exil (si la mai putin de 3 ani inainte de deces)

Ion Bianu, presedintele Academiei Romane, in sedinta institutiei din 13 iunie 1930, la care participa abia intorsul din pribegie Carol al II-lea (ca sa reia tronul), sublinia „stransele legaturi care unesc aceasta institutie culturala a neamului romanesc cu dinastia nationala intemeiata, in acelasi timp cu dansa, in 1866”. Secretarul general al Academiei de atunci, matematicianul George Titeica, intregea cuvintele lui Ion Bianu, prin urmatoarea caracterizare pusa in fruntea raportului sau pe anul1930-1931: „Regele Carol al II-lea, crescut sub privirea blanda si inteleapta a Marelui Rege Ferdinand I si a Reginei Maria, format in zilele de grea incercare prin care a trecut neamul nostru, cunoaste de aproape aspiratiile de cultura si de civilizatie ale poporului roman si va sti sa deschida drumul sigur catre realizarea lor”.

Misiunea culturala a Dinastiei a fost reluata intr-adevar dupa 1930, de Regele Carol al II-lea, acela care avea sa fie numit „Voevodul Culturii”.

„In cei zece ani care au urmat Restaurarii, Academia Romana a avut in Regele Carol al II-lea nu numai un protector, care i-a acordat atentiune si bunavointa, dar, in multe imprejurari, un inspirator direct” (Constantin Radulescu-Motru, in „Revista Fundatiilor Regale”, numarul din iunie, 1940). 

La 25 Mai 1931, Suveranul prezideaza pentru prima oura, in calitate de Rege, o sedinta a Academiei. Erau pe atunci pentru tara zile grele de criza economica. Reprezentantul Academiei s-a crezut de aceea indreptatit sa aminteasca de greutatile cu care institutia sa are de luptat. C. Radulescu-Motru in articolul sau „Academia Romana in ultimii 10 ani” din numarul din iunie 1940 al revistei, scrie:  „<<Fara un ajutor puternic, zice el (reprezentantul Academieie, n.n.), nu putem spera sa ajungem a indeplini menirea noastra>>. La aceste cuvinte, Suveranul raspunde: <<Frumoasa si nobila misiune are Academia Romana in dezvoltarea Patriei, mai ales in zilele acestea cand materialismul cel mai acut domina omenirea. Tara aceasta atat de bogata in resurse nationale ale solului trebue de aici incoace sa dezvolte si mai mult bogatiile ei culturale si sufletesti. In aceasta opera de progres, Societatea Domniilor Voastre are rolul de capetenie. […] Un puternic stalp al bunei traditii o formeaza scumpa Mea Ostire, celalalt stalp sunteti voi. […] Oricat de mare ar fi bogatia materiala a unei tari si oricat de puternica ar fi puterea ei armata, in fata istoriei omenirii acea tara nu va avea o insemnatate, daca nu va aduce aportul ei literar, artistic si stiintific. Intreg trecutul tarii se adaposteste aici, intre aceste ziduri, spre a ne da indemnul sa cladim pe temelia frumoaselor eforturi de ieri si sa desavarsim neamului un stralucit viitor intelectual. N’a fost Academia Româna infaptuirea Unirii, inainte ca ea sa se fi inchegat prin vitejia si jertfa atator energii tinere ? Din aceasta mare sfortare care ne-a adus intruchiparea visului tuturor Românilor trebuie sä se inchege, pe terenul cultural, realizari care sa fie la inaltimea suferintelor din trecut>>”.
Articolul  semnat de Radulescu-Motru mai adauga: „Caci, multumita traditiei sale nepatate, Academia a avut, cu ocazia acestor comemorari (a unor oameni de seama ai Romaniei, n.n.), rara fericire de a avea mai totdeauna in mijlocul sau pe Suveran Insusi, in rolul de Voevod al culturii, spunandu-si cuvantul, cu sinceritatea unui desavarsit intelectual: Regina poeta Carmen Sylva (sedinta dela 6 Martie 1936) ; B. P. Hasdeu (sedinta dela 27 Nov. 1936) ; Regele Carol I (sedinta dela 26 Mai 1939) ; Mihail Eminescu (sedinta dela 16 lunie 1939) ; Titu Maiorescu (sedinta dela 17 Februarie 1940), etc., au avut comemorari la inaltimea gloriei lor si a recunostintei noastre.”

 

Romania – mereu la rascrucea istoriei: 1940

Am gasit in revista americana „Life”, numarul din 19 februarie 1940, un articol lung si foarte interesant despre Romania sub Regele Carol al II-lea. Pe coperta, regele impreuna cu – pe atunci Printul Mihai, fiul sau. In primavara acelui an, dupa ce deja se declansase al doilea razboi mondial, lumea politica isi indrepta privirile catre Romania cu o mare si uimitoare curiozitate.

Urmatoarea tinta era la acel moment, cu siguranta, Romania. Nu exista niciun dubiu ca atat Gemania cat si Rusia pandeau momentul de a pune stapanire pe petrolul si granele romanesti. In plus, in afara de Yugoslavia, toate tarile vecine aveau motive de agresiune impotriva Romaniei. Extrasele de mai jos sunt elocvente, iar unul dintre subtitluri, „razboiul ascuns din Balcanii neutri” indica linistea de dinaintea furtunii. O liniste pe care Carol n-a putut-o mentine decat foarte putin. In ultimul extras de mai jos, se va vedea ca asteptarile americanilor erau foarte mari, in ceea ce il privea, in legatura cu gestionarea conflictului la acel moment.

Moartea lui Carol al II-lea

In noaptea de 3/4 aprilie 1953, s-a stins la Estoril, langa Lisabona (Portugalia) – unde se afla de la sfarsitul lui septembrie 1947, fostul rege al Romaniei, Carol al II-lea. Avea 59 de ani si jumatate. Maresalul curtii si apropiatul sau atat in ultimii ani ca rege al Romaniei, cat si in toata perioada exilului (exil inceput in septembrie 1940 si incheiat prin deces), Ernest Urdareanu, a fost cel care, alaturi de consoarta sa din ultimii 29 de ani, Elena Lupescu, au fost langa el in ultimele clipe. Ei au fost cei care au transmis presei detaliile decesului. In jurnalul sau „Intre datorie si pasiune” (vol. VI, 1949-1951), Carol al II-lea nota slabirea starii sale de sanatate, mai ales dupa implinirea varstei de 53 de ani. In ultimii ani incepuse sa aiba probleme, pe care le insemneaza in jurnalul sau din vreme in vreme, lapidar, probleme nu numai de vedere, dar si legate de fumatul intens.  Sunt mentionate in cateva randuri, incepand cu 1947, stari de rau, fie digestive, fie legate de „fumatul prea mult”. In ultimele zile ale lui octombrie 1950, dupa cateva zile de boala care „incepe a apasa asupra moralului” (insemnare din 31 oct.1950), datorita insistentei Elenei Lupescu, regele cere consultatia Dr. Taquencho: „din fericire, nimica la inima si la plamani, insa ii e teama sa nu am ceva la stomac”. In noiembrie-decembrie 1950 a fost diagnosticat cu o boala digestiva, cel mai probabil ulcer, deoarece tinea un regim sever si era obligat la ore de repaus si odihna zilnica. Mentioneaza la un moment dat cuvantul „ulceratie”. Detaliile starii de sanatate sunt sarace in general, in insemnarile lui Carol al II-lea. Imi amintesc ca si tatal sau, regele Ferdinand, arareori se plangea, din contra, ascunzand problemele sale digestive. Faptul a condus la diagnosticarea foarte tardiva a cancerului intestinal de care a suferit si murit. Nici regina Maria, mama sa, nu detaliaza starile de rau ce au insotit debutul si evolutia cirozei hepatice care a rapus-o. Cert este, in cazul ex-regelui Carol al II-lea, ca a avut o boala digestiva serioasa in toamna-iarna anului 1950. Intrucat jurnalul sau publicat se opreste la data de 13 aprilie 1951, si nu se cunosc alte insemnari personale, singurele marturii ale perioadei vietii sale, pana la moarte, sunt cele din ziarele vremii. Un astfel de exemplu este ziarul australian „Sunday Edition of The Sunday Morning Herald”, aparut la Sidney, Australia, la data de 5 aprilie 1953, care comenteaza asupra evenimentului mortii rapide si neasteptate a ex-regelui Carol, rapus de un atac de cord:

Povestea unui iaht regal: Nahlin (Luceafarul / Libertatea)

In 1929, cea mai bogata femeie din Marea Britanie, Lady Annie Henrietta Yule, a comandat constructia a trei vase mici de croaziera, dar de cea mai buna calitate pentru acea vreme, la  John Brown & Company, Clydebank, UK. Primul construit a fost iahtul cu aburi Nahlin, cel mai mare si mai luxos la acea vreme, lansat la apa in 1930. In 1934 Nahlin a fost clasificat ca unul dintre cele mai mari iahturi de croazieră privat construit vreodată în Marea Britanie.  In 1936 Nahlin a fost inchiriat de catre regele Edward al VIII-lea al Marii Britanii şi utilizat de el şi de doamna Wallis Simpson, în rasunatoarea lor croaziera amoroasa. Vasul avea camere de oaspeti cu baie proprie, o cameră special destinata doamnelor, o sală de gimnastică şi o bibliotecă. Vasul era perfect echipat pentru croaziere oceanice lungi.

In 1937, Regele Carol al II-lea al Romaniei a cumparat vasul Nahlin la un pret de 90.000 de lire sterline (dupa alte surse, 120.000) si l-a rebotezat Luceafarul. Vasul a parasit Marea Britanie catre Romania la 6 septembrie 1937. A devenit proprietatea Ministerului Culturii care l-a utilizat ca iaht charter, apoi ca muzeu plutitor si apoi ca restaurant plutitor pe Dunare. Numele lui s-a schimbat ulterior in Libertatea.

Iahtul Nahlin, foto din vara anului 1937, cand a fost achizitionat de Regele Carol al II-lea pentru Romania

Iahtul Nahlin, sub numele de Luceafarul - pe Dunare, 1939

Nahlin are 91.4 m lungime si  o latime de 11 m. Inaltimea este de 4.42 m şi este echipat cu un sistem de propulsie cu puterea de 2 x 200 CP, atingand o viteză maximă de 17,1 noduri.

După revoluţia română din 1989, iahtul a fost vândut la „Regal” SA – o societate privată, cu sediul în Galaţi, care, la rândul ei, l-a vandut – în circumstanţe neclare, în 1999, pentru doar 250.000 USD companiei britanice Edminston. La acea vreme vasul se numea „Libertatea” si a fost clasificat  de Ministerul Culturii drept obiect de tezaur national, prin ordinul nr.3041/1998. Prin urmare, vasul nu ar putut fi vândut unei societati străine şi exportat din România. Totusi, evenimentul s-a produs, si în 1999 a fost eliberat un permis temporar de export , pe motiv că avea nevoie de reparaţii urgente.  Santierul naval englez  „Even Port Royal” era titularul  planurilor originale, si putea executa reparatiile. Permisul de instrainare a expirat la 25 august 2000 – data la care nava ar fi trebuit să fie  returnata  în România. Astăzi insa, nava este înregistrată în portul din Glasgow, sub numele ei iniţial, Nahlin.

Fata iahtului Nahlin in vara anului 2010, reintors in Marea Britanie

Pe site-ul profesionist www.superyachts.com, Nahlin s-a gasit in anul 2011 pe pozitia 36 mondial, iar pentru 2012 este prognozata pozitia 37, ramanad astfel unul dintre fruntasele mondiale, dupa 82 de ani de la prima lansare la apa. Filmul de prezentare a iahtului se poate vizualiza aici.

Carol al II-lea si Elena Lupescu – franturi de trecut

1939:  In a sa „Autobiography. Vol. II (1937-1960) – Exile’s Odyssey”, ( The University of Chicago Press, 1988),  la pag. 79, scriitorul Mircea Eliade surprinde pe scurt prima sa intalnire cu regele Carol al II-lea (si Elena Lupescu):  „In primavara anului 1939, pe neasteptate, generalul Condeescu a murit de un atac de cord.  Il pierdeam pe cel mai important „protector”, de care, în pofida diferentei de vîrsta, ma atasasem mult în ultimii ani. Scriitorii si oamenii de cultura pierdeau un sprijinitor fara egal. Datorita lui, Societatea Scriitorilor Români dispunea acum de fonduri si putea ajuta atîtia scriitori, tineri si batrîni, saraci sau bolnavi; el îl introdusese la „Fundatiile Regale” pe Mihail Sebastian, pe Pastorel Teodoreanu si multi alti scriitori si critici. Generalul Condeescu cunostea bine precaritatea meseriei de scriitor în România si nu-si uita niciodata fagaduielile. Sotia lui mi-a spus ca, în ultima zi, între doua crize cardiace, i-a repetat de mai multe ori ca îmi fagaduise o subventie pentru tiparirea volumului II din „Zalmoxis”, si înca nu izbutise sa mi-o trimita. A doua zi, la slujba religioasa oficiata chiar în odaia lui, în fata patului pe care zacea, au asistat Regele Carol, Elena Lupescu si Armând Calinescu, si asa i-am vazut si eu pentru intîia oara. Dintre prietenii lui scriitori, se aflau N. I. Herescu, AI. Rosetti, Mihail Sebastian si cu mine. Nimeni, nici chiar d-na Condeescu, nu stiuse ca va veni Regele Carol, însotit de Lupeasca si primul ministru.”

1940: In ziarul „The Argus” care aparea la Melbourbne (Australia) la data de 8 noiembrie 1940, o coloana mica din acel jurnal comenta interventia Regelui Mihai pe langa Maresalul Ion Antonescu in vederea salvarii Elenei Lupescu de la „vanatoarea” de care era urmarita, datorita originii sale evreiesti. In acea perioada Carol al II-lea si Elena Lupescu se aflau in Spania generalului Franco, tara care i-a tinut captivi dar din care au reusit sa fuga spre America de Sud:

Extrasul din jurnalul australian de la 8 nov. 1940

iulie 1947: trei ziare australiene comenteaza cununia dintre ex-regele Carol al II-lea si Elena Lupescu, cununie ce a avut loc in apartamentul lor de la Hotelul Copacabana Palace din Rio de Janeiro, la 6 iulie 1947.

In ziarul „The Examiner” care aparea la Launceston, Tasmania (Australia) la data de 7 iulie 1947, se facea anuntul casatoriei (de fapt doar cununia civila) dintre ex-regele Carol al II-lea si Elena Lupescu, la Rio de Janeiro (Brazilia) unde se aflau in exil in acea perioada. Lunile care includ vara anului 1947 lipsesc din jurnalul lui Carol, asa incat rubricile de ziar sunt intre putinele surse istorice ale evenimentului: 

Extras din ziarul australian "The Examiner" din 7 iulie 1947

Si ziarul australian „The Cannbera Times” din 7 iulie 1947 comenteaza cununia celor doi:  

Extras din ziarul "The Cannbera Times" din 7 iulie 1947

Al treilea ziar australian ce anunta cununia este numarul din 7 iulie al „The Sydney Morning Herald”:

Extras din "The Sydney Morning Herald", 7 iulie 1947

O privire printre genele stranii ale istoriei noastre

La 15 august 1949, ex-regele Carol al II-lea nota in jurnalul sau („Insemnari zilnice. Intre datorie si pasiune.” Vol. VI, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2002) un lucru foarte interesant: despre intalnirea, la Lisabona (unde se afla in exil), cu jurnalistul american E.A. Easterman. Cu acea ocazie aveam sa aflu despre una dintre cartile foarte rare si dificil de gasit, care aparuse in 1942 in Marea Britanie, scrisa de Easterman:  „King Carol, Hitler and Lupescu” (Ed. Victor Gollancz Ltd.). Subtitlul cartii de pe coperta fata  prezinta astfel: „The inner history of Carol, ex-king of Roumania, his relations with internationally famous yet virtually unknown Mme Lupescu and the conflict with Hitler, which cost Carol his crown, and led to his exile to Mexico”.

In jurnalul zilei de 15 august 1949, Carol nota: „Seara, dupa cina, telefon din Lisabona: era dl. Easterman, care a scris cartea „King Carol, Hitler and Lupescu”; in treacat pe aci si plecand maine dimineata, doreste sa ne vaza. S-a lasat de ziaristica si azi este secretarul general al Aliantei Evreiesti. Conversatiune placuta asupra chestiunei Israelului, a Angliei si situatiei economice mondiale. Vrea sa scrie o noua carte si, pentru aceasta, va reveni de Craciun”.

Jurnalistul american A.L. Easterman a fost editor de Externe al ziarului Daily Express şi, mai târziu, corespondent de Externe la acelasi jurnal; apoi, de la începutul războiului al doilea mondial si până la prăbuşirea Franţei, corespondent sef al ziarului Daily Herald. Este unul dintre puţinii oameni care au putut pretinde ca au cunoscut Europa „din interior ” în toată încurcătură stranie de diplomaţie şi de contra-diplomaţie….  A călătorit mult, atât în Europa cat şi în SUA, şi a avut ocazia sa intalneasca şi sa discute cu liderii diplomatici şi politici ai Europei. În ianuarie 1938 Eastarman a fost trimis in România într-o misiune specială: pentru a  ancheta numirea senzaţională de catre regele Carol a fascistului anti-semit Octavian Goga, ca premier al Romaniei – act care a dezorientat la acea data intreaga  Europa. Acest act s-a produs  după ce Hitler a început să dezvăluie proiectul său de carmuire a intregului continent şi de programare a războiului.

Easterman a fost atras insa de caracterul şi personalitatea neobişnuite ale regelui Carol, cu care a realizat  un interviu care a făcut vâlvă în întreaga lume, atunci, in 1938.  El a vorbit de asemenea cu Elena  Lupescu – un privilegiu rar pentru un jurnalist, deoarece ea evita totdeauna publicitatea şi presa. Legaturile lui Easterman cu Carol vor continua si dupa exilarea regelui, asa cum reiese din jurnalul sau. Jurnalul, publicat la noi in 6 volume, se incheie (brusc)  la ziua de 13 aprilie 1951, unde editorii mentioneaza „Asa se incheie insemnarile zilnice ale lui Carol al II-lea”. Cum se va vedea mai jos, la inceputul lui 1951 Carol lucra impreuna cu Easterman la noua carte-document. Nu stim cat s-a lucrat la acea carte, ea nu a fost publicata… Timpul cat a mai fost posibil sa se lucreze (cel putin impreuna cu Carol), s-a intins pana la moartea acestuia, din aprilie 1953. Elena Lupescu stia la fel de multe, si ar fi putut continua alaturi de Easterman scrierea acelei carti… Dar acestea sunt simplele noastre speculatii… Istoria noastra este si ramane partial nedevoalata.

In ceea ce priveste cartea publicata in 1938, adica „King Carol, Hitler and Lupescu”, ea reprezinta rezultatul unei cercetari destoinice  şi al punerii cap la cap a unor fapte, cu privire la aceste trei persoane, şi prezinta rolul pe care l-au avut în mersul istoriei unei ţari puţin cunoscute, ca Romania, pe scena larga a Europei aflata pe calea haosului şi în războiul care a cuprins şi atins milioane de oameni. Din această carte transpapare o nouă concepţie privind monarhul „cel mai colorat” al Europei antebelice şi a partenerei sale (E. Lupescu), o femeie care, timp de douăzeci de ani, a participat la istoria lumii, vorbind şi intuind. Easterman aduce la lumină, in cartea sa din 1942 (a carei singura editare s-a facut in acel an, si numai in Marea Britanie) a poveştii senzaţionale şi nespuse pana la momentul respectiv, prezentand in detaliu pentru prima oara, drama tragică de dinainte şi din timpul abdicarii regelui Carol, forţat să renunţe la scaunul lui de domnie de către generalul Antonescu şi complicii săi, Garda de Fier fascistă terorista. Este dezvăluita întâlnirea lui Carol cu Hitler, la Berchtesgaden. Tiradele lui Hitler, în faţa lui Carol şi a fiului său, Principele Mihai, sunt revelate ca fiind începutul conflictului deschis dintre Führerul  nazist şi regele român; este demonstrata determinarea lui Hitler de a zdrobi un monarh atat  de sfidător! Un alt un punct important al cartii este prezentarea eşecului  vizitei lui Carol la Londra în noiembrie 1938, când venise acolo nu numai pentru imagine, ci ca să caute sustinere si sprijin împotriva lui Hitler. Cartea aduce la suprafata „povestea din interior” a relaţiilor lui Carol cu Marea Britanie şi Franţa, din perspectiva agresiunii viitoare a lui Hitler în Europa şi în cursul primului an de război. Se discuta tema: a fost Carol al II-lea suporterul, instrumentul sau victima lui Hitler? Cum au evoluat lucrurile, a „vândut” el ţara sa Germaniei  naziste sau a fost trădat ca sa predarea tara sa Axei? Scopul real al vizitei de stat a lui Carol la Londra a fost de a propune Marii Britanii  sa il sprijine ca să reziste obiectivulului Führer-ului de a distruge independenţa României, ca parte a proiectului sau  major  de agresiune europeana. Sunt  pe deplin demonstrate eforturile disperate ale regelui Carol de a asigura o garanţie britanica Romaniei, similara celei oferite Poloniei.  Este aratat refuzul total al lui Chamberlain in directia sprijinirii Romaniei, pana cand, presat de liderii laburisti britanici, la o întâlnire dramatică dimineaţa devreme cu primul-ministru pe Downing Street 10, înainte ca Sir Horace Wilson sa ajunga, acesta a cedat.  Există, de asemenea, dovada uimitoare a modului  în care Carol a fost „lasat de izbeliste” in problema ajutorului britanic pentru România, atunci când Misiunea Comerciala Britanica a refuzat creditul pentru tara noastra, atunci când erau necesare 50 milioane lire sterline pentru ca regele Carol sa poata inzestra ţara spre  a face fata agresiunii lui Hitler. Marea Britanie refuza ajutorul Romaniei ca raspuns la  presiunile si ameninţările lui Hitler privind eventuale concesii facute Romaniei pe aceasta tema. Este aratata presiunea constantă şi neobosita a lui Hitler asupra lui Carol, intrigile  naziste şi ameninţările, eforturile zadarnice ale lui Carol pentru a asigura ajutorul de la democraţiile occidentale, predarea sa treptată Germaniei şi ruina finală, umilitoare, a României dupa „dictatul de la Viena”. Este dezvăluita in amanunt viclenia teribila si şicanele  lui Hitler asupra Romaniei. Ele formează o naraţiune despre trădare, spionaj, rebeliune, şi prăbuşirea unui tron şi a unui stat.

Legatura lui Carol cu Easterman continua, astfel incat in jurnalul sau („Insemnari zilnice. Intre datorie si pasiune.” Vol. VI), acesta noteaza la ziua de 7 mai 1950 (gasindu-se in prima sa vizita la Londra, dupa inceputul exilului, cu prilejul expozitiei filatelice mondiale): „…Duduia a trecut in salon si am avut mai multe vizite. Intai, pe Easterman, care a venit sa vorbeasca despre cartea pe care vrea s-o scrie (n.n. despre ex-regele Carol); neputandu-l ajuta dupa cum dorea, a venit cu o noua propunere: s-o scriem impreuna, adica sa fie publicata sub iscalitura mea (n.n. a lui Carol). Duduia e favorabila ideii.”

Urmatoarea mentiune a lui Easterman in jurnalul lui Carol apare la data de 27 ianuarie 1951: „Dimineata, obisnuita ora de lucru cu Easterman. S-a discutat despre educatie si invatamant, i-am vorbit despre scoala ce-o facusem pentru Mihaita (n.n. Principele Mihai, fiul sau). Pe urma, a reluat chestiunea esentei Monarhiei si functionarea mecanismului constitutional al ei; am aparat teoria unei Monarhii active, Regele fiind responsabil in fata constiintei sale, responsabil de cele ce iscaleste„.

Jurnalul lui Carol se opreste la nici 3 luni de la aceasta ultima mentiune cu privire la noua carte despre Carol al II-lea, proiectata de Easterman. Iar la 2 ani de la ultima fila din jurnal se opreste si viata ex-regelui Romaniei…

In alta oridine de idei, cateva file foarte  interesante cu privire la relatia Carol-Hitler, respectiv Romania-Germania, se gasesc in cartea unui  autor englez, Paul D. Quinlan, aparuta mult mai recent in SUA (decat cartea lui Easterman din 1942), si anume in 1995, la Ed. Greenwood Press, si tradusa in Romania la Ed. Humanitas in 2008. In acest sens, paginile 268-280 din traducerea romaneasca, merita citite!  Cartea istoricului  Paul D. Quinlan este mult mai echidistantă decât alte lucrări despre figurile regale. Acesta este un lucru remarcabil, pe fondul controverselor interminabile asupra lui Carol al II-lea.

Anii de dupa „glorie”: Carol al II-lea si Elena Lupescu in Portugalia

Mereu am fost interesata de anii de dupa glorie, ai celor ce au avut-o. Anii de dupa pierderea puterii, a stralucirii, a curtoaziilor mai mult sau mai putin false, a celor din jurul conducatorilor de stat. Desi atractia cunoasterii anilor de dupa exilarea din Romania a Regelui Carol al II-lea se datoreaza in primul rand dorintei de a intelege omul din umbra regelui, a firii si mentalitatii lui, faptul ca citesc volumele insemnarilor sale zilnice, care au fost editate la noi de istoricul Marcel-Dumitru Ciuca, isi are obarsia si in dorinta mea de a intelege direct din sursa, mai multe.

Dupa un periplu fortat de imprejurari in America de Sud (Mexic si Brazilia), cuplul Carol si Duduia reusesc, cu imense dificultati, sa revina in Europa, singura tara care i-a primit fiind Portugalia. Revenirea lor in Europa/Portugalia a avut loc la o data incerta din 1947, dar cel mai probabil in toamna anului respectiv. Caietul de insemnari zilnice ale lui Carol pentru perioada 11 decembrie 1946 – 4 decembrie 1947 lipseste, asa incat certitudinea este, ca incepand cu luna decembrie 1947, cuplul se gasea deja instalat la Estoril, Portugalia.  Veneau din Brazilia, de la Rio de Janeiro, unde in primul rand clima, le-a afectat destul de grav sanatatea, si mai ales pe a Elenei Lupescu. In 1947, inca in Brazilia fiind, la data de 3 iulie 1947 au reusit in sfarsit, dupa lungi asteptari, sa se casatoreasca civil. La fel de grabnic ca si atunci, la mai bine de  doi ani distanta, respectiv joi, 18 august 1949, au reusit sa faca si cununia religioasa la Estoril (Portugalia), cununie pentru care Duduia avea pregatita rochia de mireasca inca de la Rio, de la data cununiei civile. In 1947 ii fusese retrasa cetatenia romana fostului rege Carol al II-lea, iar la 14 iulie 1948 acelasi lucru i se intampla si Elenei Lupescu.

Locuinta de la Estoril unde isi vor petrece restul vietii (respectiv, pentru Carol, pana la 4 aprilie 1953 iar pentru Elena Lupescu pana la 7 iulie 1977), se numea Villa del Sol, si au cumparat-o la sfarsitul lunii mai 1948. Desi planuisera sa se mute in ea la 15 august 1948, mutarea au facut-o abia la 26 august. Locuisera undeva provizoriu, la cca. 200 m distanta de Villa del Sol. In perioada renovarii noii case (vara 1948) am remarcat cateva insemnari speciale facute in jurnalul sau, in care profilul omului Carol al II-lea se reliefeaza mai deosebit, si pentru care voi extrage mai jos citate din vol. al V-lea de „Insemnari zilnice” (Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2001, editie ingrijita de Marcel-Dumitru Ciuca si Narcis Dorin Ion) ale ex-regelui:

Sambata, 3 iulie 1948: „Fericita si marea aniversare a casatoriei noastre. A trecut un an de la acel moment atat de imbucurator, desi atat de tragic. De atunci s-a schimbat totul in viata noastra, a venit asupra mea o liniste si, ca sa zic asa, o stabilitate binefacatoare. Am iesit din minciuna si am aratat lumei intregi ca Duduia, de care, de 23 de ani, mi-am legat viata, este demna de a ocupa si un loc de cinste. Greseala mea este ca prea mult am asteptat pentru a se face acest gest de dreptate. De acum inainte sa ne dea Dumnezeu numai fericire si, pe cat se poate, liniste sufleteasca, ca de aci decurg toate celelalte.”

Luni, 19 – vineri 23 iulie 1948: „… Primul tablou ce l-am pus (n.n in Villa del Sol, casa cumparata in Portugalia) a fost portretul Tatii (n.n. al Regelui Ferdinand al Romaniei), de Michel Werboff, pictat acuma 20 de ani, la Coesme (n.n in Franta, unde Carol si Duduia locuisera din 1926 pana in 1930, intr-un castel ce apartinea familiei regale, Carol traind atunci sub numele de civil obisnuit, Carol Caraiman, si gasindu-se in perioada in care renuntase la orice drept regal datorita fugii din tara impreuna cu femeia vietii lui, Elena Lupescu), dupa o fotografie. Nu este ce-mi place, dar n-am altul, l-am pus deci, si l-am pus primul, ca o icoana sfanta, pazitoare a caminului. Tot in biroul meu sunt celelalte tablouri de pictori romani, ca sa zic asa, simbolice, amintatoare ale Patriei zdrobite, un Verona, infatisand o taranca pe malul Prutului, privind cele trei hotare, Moldova, Bucovina si Basarabia; un portret neasemanator al Duduiei, de Stoenescu, tot din timpul din Franta, si altele. In marele salon, incapere spatioasa, alte picturi aratoase.”

Sambata, 24 iulie 1948: „… Intorcandu-ma pentru pranz si asteptand sa m-asez la masa, deodata o aud pe Duduia tipand cu disperare… ce s-intamplase? Tampitul nostru de sofer, pe cand mergea de-andaratelea, ca sa puie masina in garaj, a calcat pe biata si mult iubita noastra Fluffy. Sarmana catea, prietena tacuta si draga, te-ai dus si tu, te-ai dus asa de tragic, cu dragutul tau capsor zdrobit. Te-am gasit acolo, in curte, amutita pentru totdeauna; nu te vom mai vedea urcand, dibuind scarile, ca sa vii sa te asezi langa masa, la picioarele mele, ori, cum iti placea atat de mult, pe fotoliul in care puteai sa dormi ore intregi. E o durere de nespus, de a te  vedea, astfel, plecand dintre noi. Am plans lacrimi amare. Venise, mititica, acum 5 ani in casa, ca sa-mi fie tovarasa iubitoare, incercand sa o inlocuiasca, in zadar, pe incomparabila noastra Pussy. Ne-a aratat toata dragostea, dupa puterile ei, dar mie, stapanul ei, arata mai multa, si era atat de fericita cand era cu mine. Francisco, tamplarul, i-a facut ultima ei locuinta din scandurile lazilor venite de  la Coesme, unde am culcat-o si am dus-o, conducand eu insumi automobilul, la locuinta ei de veci, in gradina noii noatre case. Eu, cu Anghel si Francisco, am asezat-o in acel pamant, care este acuma al nostru; o piatra si flori, iata ce a ramas vizibil din acea draga si dulce prietena, caci prieteni sunt aceste scumpe vietuitoare si stiu sa-si arate dragsotea, adesea, mai bine decat oamenii. Dormi acuma, prima locuitoare a noului nostru camin; in tarana de acolo locuieste o fiinta scumpa, e poate, un semn ca acel colt va fi prietenos, asa m-am rugat lui Dumnezeu, care ne-a trimes aceasta noua incercare. Fluffyca draga, te duci acuma, acolo in alte lumi, dincolo de acest pamant al durerilor si de rautati, te vei intalni cu prietenii tai Boris si Assu, da-le sarutul nostru si spune-le ca n-ai iesit din gandul si inima noastra; te vei mai intalni cu cea mai iubita dintre toate, cea de neinlocuit, Pussy; ei sa-i spui ca vesnic durerea despartirei ramane ca un cutit in inima mea, ca sunt ceasuri cand plang dupa ea ca dupa cel mai scump copil, dupa acea tovarasa intelegatoare, cum n-a mai fost alta. Oh! Omulet scump. Si tu, Fluffy, vei lasa un mare gol in casa noastra, unde, dintre toate catelele, erai cea mai iubita de toti, cine va mai vorbi frantuzeste, cine va mai injura pe Ana Pauker, ca tine. Dormi in pace, vei ramane vie in amintirea noastra.”