Din jurnalul ex-regelui Carol al II-lea, despre ziua de 30 decembrie 1947

Cu 65 de ani in urma – azi, la 30 decembrie 1947, Regele Mihai al Romaniei era silit sa abdice iar Romania era proclamata republica. O perioada extrem de trista si de neagra va urma pentru Romania. Printul Radu al Romaniei a publicat azi pe blogul personal un memento special pentru aceasta zi.

Era intr-o marti, acel 30 decembrie 1947. Citez mai jos pagina din pagina de jurnal zilnic a tatalui regelui Mihai, ex-regele Carol al II-lea (aflat in exil) frazele care insotesc evenimentul teribil al acelei zile (citez din cartea „Carol al II-lea, Intre datorie si pasiune – Insemnari zilnice”, vol. V 1946-1948, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2001, pp. 169-171;  ingrosarile textului imi apartin):

scanteiaO zi ingrozitoare, ce zi sfasietoare: de la 5 d.a. bietul si credinciosul Ribeiro telefoneaza ca Reuters a comunicat ca Mihaita (n.n. regele Mihai – asa era numit de tatal sau) a abdicat azi la 3. Vestea a cazut ca o maciuca pe capul nostru, am ramas, literalmente, traznit. Reprezentantul lui Reuters a si venit aci aducandu-mi telegramele, cari dau oaresicari detalii. La 3 a iscalit abdicarea si a dat o Proclamatie catre popor, iar unele vesti zic ca la 4 va parasi Bucurestiul. A si fost proclamata Republica Democratica populara, alias Sovietica. M-a apucat o furie auzind aceasta stire; cine dracu l-a pus pe Mihaita sa se intoarca (n.n. la Bucuresti – fusese plecat in Anglia si apoi Elvetia), ca, dupa o saptamana, sa plece in conditiile cele mai urate si dand catre popor o proclamatie rusinoasa. Nu numai ca abdica pentru el si urmasii sai, dar spune, in proclamatie, ca lasa poporului grija de a-si alege felul cum doreste sa fie guvernata, considerand ca monarhia este un obstacol serios in calea dezvoltarii democratice a Tarii. Ma sufoca ideea ca fiul meu, ca suveran, sa poata sa-si puie iscalitura sub un document astfel redactat. Toti luptam pentru a arata lumei ca forma democratica nu numai ca este compatibila cu Monarhia dar ca si asta este, de fapt, mai garantata sub un severan, decat sub un presedinte, care-i, totdeauna, un om de partid – si iata ca acuma, Mihaita declara, sub iscalitura, contrariul si in acelasi timp, autentifica actul de nastere al republicii, forma de stat care nu poate permite Romaniei de a trai. Deci s-a incapatanat de a urma sfatul lui Churchill si altii, cand Bevin, si nu mai vorbesc de romani, l-au facut sa inteleaga ca mai bine ar ramane, in circumstantele actuale, in strainatate. Se adevereste vorba lui Beppo, ca nu face parale sa se intoarca pentru 3-4 zile. Daca ar fi tinut seama de cele ce le-am scris lui Sita (n.n. – Regina mama Elena, mama regelui Mihai si fosta sotie a lui Carol al II-lea), daca n-as fi fost considerat de ei ca o cantitate neglijabila, totul s-ar fi putut petrece cu demnitate, nu s-ar fi dus, prosteste, in gura lupului si, fara nici o scadere, ar fi ramas port-drapelul unei Romanii libere, rezistente. Dar asa, mai ales cu acea nemaipomenita proclamatie, posibilitatile lui morale sunt mult scazute, chiar daca abdicarea si proclamatia i-au fost smulse sub amenintare. S-a pus in sitiuatia cea mai oribila posibila. […] Astfel, printr-o actiune lipsita de judecata, printr-o pripeala donchisoteasca, s-a prabusit, urat de tot, munca a trei regi si a atator oameni care, chiar daca au avut defecte, s-au straduit sa slujeasca Tara, dupa credinta lor. Cu cel putin 100 de ani am fost dati, azi, inapoi, cu pretul a cator suferinti si umilinte, este zdrobitor de a te gandi la asa ceva. Am ramas inmarmurit, reactionez, din nou, foarte incet.”

Principesa Ileana in anii americani

Dintre subiectele de pe blogul meu, am observat mereu ca intre primele cautate si citite au fost cele care aveau legatura cu Principesa (Domnita) Ileana a Romaniei, devenita in a doua parte a vietii Maica Alexandra de la Ellwood. Asta m-a facut sa cred ca multi dintre noi suntem interesati sa stim cat mai multe despre personalitatea si acitivitatile acestei fiice mezine a Reginei Maria a Romaniei si a Regelui Ferdinand.  Viata ei a fost dintre cele mai complexe, in care a cunoscut si raiul dar si iadul pamantesc, pe cata bucurie, pe atata suferinta. A fost cu siguranta una dintre cele mai sensibile si calde personalitati dintre copiii cuplului regal. De exemplu, Principesa Ileana a reusit si a fost singura care a mentinut legatura cu fratele ei mai mare, Carol al II-lea (rege al Romaniei intre 1930-1940) in toate momentele dificile, chiar si dupa ce acesta a parasit tara impreuna cu Elena Lupescu si a fost renegat de cei mai multi romani dar si de rude sid e familia regala. In jurnalele lui Carol al II-lea din anii de dupa 1940 si pana in 1953 (cand acestea se incheie), el aminteste din vreme in vreme de scrisorile Ilenei, de gesturile ei de sora, indiferent de situatia grea si incordata din familie, datorata, in principal caracterului lui Carol.

Cautand dupa informatii, am gasit una speciala, legata de Principesa Ileana. Se cunoaste ca principesa a urmat, adolescenta fiind, colegiul britanic de la Heathfield-Ascot. La 15 octombrie 2011, ziarul „Adevarul” a publicat cateva scrisori trimise de aceasta bonei ei, din perioada cand se gasea la colegiu, din care razbate felul de a fi si sensibilitatea adolescentei Ileana. Scrisorile pot fi citite aici.

Datorita imprejurarilor istorice, si dupa indepartarea familiei regale din Romania- in ianuarie 1948, Principesa Ileana se stabileste, in 1950, pe continentul american. Dupa 2 ani petrecuti in America de Sud si cu mici perioade in Franta, ea devine cetatean american si se va sfarsi din viata tot in SUA, in ianuarie 1991.

Perioada americana, adica circa 40 de ani de viata, este una mai putin cunoscuta publicului. Exista insa numeroase dovezi care atesta legatura continua cu Romania, tara natala si radacinile iubite. Una dintre dovezile importante ale legaturii continue cu tara se gaseste de exemplu  în Catedrala Bisericii Episcopale din New York  unde  în Capela dedicata cultului ortodox, sub icoana bizantina mostenita de la mama Sa – Regina Maria si donata bisericii,  se afla si o caseta cu pamânt romanesc. Pe placuta de bronz ce  este alaturata si pe care se gaseste vechea Stema a României, sunt incrustate urmatoarele cuvinte: “În memoria parintilor mei, Regele Ferdinand si Regina Maria, precum si a tuturor celor care s-au sacrificat pentru Tara. Aici se gaseste o particica de pamânt românesc LIBER”. (Informatia de mai sus este preluata de aici).

Ne amintim ca in toamna lui 1926 Regina Maria, mama sa, a intreprins – alaturi de Ileana si Nicolae, pe atunci adolescenti, un turneu american de 5 saptamani. Cu siguranta ca atunci, Principesa Ileana si-a facut prima impresie despre celalalt continent, si este posibil ca decizia de a se muta in SUA in 1950 sa isi aiba radacinile in intalnirea americana din adolescenta sa. In acel an al vizitei americane, 1926, Samuel Hill a cunoscut-o pe Regina Maria si a fost  fascinat de personalitatea sa. Cunostinta s-a facut prin intermediul bunei prietene a reginei, dansatoarea Loie Fuller. Samuel Hill era in anii ’20 un prosper om de afaceri american, avocat si implicat in dezvoltarea cailor ferate si drumurilor din SUA. El a gandit Muzeul de arta Maryhill (incepand cu 1926) si l-a deschis publicului incepand cu 1940. Muzeul Maryhill beneficiaza de o parte din obiectele care au apartinut Reginei Maria a Romaniei, precum icoane rusesti (de la mama ei), obiecte personale si obiecte de mobilier de la palatele reginei. Chiar si o replica a coroanei purtate de Regina Maria la incoronarea de la Alba Iulia din 1922 se gaseste aici. In timpul vizitei in SUA a Reginei Maria – din 1926, circa 100 de obiecte au fost donate in total muzeului de catre regina. Cu un an inainte, Mignon – fiica a doua a Reginei Maria, donase muzeului un set de trei obiecte de argint filigranat.  In 1926, fiica mai mare a reginei, Elisabeta, a donat si ea muzeului o colectie mica de figurine Tanagra si un numar de amfore cipriote antice. Dupa moartea lui Sam Hill -în 1931, si respectiv a Reginei Maria – în 1938, Principesa Ileana a facut si ea muzeului Maryhill donatii, îmbogatind mai multe sali cu costume nationale, cu piese de ceramica si arta populara care-i apartinusera. Asa încât, în 1940, când muzeul s-a deschis pentru public, salile românesti au oferit si ofera pâna astazi vizitatorilor alese frumuseti. Portul national, fotele muscelene cu podoaba firelor aurii, costumele ardelene cu sobrietatea lor de alb-negru contrastau cu culorile vesele si bine îmbinate ale catrintelor oltenesti.

In 1977 academicianul Zoe Dumitrescu Busulenga, cea care va deveni in anii din urma ai vietii Maica Benedicta, are din nou tangenta directa cu casa regala a Romaniei. In 1967 avusese prilejul sa o intalneasca pe Principesa Ileana (Maica Alexandra), in Franta  – fapte despre care va scrie in „Caietul de la Varatec” (fragmentul se poate citi aici). In 1977 guvernul american a invitat– cu ocazia centenarului Independentei României – o delegatie formata în cea mai mare parte din academicieni, care sa întreprinda un turneu de conferinte de la Atlantic la Pacific. Faceau parte din delegatie C.C. Giurescu, Emil Condurachi, St. Pascu, Virgil Cândea, Zoe Dumitrescu Busulenga si alte doua-trei persoane fara titluri academice. Cu aceasta ocazie, Zoe Dumitrescu Busulenga scris un emotionant eseu:  “Un muzeu american: MARYHILL” (Un muzeu american: Mary Hill ; Un musée roumain pres de Seatle. in: MI, 2001, 35, nr. 10, p.30-32. ).  Doamnei Acad. Zoe Dumitrescu Busulenga i s-a propus  o conferinta despre arta populara româneasca si trasaturile ei specifice. Conferinta a avut loc duminica la ora 14, chiar la Muzeul Maryhill unde romanii din delegatie au putut viziona donatiile familiei regale a Romaniei.

Despre inclinatiile sale catre religiozitate, Principesa Ileana nota intr-un eseu ce se poate citi la finalul cartii in limba romana „Traiesc din nou” (Ed. Humanitas, Bucuresti, 2008), eseu cu titlul „Credinta launtrica”:

Am crescut cu povestirile bibliei, care-mi erau citite cu voce tare. Multe ilustratii mi-au ramas imprimate puternic in memorie – si acum il mai vad pe Daniel in groapa cu lei, si pe Iisus lasand copiii sa vina la El. Imi placeau povestirile despre Moise copil, despre David si Iosif. Iisus era pentru mine o realitate incontestabila si de aceea de-abia puteam asculta vorbindu-se despre crucificare fara sa-mi acopar fata si sa-mi ascund lacrimile. Mergeam la biserica in fiecare duminica – nu-mi placea dar nici nu-mi displacea in mod special; foarte curand insa am descoperit bucuria de a fi singura in biserica goala. Era usor de facut asta, caci casa noastra era construita in apropierea unei incantatoare capele vechi. Acolo, obisnuiam sa ingenunchez si sa ma rog in tacere in fata cate unei icoane, de obicei Fecioara cu Pruncul. Imi dau seama acum ca inca de mica imi croiam pe nestiute calea spre meditatie si contemplatie, desi pe atunci aceste cuvinte n-ar fi insemnat nimic pentru mine. Cred ca nimeni n-a incercat sa-mi vorbeasca despre ce inseamna religia ori sa-mi explice credinta sau necesitatea ei. Religia era, asemeni existentei parintilor, un fapt – nu o speculatie. Inclinatiile mele religioase au trecut prin multe fluctuatii, caci am fost atrasa cand de o forma, cand de alta; dar credinta profunda in existenta unui Tata ceresc ce ni s-a aratat prin Fiul Sau nu m-a parasit niciodata. Am fost inzestrata cu nepretuitul dar de a nu ma indoi niciodata.”

Asa se face ca in timp,  dupa sase ani de retragere in nevointe (ce au urmat la doua divorturi, pierderea unei fiice intr-un accident aviatic si boala grava a unui fiu, aflat in coma mai multe luni),  la Manastirea Acoperamantul Maicii Domnului din Bussy-en-Othe, Franta, Principesa Ileana a fost tunsa monahie – cu numele de Maica Alexandra, in Sambata lui Lazar a anului 1967. In aprilie 1967 o intalnise acolo Zoe Dumitrescu Busulenga, ramanand incremenita sa o revada si sa fie imbracata in straie calugaresti. In acelasi an, 1967, visul Maicii Alexandra de a ridica o manastire s-a implinit – asa a aparut Manastirea Schimbarea la Fata (The Orthodox Monastery of Transfiguration), Ellwood City, Pennsylvania, SUA.  Un articol foarte interesant si recent despre manastire, cu fotografii,  se poate citi aici. Din 1967 pana in ianuarie 1991 aceasta manastire a fost slujita de Maica Alexandra – stareta in perioada 1967-1978. In 1978 a venit la manastire Maica Benedicta (nu este vorba de acad. Zoe Dumitrescu Busulenga) de la Manastirea Varatec, care a preluat staretia si a introdus ciclul liturgic de la Varatec intrutotul. Astazi, maicile lacasului de cult american scriu: „With this extraordinary vision our foundress, the late Very Reverend Mother Alexandra, Princess Ileana of Romania, set about to build an Orthodox Monastery for America. Did she know at the ground-breaking in 1967 that future generations of Americans would be so thirsty for the beauty and truth of the Orthodox faith and for a monastery which, as she envisioned, would become “a place of peace and stillness set apart from the turmoil of the world”?

Balcic, in inima reginei Maria a Romaniei…

Continui aici subiectul de pe pagina mea anterioara de blog, cu privire la locul de odihna al inimii reginei Maria a Romaniei (click aici).

Cred ca, indiferent daca Balcic nu mai este acum teritoriu romanesc, dorinta Reginei Maria, ca inima ei sa fie depusa acolo, trebuie respectata. Ii datoram aceasta…

De ce la Balcic?
Raspunsul se gaseste in chiar spusele Reginei – articolul “MY DREAM-HOUSES”, by H. M. Queen Marie of Roumania, from Roumania Anniversary Number-Edited by Horia I. Babes, The Society of Friends of Roumania, Inc., New York, 1935. Fiind scris in 1935, ne amintim ca testamentul in care lasa ca dorinta finala ca inima sa sa fie depusa dupa moarte la Balcic, fusese scris in 1933! Ce sustinere mai potrivita decat scrierea reginei din 1935 poate exista, spre a a-i intelege pe deplin dorinta si argumentele?…

Articolul se poate citi in intregime pe un site dedicat si foarte bine realizat (aici – pentru articol). Extrag din el cateva pasaje elocvente, insa merita citit in intregime:

“One day, after Bran had become an accomplished dream, as I rambled with my son Nicky through Dobrudja, I suddenly came upon a spot near the sea which awoke in me a quite particular sensation: I had the feeling that this place had always been waiting for me—or was it I who had always been waiting for this place? It was not as if I had come here for the first time.

That old tree hanging above the turquoise-blue sea from the top of a high crumbling wall, beneath which flowed a spring of clear moun­tain water . . . Somehow this spot was familiar to me, it had something to do with the very foundation of my being; here was peace, beauty, sea and fresh water, and that huge whispering tree bending right over the shore as if listening to the song of the waves.

I sat down in the shade of the great tree and gazed out upon the light-spangled sea, watching the play of waves against the shore. A feeling of complete, almost overwhelming, well-being took possession of me—I belonged to this and this belonged to me. Now and again along the long road of life this sensation has come; it is simply the feeling of coming home, of being entirely and absolutely accepted by one’s surroundings.

Yes, I must become possessor of this spot; it needed me—I felt this with a force that could not be denied.

And verily I did acquire that spot. It would be too long to relate how; but the old tree, the old wall and the crystal-clear water flowing from beneath it into the sea became mine. Immediately the vision rose before me of the house I wanted to build . . . a white house, strong, simple of line, of Turkish style, a house whose upper story would project over the lower; a house with a flattened roof, and with its feet almost in the sea; a house surrounded by stone terraces which little by little would be conjured into a paradise of flowers.

This dream-house, too, became reality. It was to have been an artist’s caprice, a little shack to which I could escape for a few days at a time. But my love for the place grew and grew; besides, the problem of painting into its surroundings my living picture exactly as it should be was so fascinating that the artist within me could not resist. This was not merely the adaptation of something already existing; this was creation, the modeling of stone, earth, water, trees and flowers into a harmonious whole. Proceeding slowly through lean years, it was created on a small scale, modest, rustic, in no sense monumental, but perfect in its way.

There was also this about Balcic—it was my return to the sea, my first love. Born on an island, I have in my soul an eternal deep craving for the sea”.

Inima Reginei Maria, la Balcic….

Cu piosenie, despre inima reginei Maria

Azi (3 noiembrie) am vizionat, pe TVR1, partea a doua a filmului documentar realizat de Camelia Csiki despre „Inima Reginei Maria”, in 2007. Filmul poate fi vizionat aici. Subiectul este extrem de delicat, dovada atat filmul in sine cat si reactiile (indreptatite) ale familiei regale (aici).

Decizia separarii dupa moarte a inimii de trup si a inmormantarii separate este una ce tine de credinta, de crezul interior, de trairile persoanei la capat de viata. Inca din timpuri stravechi, mai ales in familiile nobile – cu insemnatate si indatoriri fata de comunitate,   s-a recurs si s-a acceptat uneori  separarea trupului de inima, dupa deces. Inima, ca simbol al locasului sufletului, era de obicei inmormantata intr-un loc drag sau semnificativ din perspectiva pur personala, in timp ce trupul urma sa fie inmormantat conform traditiei ori indatoririlor oficiale.  Cu 5 ani inainte de moartea sa, adica in 1933, Regina Maria stabilise prin testament o atare separare; dorise ca inima sa-i fie depusa  in locul atat de drag sufletului sau, in capela de langa vila sa de la Balchik (actuamente in Bulgaria), pe tarmul Marii Negre. Trupul sau odihneste, ca al tuturor regilor Romaniei, in biserica manastirii Curtea de Arges. Dupa decesul din 18 iulie 1938 survenit la Pelisor, fiul sau, Carol al II-lea (pe atunci rege al Romaniei) s-a ocupat de ducerea inimii la Balchik, care pe atunci era pamant romanesc. Inima a fost trei luni depusa la Palatul Coroceni iar apoi transportata la Balchik de distrugatorul „Regina Maria” si asezata in cuibul pregatit acolo, chiar de ziua de nastere a reginei, la 29 octombrie 1938. A ramas la Balchik insa, numai doi ani, pana in 1940. Prin cedarea Cadrilaterului Bulgariei, in 1940, inima a fost luata din capela Stela Maris din Balchik si adusa la castelul Bran, de catre fiica cea mica a reginei, Principesa Ileana (devenita uletrior Maica Alexandra). La inceput inima a stat in capela de langa Castelul Bran, similara Stelei Maris (si construita dupa indicatiile Principesei Ileana) iar in 1941 este asezata intr-o firida a Magurii Branului, nu departe de castel, intr-un sarcofag de marmura.  In firida a ramas pana in 1948 cand, in ianuarie, Principesa Ileana a fost fortata sa paraseasca Romania. Inainte de plecare a incercat sa ia inima mamei sale cu ea, dar nu a reusit sa deschida sarcofagul de marmura. A considerat deci ca aceasta fusese dorinta mamei sale, sa ramana acolo…  In 28 mai 1948 bunurile regale si inima intra in proprietatea statului roman, iar in 1 octombrie 1950 Castelul Bran devine muzeu. Comunistii, vrand sa stearga urmele monarhiei, interzic vizitarea sarcofagului de marmura din Magura Branului. Apoi, la 5 iulie 1968, directorul muzeului Bran reuseste sa desprinda sarcofagul din zid, sa il deschida si  sa mute inima reginei in  casa de bani a castelului. Pentru prima oara casetele metalice  (cea exterioara- de argint aurit cu pietre prettioase, si cea interioara – de argint), sunt deschise, iar inima imbalsamata este filmata (1968). Fimul este ulterior distrus. In 1970 inima reginei este adusa si depozitata la Bucuresti, la Muzeul de Istorie a Romaniei, unde se gaseste si in prezent si, impreuna cu cele doua casete, sunt declarate obiecte de patrimoniu. Inima se gaseste asezata intr-o cutie de plastic transparent, pe un raft din depozitul tezaurului Romaniei. Desi nu a fost niciodata expusa publicului, filmarea ei, in 2007, si prezentarea in filmul al carui link l-am dat mai sus, este un sacrilegiu. Familia regala a sustinut si in film ca un asemenea gest, de deschidere a casetei de argint si de extragere a inimii si mutare in cea de plastic este un gest profanator si grav, dar si in reactia la filmul documentar insusi, respectiv la imaginile inimii mumificate a reginei, observabile prin peretii transparenti ai cutiei de plastic in care se gaseste.

Gesturile noastre umane par uneori de-a dreptul grotesti, ori cel putin nesabuite. Intimitatea, simbolsitica si piosenia au devenit notiuni de neinteles, din pacate, pentru multi dintre noi. Desigur ca gestul prezentarii publice a imaginii directe a inimii mumuficate, in documentar, nu isi gaseste sensul. Este chiar mai grav decat a face publica filmarea unui cadavru deshumat, intrucat inima unui om este considerata locul de salasluire a sufletului, practic marea taina a existentei umane, unul dintre organele intime ce trimit cu gandul spre eternitate si spre Dumnezeu. Nu numai pentru familie este zguduitor si sarcastic un asemenea gest, dar este unul cu totul absurd din orice perspectiva. Nu numai ca inima Reginei Maria nu si-a gasit odihna, dar, din dorinta – probabil, de a soca, s-au intrecut masurile decentei si respectului cu abordarile pur materialiste. Gandeam ca dincolo de acestea, orice om poate intelege cat de fragil si de sensibil este simbolului sufletului unui om – inima sa. Iar daca omul a  fost si purtatorul de destin si de biruinta al unei natii, cu atat mai inadecvata este expunerea sa.

Un articol privitor la periplul trist al inimii reginei Romaniei, cu usoare abateri documentare fata de filmul realizat de jurnalistul Camelia Csiki, poate fi citit aici.

Cu mai multe luni in urma (in iulie 2011), pe tema reconsiderarii alegerii locului de veci al inimii Reginei Maria, istoricul specializat in regalitatea romaneasca – Diana Mandache, publica pe blogul sau un sondaj de opinie, care se poate consulta aici. Cu aceasta ocazie observam ca exista si in public o impartire intre cele doua optiuni: la Bran si la Balchik. Optiunea Bran reiese si din spusele Regelui Mihai, nepotul Reginei Maria, conform afirmatiilor din filmul documentar al Cameliei Csiki, in timp ce, in acelasi film, Principesa Margareta, stranepoata reginei, opineaza pentru respectarea dorintei din testament, adica Balchik.

Inima Reginei Maria continua sa transmita celor ce pot sa auda, moto-ul ei: „Ad Lucem Per Amorem” (Spre Lumina, prin Dragoste). Daca in 1916 regina considera potrivit inimii sale, ca loc de veci, Manastirea Horezu (despre acestea am comentat aici), 17 ani mai tarziu a hotarat, prin testament, ca locul de veci sa fie unul pregatit de ea insasi, cel de la Balchik. Continuare…aici.

Regina Maria, insufletitoarea…

O fotografie de acum 95 de ani, din 1917 – a Reginei Maria a Romaniei, si povestea ei, m-a facut sa ma gandesc din nou la istoria memorabila a Romaniei noastre. Am gasit de curand, pe net, aceasta poveste a fotografiei (ce se poate citi aici), care aduce inca o dovada a ceea ce a insemnat regalitatea pentru tara noastra. Pe spatele fotografiei-profil cu regina, imbracata in sora de caritate, scria (conform sursei citate): „Oferită de M. S. Regina în ziua de 24 ianuarie 1917, când eram pe front şi m-a vizitat, trecând pe la postul meu de comandă ce-l aveam la Verdia.” Regina avea obiceiul impartirii de daruri felurite, fie pe front, fie in spitalele de campanie, si a fost insufletitoarea neobosita si total dedicata a armatei in primul razboi mondial. Paginile sale de memorii din „Povestea vietii mele” m-au zguduit profund (am scris cate ceva in mai multe randuri pe blogul meu, de exemplu aici). Ma bucur ca dupa ani, semnele istoriei ne ajung din urma, nelasandu-se sa credem ca acea istorie a noastra nu a existat, oricat de inversunat s-a dorit aceasta…

Portretul Regelui Mihai I al Romaniei la Catedrala Ortodoxa din Timisoara

In urma cu o luna si jumatate, postam pe blogul meu o fotografie dupa portretul mural al Regelui Mihai I de la Manastirea din Sambata (link aici). Ca urmare, unul dintre cititorii acelei pagini ale mele, imi semnala existenta mai multor portrete similare ale regelui nostru, in biserici din Romania. Prima mentiune era cea a Catedralei Ortodoxe din Timisoara. Din datele oficiale reiese faptul ca biserica a inceput sa fie construita la 16 martie 1936 (in vremea tatalui sau, Regele Carol al II-lea)  iar la 20 decembrie 1936 s-a pus, printr-o ceremonie,  piatra de temelie. Lucrările de construcție s-au terminat în 1940. Clopotele și crucile bisericii au fost sfințite la 23 august 1938, dar  finisajele, picturile interioare și exterioare s-au terminat abia în 1956, datorită celui de-al doilea război mondial. Inaugurarea s-a facut totusi în anul 1946, în prezența Regelui Mihai al Romaniei și a primului-ministru de atunci, Petru Groza. In catedrala se gaseste si azi (foto mai sus) tabloul votiv al regelui, executat, probabil ca si restul picturilor, de pictorul Atanasie Demian. Este a doua biserica unde am putut regasi azi o reprezentare murala a Regelui Mihai I al Romaniei.

Dupa 68 de ani, Armata Romaniei isi decoreaza Regele

Sa fie devreme, sa fie tarziu?… O vorba romaneasca spune: ” Mai bine mai tarziu, decat niciodata„. Azi, 24 octombrie 2012, in preziua de sarbatorire a armatei romane dar si a celei de nastere a Regelui Mihai al Romaniei (care implineste maine 91 de ani de viata), reprezentantul armatei (Ministrul Apararii) a acordat „Emblema de Onoare” regelui, la 68 de ani de la ultima batalie importanta din cel de al doilea razboi mondial, batalia de la Carei – pentru eliberarea Ardealului de Nord. Sunt gesturi care innobileaza, atat pe cei gratificati, dar mai ales pe gratificatori. Sunt gesturi consumate in bun simt, respect si onoare. Si dincolo de gesturi, sunt semne ca istoria adevarata nu ramane la cosul de gunoi al timpului: mai devreme sau mai tarziu se iveste si lumineaza dupa legile firii, mereu supra-umane.

Filmarea evenimentului se gaseste aici.

Previous Older Entries Next Newer Entries