„Atunci Dumnezeu aprinde candela si lumineaza toata viata noastra…”

„Cand cineva se ‘incumeta’ sa se lase in conducerea Providentei, printr-un elan de iubire de Dumnezeu, adica sa-si depaseasca constient conditia sa umana – sub actiunea Harului de sus, bineinteles -, poate vedea inca de aici arvuna desavarsirii sale, intr-un sentiment de liberare, ca o inviere din morti. Timpul, cauzalitatea, lumea, viata si toate vamile cunoasterii, pline de chinul contrazicerilor, raman la pamant, ca o gaoace de ou cand iese din ea un pui viu, sau cand iese dintr-o omida paroasa – trecuta aparent prin moartea unei crisalide -, iese si zboara un fluture, in culorile curcubelui. Asa suntem si noi in conditiile vietii acesteia, o candela cu untdelemn si fitil, dar inca neaprinsa. Cand ajungem la cunostinta a ceea ce suntem de fapt, ca avem o inrudire cu Dumnezeu, ca locuieste chiar in structura noastra spirituala, ca suntem in pragul liberei alegeri a unei conceptii de viata de care sa ne tinem chiar de n-om fi pe placul lumii, atunci Dumnezeu aprinde candela si lumineaza toata viata noastra cu conceptia crestina despre lume si viata. Obisnuit conceptia crestina nu prea e dusa, nici chiar de credinciosi si nici chiar de cei ce o cunosc teologic destul de bine, pana la finalitatea sa, – mai pastrand si pentru egoism o buna parte de ‘viata’. Cu alte cuvinte sunt putine exemplarele omenesti care isi ‘risca’ toata viata lor pentru Dumnezeu, pentru cauza lui Dumnezeu in lume. Aceasta dovedeste numai slabirea omului – prin boala egoismului – nicidecum slabirea crestinismului in sine, ca valoare sau ca lumina a vietii.” (Parintele Arsenie Boca, „Cararea Imparatiei„, cap. „Desavarsiarea, finalitate a omului„, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Romane a Aradului, 2006)

Sfintii pe care ni-i dorim…

Am regasit fragmentul de mai jos in romanul „Nebunul„, al lui Savatie Bastovoi, si m-am gandit instantaneu la Parintele Arsenie Boca…

Parintele Arsenie nu este canonizat, si-mi amintesc o discutie foarte recenta a mea cu maica stareta de la Manastirea Prislop: „Nu vrea Parintele aceasta!”.

In cartea Parintelui Daniil Stoenescu, „Parintele Arsenie – Omul imbracat in haina de in si Ingerul cu cadelnita de aur” (Ed. Charsima, Deva, Ed. a II-a, 2009), la pag. 43, autorul rememoreaza: „Neindoielnic si Parintele Arsenie si-a pecetluit timpul si veacul, de aceea nu intamplator poetul si filosoful Lucian Blaga i-a adresat la sfarsitul anilor ’40, cu prilejul unei intalniri la Cluj: ‘Fericit esti Parinte Arsenie, ca ai ajuns un mit!’ La care Parintele, dupa cum insusi mi-a marturisit-o personal, a replicat: ‘Maestre, caciula aceasta eu nu o port’. La care filosoful, la intalnirea cu omul lui Dumnezeu, a conchis: ‘Ba, ai s-o porti, caci poporul are nevoie de asa ceva!‘ „.

Iata insa si punctul de vedere al Parintelui Savatie, extras din romanul sau, „Nebunul”:

„– Pentru un călugăr nu este bine să-l iubeasca oamenii.…
-De ce?
– Pentru că oamenii mai întâi te iubesc, pe urmă te fac sfânt.
– Si nu-i bine să fii sfânt?
– E bine să fii sfânt, dar să te facă Dumnezeu, nu oamenii. Oamenii, când fac pe cineva sfânt, încep să vină la el si să-i ceară lucruri care li se par lor bune si folositoare. Oamenii vor ca sfântul să le îndeplinească toate dorinţele. Pentru aceasta îsi fac sfinţi pe pământ, căci prin ei cred că îl pot sili pe Dumnezeu să le facă voia. Oamenii vor minuni, vor să se mărite si să se însoare cu cine le place, vor bunăsporire si sănătate, vor multe si de toate, si nu vor să înţeleagă că minunile sunt în mâna lui Dumnezeu, si El dacă vrea dă, iar dacă nu vrea, nu dă. Cu oamenii însă nu se poate asa. Dacă nu le îndeplinesti dorinţele, ei se supără, se nemulţumesc, si până la urmă încep să te urască. Si toată această sfinţenie omenească devine o bătaie neîncetată de cap, griji si supărări fără nici un folos. Dumnezeu singur stie ce are de făcut în lume si nu are nevoie de rugăciunile noastre pentru a lucra binele, iar dacă oamenii se roagă unul pentru altul o fac nu pentru a arăta lui Dumnezeu ce are de făcut, ci ca să se înmulţească dragostea în lume, căci în rugăciune noi descoperim suferinţa celuilalt si ne facem părtasi la ea si cerem izbăvire ca pentru noi însine. Si ce este aceasta dacă nu dragoste si cale de a ne cunoaste unii pe alţii?””

„Cine e Iisus?”

„S-a intrebat Irod care, afland de la magi, cine-i, L-a osandit la moarte, crezand ca, omorand 14000 de prunci,va scapa si de Iisus. S-a intrebat Irod Tetrarhul, fiul sau, care, ‘auzind toate cate facea Iisus, nu se dumerea ce sa creada despre dansul.’  Se intrebau carturarii si fariseii, smintindu-se pentru formalitati infrante, si sarind ca arsi: cine-i acesta, de iarta si pacatele?! Se intrebau pana si Apostolii: cine-i Acesta: ca asculta de El si vanturile si marea? Si s-au intrebat un sir nesfarsit de nedumeriti. S-a intrebat puterea lumeasca. S-a intrebat toata trufia mintii. S-a intrebat si toata necredinta. Toti acestia L-au refuzat, L-au osandit si L-au omorat pe Iisus. Iar aceasta s-a intamplat permanent in istorie. E semn ca Iisus e Cineva care sparge permanent limitele istoriei; iar istoria se apara.

Cine e Iisus pentru noi? Pe contemporanii lui Iisus ii intelegem ca le era greu sa-L creada chiar Dumnezeu. Dar dupa dovada Invierii Sale, dovada dumnezeirii, dupa aratarea Sa si intrarea mai presus de fire prin usile incuiate, dupa petrecerea Sa cea nevazuta in preajma gandurilor omenesti, dupa aratarile Sale in drum spre Emaus, lui Luca si Cleopa pe drumul Damascului, prigonitorului Saul, unui alt prigonitor al veacului nostru, indianul Sundar Singh, – cu aproape un nor de martori, noi nu mai putem fi fara raspuns.

Las ca stiute raspunsurile Teologiei.

Pentru noi Iisus e Sensul vietii si al Istoriei; reazemul ei in ispitele si furtunile timpului. Iisus e asemanarea dupa care tanjim si insetam de-a lungul desertului lumii: originalul nostru, autenticitatea noastra, dar, mai mult decat acestea, Iisus este Prietenul nostru, care singurul ne ramane credincios si nu ne paraseste niciodata. Si mai mult: e Sfanta noastra Impartasanie cu desavarsirea: foamea noastra metafizica.”

Scrierea apartine Parintelui Arsenie Boca si a fost publicata in numarul 1-3/1998 al revistei „Gandirea”, prin mijlocirea Monahiei Zamfira Constantinescu, cea care a mostenit toate lasamintele duhovnicului, in asezamantul monahal de la Sinaia (unde parintele si-a avut o chilie si un mic atelier, din 1969 pana la moarte, in 1989). Portetul lui Iisus de mai sus apartine tot Parintelui Arsenie, ramas printre desenele sale, la Sinaia. Cuvant si desen de o expresivitate fara egal!

Acelasi chip pentru Iuda si Iisus in pictura „Cina cea de Taina”…

 Citesc cartea Parintelui Arsenie Boca, „Cuvinte vii„. La 20 februarie 1949, la manastirea Prislop fiind, parintele asterne in caietul sau scrierea cu titlul „Fiul risipitor”, in care introduce un comentariu foarte interesant, despre modul in care Leonardo da Vinci a pictat unele personaje din al sau tablou, „Cina cea de Taina„. Nu am stiut istoria respectiva, si mi s-a parut demna de retinut… Pictura, care se gaseste reprezentata in sala de mese a Manastirii Santa Maria delle Grazie din Milano, a fost realizata de Leonardo da Vinci in perioada  ca. 1492/94–1498. Parintele Arsenie Boca aduce urmatoarele lamuriri:

” ‘Cina cea de Taina’ – cel mai cunoscut tablou din Renastere – a fost lucrat de Leonardo da Vinci in vreme de 12 ani. A cautat mult un model pentru Iisus. In sfarsit l-a gasit intr-un tanar, frumos la chip, bun, bland, cu suflet mare si radiind de dragoste, un vrednic urmas al lui Iisus. L-a zugravit deci la locul de cinste. Pe ceilalti apostoli i-a gasit mai usor afara de Iuda. Acesta trebuia sa exprime, – daca nu chiar sa fie – modelul neincrederii, veninul invidiei, incremenirea ingustimii, rautatea si tradarea. Aproape se implineau 12 ani de cand incepuse tabloul, cand iata ca gaseste la Milano un om, care corespundea intocmai vederilor lui Leonardo. Il plateste ca model si-l aduce in trapeza Manastirii, unde zugravea „Cina cea de Taina”. Era model de Iuda: intunecat la chip, deci si la suflet, brazdat de patimi, vulcan de ura si de necredinta. Pictura se apropia de sfarsit. In sufletul lui „Iuda” se petrecea o framantare cumplita; cand, deodata, opreste pictorul si-i spune: „Tot eu am fost model si cum 12 ani, cand zugraveai pe Iisus!’. Leonardo a strigat speriat: ‘Tu, esti acelasi?!’ Mai departe istoria nu ne spune nimic, dar se intelege ce s-a petrecut, adica ce se petrecuse…

Fapt este ca oricat ar fi cineva de cufundat in ticalosie, oricat iad ar avea in suflet, oricate turme de porci ar avea zugravite pe obraz, Dumnezeu totusi crede in fiul sau, omul, si el nu este cu desavarsire pierdut.„

Printele Arsenie Boca, lucratorul in oameni…

Am scris in cateva randuri unele lucruri despre parintele Arsenie Boca pe blogul meu. Cel mai recent, la 26 septembrie 2012 (link aici).

In aceasta duminica blanda si insorita de toamna, purtand in suflet ceea ce acest mare duhovnic a sadit in atemporalitatea neamului romanesc ortodox , in inimile celor ce CRED, daruiesc aici doua fotografii din cele doua locuri unde a fost traitor si izbavitor: Manastirea Brancoveanu de la Sambata si Manastirea Prislop. De la prima manastire, pun aici fotografia sa de langa noua cruce de lemn asezata in marginea padurii, unde s-a refacut locul unde obisnuia sa glasuiasca multimii, iar de la a doua manastire pun aici o fotografie a scoartei copacului din apropierea mormantului sau, pe care sa observa semnul crucii despre care povesteam in pagina mea de blog din 26 sept. 2012 (citata mai sus).