„Atunci Dumnezeu aprinde candela si lumineaza toata viata noastra…”

„Cand cineva se ‘incumeta’ sa se lase in conducerea Providentei, printr-un elan de iubire de Dumnezeu, adica sa-si depaseasca constient conditia sa umana – sub actiunea Harului de sus, bineinteles -, poate vedea inca de aici arvuna desavarsirii sale, intr-un sentiment de liberare, ca o inviere din morti. Timpul, cauzalitatea, lumea, viata si toate vamile cunoasterii, pline de chinul contrazicerilor, raman la pamant, ca o gaoace de ou cand iese din ea un pui viu, sau cand iese dintr-o omida paroasa – trecuta aparent prin moartea unei crisalide -, iese si zboara un fluture, in culorile curcubelui. Asa suntem si noi in conditiile vietii acesteia, o candela cu untdelemn si fitil, dar inca neaprinsa. Cand ajungem la cunostinta a ceea ce suntem de fapt, ca avem o inrudire cu Dumnezeu, ca locuieste chiar in structura noastra spirituala, ca suntem in pragul liberei alegeri a unei conceptii de viata de care sa ne tinem chiar de n-om fi pe placul lumii, atunci Dumnezeu aprinde candela si lumineaza toata viata noastra cu conceptia crestina despre lume si viata. Obisnuit conceptia crestina nu prea e dusa, nici chiar de credinciosi si nici chiar de cei ce o cunosc teologic destul de bine, pana la finalitatea sa, – mai pastrand si pentru egoism o buna parte de ‘viata’. Cu alte cuvinte sunt putine exemplarele omenesti care isi ‘risca’ toata viata lor pentru Dumnezeu, pentru cauza lui Dumnezeu in lume. Aceasta dovedeste numai slabirea omului – prin boala egoismului – nicidecum slabirea crestinismului in sine, ca valoare sau ca lumina a vietii.” (Parintele Arsenie Boca, „Cararea Imparatiei„, cap. „Desavarsiarea, finalitate a omului„, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Romane a Aradului, 2006)

DSC06353

Intr-o farama de tarana…

Nu suntem născuţi de timp, ci de veşnicie. Aşa se face că avem într-o fărâmă de ţărână şi celălalt tărâm. Deşi trăim o vreme îmbrăcaţi de lumea aceasta, totuşi ni se întâmplă clipe când fratele vis şi sora moarte ne dau târcoale şi ne despică făptura în două. Avem clipe în care scăpăm de sub chingile celor patru dimensiuni ale lumii văzute şi ne trezim deodată într-un alt mod de-a fi şi pătrundem într-un alt mod de-a cunoaşte.” (Parintele Arsenie Boca, in cartea „Cararea Imparatiei”, capitolul „Imparatiile iubirii”).

O prietena mi-a daruit de curand o carte a Parintelui Arsenie Boca, stiind ca in ultimele luni l-am descoperit, sau mai curand – mi s-a descoperit. Cartea este „Cararea Imparatiei” si cred ca este – daca nu prima, atunci intre primele scrise de parintele, caci chiar in ea apare o fotografie a sa din 1946 (cand avea 36 de ani si se afla la Manastirea Brancoveanu de la Sambata de Sus, Fagaras) – din perioada in care incepuse sa scrie la carte. Marturisesc ca pentru mine este una dintre cartile dificile, ermetice partial, adanc tainice, pe care ma straduiesc pe alocuri sa o inteleg, dar mai ales sa o patrund. Este prima carte a Parintelui pe care o parcurg si nu e usor. Ca si picturile sale, este un act de transmitere de cunoastere prin inainte-vedere, criptat pentru multi dintre noi…

Asa cum am mai scris pe acest blog in unele pagini din ultimele luni, descopar, sau mai degraba mi se dezvaluie, ceea ce multi altii, foarte multi altii, au simtit inca dinaintea mea: forta extraordinara si charsima celui care a fost Parintele Arsenie Boca.

In anii de dupa 1990 s-au scris multe, au aparut multe carti si insemnari despre Parintele. De-a lungul anilor le-am zarit mereu, si tot mai multe, in trecerile mele prin librarii ori standuri de carti. Ma gandesc si acum,  cum de nu am avut niciodata interesul special de a lua si citi macar una dintre ele, caci auzisem destule despre acest preot calugar al romanilor. Asa a fost sa fie, cu siguranta. A trebuit sa il descopar altfel…

Deocamdata invat sa-i cunosc periplul vietii… Din 1939 (la 29 de ani) pana in noiembrie 1948, Parintele Arsenie a vietuit la Manastirea de la Sambata. La 15 noiembrie 1948 a ajuns, prin mutare fortata, la Manastirea Prislop, unde a ramas pana in mai 1959, cand a fost fortat sa dea jos pentru totdeauna hainele preotesti, de catre comunisti. Intre timp, numeroase arestari si haituiri… Episcopul Daciei Felix de la Varset pentru romanii din Serbia, episcopul Daniil Stoenescu, a avut de curand o cuvantare (la 29 septembrie 2012) la Biserica din Draganescu (langa Bucuresti), unde Parintele Arsenie a pictat biserica in perioada 1967-1987/88. Multe date importante si interesante sunt redate in acea cuvantare (filmul disponibil aici). Parintele Stoenescu a fost unul din cei mai apropiati ucenici si prieteni ai Parintelui Arsenie, inca in viata, inca disponibil spre marturisiri. Din 1959, Parintele Arsenie a locuit in Bucuresti si apoi la Draganescu (in casa parohiala a Parintelui paroh Savian Bunescu, casatorit cu sora Maicii Zamfira Constantinescu (pe care o chema Lidia),  maica stareta la Prislop si apropiata de o viata a Parintelui Arsenie). Dupa cutremurul din martie 1977, Parintele Arsenie s-a mutat de la Bucuresti la Sinaia, unde avea o chilie in care a vietuit pana la moarte (29 noiembrie 1989), adica ceva mai bine de 15 ani. Dupa 1959 ii fusese interzisa prezenta la manastiri. Totusi, uneori, mai ales incepand cu aprilie 1986 a reusit, discret si clandestin, sa ajunga la Prislop si sa ramana cate o vreme. Era perioada cand insusi Parintele Daniil Stoenescu fusese numit preot acolo (1986).  In acei ani, 1986-1987, a reusit sa aduca la Prislop si sa daruiasca bisericii icoanele pictate de el la Sinaia, pentru a decora altarul de la Prislop.

Biserica de la Draganescu, pe care a pictat-o in intregime Parintele Arsenie Boca, a fost sfintita la 2 octombrie 1983, dar Parintele nu a putut fi prezent, ci a trebuit sa plece la Bucuresti. Nu era lasat, nu era dorit, era mereu incoltit si alungat de comunistii tematori de forta sa incredibila. Oamenii insa,  il cautau incontinuu…

La 29 noiembrie 1989 s-a stins din viata, si a fost inmormantat la 4 decembrie 1989 la Prislop, prin grija si dragostea celor doi preoti ce i-au stat mereu alaturi, Preotul Savian Bunescu si Preotul Daniil Stoenescu, vegheati, ca totdeauna, de Maica Zamfira, stareta de la Prislop.

La mutarea fortata din mijlocul lui noiembrie 1948 (sunt, chiar zilele acestea, exact 64 de ani de atunci…) de la Manastirea Brancoveanu din Sambata la Manastirea Prislop, Parintele Arsenie Boca isi lua „La revedere” de la miile de oameni ce il urmau si ascultau la Sambata, lasandu-le trei vorbe de care sa tina seama: 1- sa invete Predica de pe Munte; 2 – sa ajute toti Lazarii (saracii) ce le vor iesi in cale; 3 – sa stie ca lasa la Sambata, in biserica veche unde a slujit anii frumosi ai tineretii lui, duhul sau: „Duhul meu ramane la icoana Maicii Domnului din biserica„.

In septembrie 2012 am facut cateva fotografii acolo, inclusiv in biserica, si cu icoana de lemn a Maicii Domnului de pe fata altarului, azi crapata de timp. Acele fotografii le inserez aici mai jos, cu gandul la unul dintre cei mai mari duhovnici ai Romaniei, la forta si la harul sau atemporal:

„Avem clipe în care scăpăm de sub chingile celor patru dimensiuni ale lumii văzute şi ne trezim deodată într-un alt mod de-a fi şi pătrundem într-un alt mod de-a cunoaşte.” (Parintele Arsenie Boca)

Această prezentare necesită JavaScript.