Acum 63 de ani, la nasterea Principesei Margareta a Romaniei

Bunicii adora nepotii mai mult decat pe propriii copii. Este aproape o lege a firii…

Mi s-a parut interesant sa extrag din jurnalul bunicului, ex-regele Carol al II-lea al Romaniei, modul cum a primit vestea nasterii primului copil al fiului sau ex-regele Mihai al Romaniei. Pana la urma, oricat de vitrega sau incomoda, istoria necesita o abordare obiectiva: tata si fiu (Carol si Mihai), sunt radacinile familiei regale a Romaniei, care au contribuit in egala masura la actuala situare, ca principesa mostenitoare, a Margaretei de Romania.

Iata ce consemna in jurnal („Intre datorie si pasiune. Insemnari zilnice”, vol. VI: 1949-1951, Carol al II-lea, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2002) ex-regele Carol al II-lea, la ziua de 27 martie 1949 (la o zi fata de nasterea principesei Margareta, la Lausanne, Elvetia):

„Primesc, dimineata, doua telegrame, ambele iscalite de Mihaita, prin cari imi vesteste nasterea fetitei lui, deci iata-ma bunic. Sunt fericit, dar nu ca in timpuri normale. Vad ca multe ce vor urma acestei nasteri vor fi, din nou, prilejuri de suparari si jigniri. Straniu insa a fost intarirea acelor doua telegrame, ambele in englezeste, dar una iscalita Michael si alta Mihai. Duduia (n.n. Elena Lupescu – cu care Carol era deja casatorit si se aflau amandoi in exil la Lisabona) face nesfarsite presupuneri, din cari ne-am oprit la urmatoarea: ca prima este de la Sitta (n.n. regina Elena, fosta sotie a lui Carol si mama regelui Mihai), de teama sa nu ma supar din nou, si a doua este cea adevarata de la Mihaita. Am aflat ca i s-a dat copilei numele de Margareta, dupa soacra (n.n. soacra regelui Mihai); acest lucru m-a indignat, caci arata, pe de o parte, cat de mult Mihaita este sub papucul familiei lui Sitta si, pe de alta, cat este de nepasator la toate traditiile romanesti. Printre romanii care-l umfla continuu va fi o dubla deceptie, intaiu, ca este o fata si, al doilea, din pricina numelui ei nespecific romanesc. Nu e nimeni langa baiat (n.n. ex-regele Mihai) care sa-l aduca la realitate, va continua deci a face gafe, cari il micsoreaza. Am fost deci cuprins de multe reflexiuni amarnice.”

In ziua de 28 martie 1949, regele Carol scrie urmatoarea fraza, legata de eveniment: „Nasterea nepoticai Margareta n-a produs, pana acuma, nici o reactiune vizibila.”

Fara a fi omis notite din jurnal, marti, pe 16 aprilie 1949, in jurnalul regelui apar urmatoarele mentiuni in legatura cu nepotica sa: „Gerty a trimes o taietura din jurnal, cu fotografia lui Mihaita, cu Ana si micuta Margareta. Tot prin ziare trebuie sa primesc si asta, el nu se gandeste sa mi-o trimeata. Atitudinea Baiatului este urata, lipsita de suflet si de bun simt, ma supara in adancul sufletului si ma mahneste.”

Urmatoarea notita este de miercuri, 11 mai 1949: „Tanzy Cosacescu […] a mai pus in scrisoare o taietura de jurnal, in care se anunta botezul mititicei Margareta, nasi fiind Sitta si Pavlo; ca de obiceiu, am fost complect ignorat. Aceasta atitudine a lui Mihaita este incalificabila si arata ca este complect cuprins de mrejele unei bande de prosti si de intriganti. Este trist pentru el, este trist pentru mine si este trist pentru Tara.”

La 14 februarie 2003, sicriul cu ramasitele pamatesti ale ex-regelui Carol al II-lea au fost aduse in Romania si asezate in capela Manastirii Curtea de Arges, spre odihna vesnica, aduse fiind din Portugalia, unde fusese inmormantat in 1953, alaturi de regii acelei tari. La ceremonia religioasa si militara organizata cu acel prilej la Curtea de Arges a participat si principesa Margareta, gest de mare noblete sufleteasca si intelepciune, pe care probabil s-a simtit datoare sa il faca fata de bunicul ei, care nu a avut niciodata prilejul sa o vada si sa o cunoasca.

Un alt Ionel Teodoreanu – decat al Medelenilor copilariilor noastre…

Citesc adanc miscata „EPISTOLA CATRE UN SCRIITOR DIN ANUL 2200” scrisa de Ionel Teodoreanu in 1940 si publicata in numarul din iunie al Revistei Fundatiilor Regale. Ionel Teodoreanu este scriitorul varstei mele de 12 ani. Prima carte citita cu placere si mare drag de mine, a fost „La Medeleni”. Eram in clasa a 6-a…  O exprimare muzicala si dulce, atat de suava, ca mi-a invaluit sfarsitul de copilarie si toata adolescenta in cele mai frumoase parfumuri si senzatii mentale.

Dupa multi ani de cand nu am mai citit nimic din Ionel Teodoreanu, gasesc azi aceasta „epistola”, care, recunosc, m-a uimit si miscat pana in adancuri. Imi permit sa transpun aici prima ei parte, un fel de introducere, asa cum apare in numarul 6 din1 iunie 1940 al Revistei Fundatiilor Regale, numar ce poate fi consultat in intregime aici.

Aburesc a floare si mireasma noua liliecii tinerei primaveri si au sunat azi noapte clopotele Invierii, in anul una mie noua sute patruzeci. Poate ca de asta, impresurat de miracol, gandul meu, depasindu-mi hotarul, se indreapta spre tine. Pleaca-te din departarea ta peste adancul in care ma aflu si asculta glasul meu stins, ramas intru tine.
In anii vietii mele m’am numit Ionel Teodoreanu ; scrisul meu a fost cateodata pentru unii din acest timp, asa cum e
preajma liliacului de acum pentru nara mea deschisa. Dar cand tu vei ceti aceste randuri, daca prin milostenia zarului te vor ajunge, ochii mei, acestia care te cauta in veac, nu vor mai fi decat desarte cuiburi, iar mana mea, aceasta care-ti scrie, arzatoare de flacara clipei, va fi, fara de clipa, vesteda pecete a unui destin inchis. Cuprins in marea umbra sau lumina, ma voi numi robul lui Dumnezeu Ion. Atat. Si toti cei de-acum, din jurul si din zarea mea, inalti ca plopul sau marunti ca iarba, care traesc, iubesc si lupta, acoperind pamantul cu umbra si vuetul vietii lor, nu vor fi decat os si tacere sub tarana. Iar in locul lor, ierte-i Domnul, alti asemenea isi vor suna clipele vietii la portile tacerii de-apoi.
Dar tu, camarad de veghe si de vis, vei bate la portile trecutului, asa cum a cercat si tineretea mea. Vei deslusi hrisoave, vei buchisi hronici, vei cerceta arhive, cautand transparenta vremurilor impaenjenite, glasul clopotelor scufundate. Caci asta facem noi scriitorii, trecand ca ploile cu fulgere dinspre trecut spre viitor : aprindem viata intru arta durand din vremelnicia ei curcubeu peste abis. Te vad cu tampla inclinatä peste timpul meu dus in morminte, dar ramas in carte. E ceas de noapte ; dragul ceas al lampii noastre solitare. La fereastra-i vantul, muntele, marea, ploaia toamnei, floarea primaverii sau omatul iernii. Tot una ti-i, caci esti in tine, dincolo de anotimp si clipa. Ochii tai privesc adanc orbitele timpului dezgropat. Mintea ta culege, alege si socoate. Nu te’ncrezi usor, caci stii bine cat de sprinten mint oamenii, incepand cu tine. Unii mint cu mana pe inima ; altii, cu mana pe cumpana ; altii cu mana pe spada si altii, cu mana pe cruce. Mint cand surad si mint cand plang. Floare, surasul lor n’ar da miere albinelor ; ploae, lacrima lor n’ar inverzi ogoarele.Dar tu stii si nu te’ncrezi. Ca sa vezi, inchizi ochii, astfel ferindu-i de amagire. Ca sa auzi, iti astupi urechile, indepartandu-le de glasurile inselatoare. Abia surd si orb te apropii izbavit de sihastria preacuratului adevar. Astfel vei medita taina cumplitului acesta timp contemporan cu floarea liliacului dela fereastra mea si cu macelul neamurilor. Si tot astfel te vei opri cercetator asupra chipului legendar al Regelui Carol al II-lea, Domnul timpului meu, intrebandu-te, cu fruntea peste carte : Cum a fost ? Va fi atunci Majestatea Sa intr’un „a fost odata”, in departare de poveste si de ceata. Iar tu, cu neinduplecata minte, il vei cerceta pre El. Vei cauta dintai sa-L vezi cu ochii tai inchisi, neincrezandu-te in talmacirea daltei si a pietrei, a bronzului, a panzei zugravite si a mesterilor fotografi….”

 

 

Printre bunele si relele perioadei interbelice romanesti

Am aflat cu multa bucurie, de pe blogul Principelui Radu al Romaniei (postarea din 22 martie 2012), ca de curand exista acces liber complet si digital la colectia „Revistei Fundatiilor Regale” (link aici). Biblioteca Digitala a Romaniei, Daco Romanica este cea care a pus in practica proiectul acestui acces.

Revista Fundatiilor Regale” a fost realizata la inițiativa regelui Carol al II-lea al României in 1934 si a avut o existenta de 14 ani. Aparitia era lunara, iar revista era foarte consistenta, fiecare numar insumand intre 250-300 de pagini. Subiectele erau din domeniile literatură, artă și cultură generală, inclusiv legislatie si politica. Toate numele sonore ale vremii, fie ei scriitori, critici, istorici literari sau savanți, publicau in revista.

Regele Carol al II-lea a ținut mult la ctitoriile sale culturale „Revista Fundațiilor Regale” și „Editura Fundațiilor Regale”. Pentru a le finanța, în 1934 a fost înființată Loteria Uniunii Fundațiilor Culturale Regale. A fost o loterie anexă, organizata de „Regia Loteriei de Stat” în colaborare cu instituții de asistență publică si culturale.  Altă sursă de finanțare au fost primăriile, care erau abonate din oficiu la „Revista Fundațiilor Regale”.

Ex-regele Carol al II-lea al Romaniei, in iarna lui 1950-1951 la Estoril (Portugalia), in exil (si la mai putin de 3 ani inainte de deces)

Ion Bianu, presedintele Academiei Romane, in sedinta institutiei din 13 iunie 1930, la care participa abia intorsul din pribegie Carol al II-lea (ca sa reia tronul), sublinia „stransele legaturi care unesc aceasta institutie culturala a neamului romanesc cu dinastia nationala intemeiata, in acelasi timp cu dansa, in 1866”. Secretarul general al Academiei de atunci, matematicianul George Titeica, intregea cuvintele lui Ion Bianu, prin urmatoarea caracterizare pusa in fruntea raportului sau pe anul1930-1931: „Regele Carol al II-lea, crescut sub privirea blanda si inteleapta a Marelui Rege Ferdinand I si a Reginei Maria, format in zilele de grea incercare prin care a trecut neamul nostru, cunoaste de aproape aspiratiile de cultura si de civilizatie ale poporului roman si va sti sa deschida drumul sigur catre realizarea lor”.

Misiunea culturala a Dinastiei a fost reluata intr-adevar dupa 1930, de Regele Carol al II-lea, acela care avea sa fie numit „Voevodul Culturii”.

„In cei zece ani care au urmat Restaurarii, Academia Romana a avut in Regele Carol al II-lea nu numai un protector, care i-a acordat atentiune si bunavointa, dar, in multe imprejurari, un inspirator direct” (Constantin Radulescu-Motru, in „Revista Fundatiilor Regale”, numarul din iunie, 1940). 

La 25 Mai 1931, Suveranul prezideaza pentru prima oura, in calitate de Rege, o sedinta a Academiei. Erau pe atunci pentru tara zile grele de criza economica. Reprezentantul Academiei s-a crezut de aceea indreptatit sa aminteasca de greutatile cu care institutia sa are de luptat. C. Radulescu-Motru in articolul sau „Academia Romana in ultimii 10 ani” din numarul din iunie 1940 al revistei, scrie:  „<<Fara un ajutor puternic, zice el (reprezentantul Academieie, n.n.), nu putem spera sa ajungem a indeplini menirea noastra>>. La aceste cuvinte, Suveranul raspunde: <<Frumoasa si nobila misiune are Academia Romana in dezvoltarea Patriei, mai ales in zilele acestea cand materialismul cel mai acut domina omenirea. Tara aceasta atat de bogata in resurse nationale ale solului trebue de aici incoace sa dezvolte si mai mult bogatiile ei culturale si sufletesti. In aceasta opera de progres, Societatea Domniilor Voastre are rolul de capetenie. […] Un puternic stalp al bunei traditii o formeaza scumpa Mea Ostire, celalalt stalp sunteti voi. […] Oricat de mare ar fi bogatia materiala a unei tari si oricat de puternica ar fi puterea ei armata, in fata istoriei omenirii acea tara nu va avea o insemnatate, daca nu va aduce aportul ei literar, artistic si stiintific. Intreg trecutul tarii se adaposteste aici, intre aceste ziduri, spre a ne da indemnul sa cladim pe temelia frumoaselor eforturi de ieri si sa desavarsim neamului un stralucit viitor intelectual. N’a fost Academia Româna infaptuirea Unirii, inainte ca ea sa se fi inchegat prin vitejia si jertfa atator energii tinere ? Din aceasta mare sfortare care ne-a adus intruchiparea visului tuturor Românilor trebuie sä se inchege, pe terenul cultural, realizari care sa fie la inaltimea suferintelor din trecut>>”.
Articolul  semnat de Radulescu-Motru mai adauga: „Caci, multumita traditiei sale nepatate, Academia a avut, cu ocazia acestor comemorari (a unor oameni de seama ai Romaniei, n.n.), rara fericire de a avea mai totdeauna in mijlocul sau pe Suveran Insusi, in rolul de Voevod al culturii, spunandu-si cuvantul, cu sinceritatea unui desavarsit intelectual: Regina poeta Carmen Sylva (sedinta dela 6 Martie 1936) ; B. P. Hasdeu (sedinta dela 27 Nov. 1936) ; Regele Carol I (sedinta dela 26 Mai 1939) ; Mihail Eminescu (sedinta dela 16 lunie 1939) ; Titu Maiorescu (sedinta dela 17 Februarie 1940), etc., au avut comemorari la inaltimea gloriei lor si a recunostintei noastre.”

 

Romania – mereu la rascrucea istoriei: 1940

Am gasit in revista americana „Life”, numarul din 19 februarie 1940, un articol lung si foarte interesant despre Romania sub Regele Carol al II-lea. Pe coperta, regele impreuna cu – pe atunci Printul Mihai, fiul sau. In primavara acelui an, dupa ce deja se declansase al doilea razboi mondial, lumea politica isi indrepta privirile catre Romania cu o mare si uimitoare curiozitate.

Urmatoarea tinta era la acel moment, cu siguranta, Romania. Nu exista niciun dubiu ca atat Gemania cat si Rusia pandeau momentul de a pune stapanire pe petrolul si granele romanesti. In plus, in afara de Yugoslavia, toate tarile vecine aveau motive de agresiune impotriva Romaniei. Extrasele de mai jos sunt elocvente, iar unul dintre subtitluri, „razboiul ascuns din Balcanii neutri” indica linistea de dinaintea furtunii. O liniste pe care Carol n-a putut-o mentine decat foarte putin. In ultimul extras de mai jos, se va vedea ca asteptarile americanilor erau foarte mari, in ceea ce il privea, in legatura cu gestionarea conflictului la acel moment.

Moartea lui Carol al II-lea

In noaptea de 3/4 aprilie 1953, s-a stins la Estoril, langa Lisabona (Portugalia) – unde se afla de la sfarsitul lui septembrie 1947, fostul rege al Romaniei, Carol al II-lea. Avea 59 de ani si jumatate. Maresalul curtii si apropiatul sau atat in ultimii ani ca rege al Romaniei, cat si in toata perioada exilului (exil inceput in septembrie 1940 si incheiat prin deces), Ernest Urdareanu, a fost cel care, alaturi de consoarta sa din ultimii 29 de ani, Elena Lupescu, au fost langa el in ultimele clipe. Ei au fost cei care au transmis presei detaliile decesului. In jurnalul sau „Intre datorie si pasiune” (vol. VI, 1949-1951), Carol al II-lea nota slabirea starii sale de sanatate, mai ales dupa implinirea varstei de 53 de ani. In ultimii ani incepuse sa aiba probleme, pe care le insemneaza in jurnalul sau din vreme in vreme, lapidar, probleme nu numai de vedere, dar si legate de fumatul intens.  Sunt mentionate in cateva randuri, incepand cu 1947, stari de rau, fie digestive, fie legate de „fumatul prea mult”. In ultimele zile ale lui octombrie 1950, dupa cateva zile de boala care „incepe a apasa asupra moralului” (insemnare din 31 oct.1950), datorita insistentei Elenei Lupescu, regele cere consultatia Dr. Taquencho: „din fericire, nimica la inima si la plamani, insa ii e teama sa nu am ceva la stomac”. In noiembrie-decembrie 1950 a fost diagnosticat cu o boala digestiva, cel mai probabil ulcer, deoarece tinea un regim sever si era obligat la ore de repaus si odihna zilnica. Mentioneaza la un moment dat cuvantul „ulceratie”. Detaliile starii de sanatate sunt sarace in general, in insemnarile lui Carol al II-lea. Imi amintesc ca si tatal sau, regele Ferdinand, arareori se plangea, din contra, ascunzand problemele sale digestive. Faptul a condus la diagnosticarea foarte tardiva a cancerului intestinal de care a suferit si murit. Nici regina Maria, mama sa, nu detaliaza starile de rau ce au insotit debutul si evolutia cirozei hepatice care a rapus-o. Cert este, in cazul ex-regelui Carol al II-lea, ca a avut o boala digestiva serioasa in toamna-iarna anului 1950. Intrucat jurnalul sau publicat se opreste la data de 13 aprilie 1951, si nu se cunosc alte insemnari personale, singurele marturii ale perioadei vietii sale, pana la moarte, sunt cele din ziarele vremii. Un astfel de exemplu este ziarul australian „Sunday Edition of The Sunday Morning Herald”, aparut la Sidney, Australia, la data de 5 aprilie 1953, care comenteaza asupra evenimentului mortii rapide si neasteptate a ex-regelui Carol, rapus de un atac de cord:

Povestea unui iaht regal: Nahlin (Luceafarul / Libertatea)

In 1929, cea mai bogata femeie din Marea Britanie, Lady Annie Henrietta Yule, a comandat constructia a trei vase mici de croaziera, dar de cea mai buna calitate pentru acea vreme, la  John Brown & Company, Clydebank, UK. Primul construit a fost iahtul cu aburi Nahlin, cel mai mare si mai luxos la acea vreme, lansat la apa in 1930. In 1934 Nahlin a fost clasificat ca unul dintre cele mai mari iahturi de croazieră privat construit vreodată în Marea Britanie.  In 1936 Nahlin a fost inchiriat de catre regele Edward al VIII-lea al Marii Britanii şi utilizat de el şi de doamna Wallis Simpson, în rasunatoarea lor croaziera amoroasa. Vasul avea camere de oaspeti cu baie proprie, o cameră special destinata doamnelor, o sală de gimnastică şi o bibliotecă. Vasul era perfect echipat pentru croaziere oceanice lungi.

In 1937, Regele Carol al II-lea al Romaniei a cumparat vasul Nahlin la un pret de 90.000 de lire sterline (dupa alte surse, 120.000) si l-a rebotezat Luceafarul. Vasul a parasit Marea Britanie catre Romania la 6 septembrie 1937. A devenit proprietatea Ministerului Culturii care l-a utilizat ca iaht charter, apoi ca muzeu plutitor si apoi ca restaurant plutitor pe Dunare. Numele lui s-a schimbat ulterior in Libertatea.

Iahtul Nahlin, foto din vara anului 1937, cand a fost achizitionat de Regele Carol al II-lea pentru Romania

Iahtul Nahlin, sub numele de Luceafarul - pe Dunare, 1939

Nahlin are 91.4 m lungime si  o latime de 11 m. Inaltimea este de 4.42 m şi este echipat cu un sistem de propulsie cu puterea de 2 x 200 CP, atingand o viteză maximă de 17,1 noduri.

După revoluţia română din 1989, iahtul a fost vândut la „Regal” SA – o societate privată, cu sediul în Galaţi, care, la rândul ei, l-a vandut – în circumstanţe neclare, în 1999, pentru doar 250.000 USD companiei britanice Edminston. La acea vreme vasul se numea „Libertatea” si a fost clasificat  de Ministerul Culturii drept obiect de tezaur national, prin ordinul nr.3041/1998. Prin urmare, vasul nu ar putut fi vândut unei societati străine şi exportat din România. Totusi, evenimentul s-a produs, si în 1999 a fost eliberat un permis temporar de export , pe motiv că avea nevoie de reparaţii urgente.  Santierul naval englez  „Even Port Royal” era titularul  planurilor originale, si putea executa reparatiile. Permisul de instrainare a expirat la 25 august 2000 – data la care nava ar fi trebuit să fie  returnata  în România. Astăzi insa, nava este înregistrată în portul din Glasgow, sub numele ei iniţial, Nahlin.

Fata iahtului Nahlin in vara anului 2010, reintors in Marea Britanie

Pe site-ul profesionist www.superyachts.com, Nahlin s-a gasit in anul 2011 pe pozitia 36 mondial, iar pentru 2012 este prognozata pozitia 37, ramanad astfel unul dintre fruntasele mondiale, dupa 82 de ani de la prima lansare la apa. Filmul de prezentare a iahtului se poate vizualiza aici.

Carol al II-lea si Elena Lupescu – franturi de trecut

1939:  In a sa „Autobiography. Vol. II (1937-1960) – Exile’s Odyssey”, ( The University of Chicago Press, 1988),  la pag. 79, scriitorul Mircea Eliade surprinde pe scurt prima sa intalnire cu regele Carol al II-lea (si Elena Lupescu):  „In primavara anului 1939, pe neasteptate, generalul Condeescu a murit de un atac de cord.  Il pierdeam pe cel mai important „protector”, de care, în pofida diferentei de vîrsta, ma atasasem mult în ultimii ani. Scriitorii si oamenii de cultura pierdeau un sprijinitor fara egal. Datorita lui, Societatea Scriitorilor Români dispunea acum de fonduri si putea ajuta atîtia scriitori, tineri si batrîni, saraci sau bolnavi; el îl introdusese la „Fundatiile Regale” pe Mihail Sebastian, pe Pastorel Teodoreanu si multi alti scriitori si critici. Generalul Condeescu cunostea bine precaritatea meseriei de scriitor în România si nu-si uita niciodata fagaduielile. Sotia lui mi-a spus ca, în ultima zi, între doua crize cardiace, i-a repetat de mai multe ori ca îmi fagaduise o subventie pentru tiparirea volumului II din „Zalmoxis”, si înca nu izbutise sa mi-o trimita. A doua zi, la slujba religioasa oficiata chiar în odaia lui, în fata patului pe care zacea, au asistat Regele Carol, Elena Lupescu si Armând Calinescu, si asa i-am vazut si eu pentru intîia oara. Dintre prietenii lui scriitori, se aflau N. I. Herescu, AI. Rosetti, Mihail Sebastian si cu mine. Nimeni, nici chiar d-na Condeescu, nu stiuse ca va veni Regele Carol, însotit de Lupeasca si primul ministru.”

1940: In ziarul „The Argus” care aparea la Melbourbne (Australia) la data de 8 noiembrie 1940, o coloana mica din acel jurnal comenta interventia Regelui Mihai pe langa Maresalul Ion Antonescu in vederea salvarii Elenei Lupescu de la „vanatoarea” de care era urmarita, datorita originii sale evreiesti. In acea perioada Carol al II-lea si Elena Lupescu se aflau in Spania generalului Franco, tara care i-a tinut captivi dar din care au reusit sa fuga spre America de Sud:

Extrasul din jurnalul australian de la 8 nov. 1940

iulie 1947: trei ziare australiene comenteaza cununia dintre ex-regele Carol al II-lea si Elena Lupescu, cununie ce a avut loc in apartamentul lor de la Hotelul Copacabana Palace din Rio de Janeiro, la 6 iulie 1947.

In ziarul „The Examiner” care aparea la Launceston, Tasmania (Australia) la data de 7 iulie 1947, se facea anuntul casatoriei (de fapt doar cununia civila) dintre ex-regele Carol al II-lea si Elena Lupescu, la Rio de Janeiro (Brazilia) unde se aflau in exil in acea perioada. Lunile care includ vara anului 1947 lipsesc din jurnalul lui Carol, asa incat rubricile de ziar sunt intre putinele surse istorice ale evenimentului: 

Extras din ziarul australian "The Examiner" din 7 iulie 1947

Si ziarul australian „The Cannbera Times” din 7 iulie 1947 comenteaza cununia celor doi:  

Extras din ziarul "The Cannbera Times" din 7 iulie 1947

Al treilea ziar australian ce anunta cununia este numarul din 7 iulie al „The Sydney Morning Herald”:

Extras din "The Sydney Morning Herald", 7 iulie 1947

O privire printre genele stranii ale istoriei noastre

La 15 august 1949, ex-regele Carol al II-lea nota in jurnalul sau („Insemnari zilnice. Intre datorie si pasiune.” Vol. VI, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2002) un lucru foarte interesant: despre intalnirea, la Lisabona (unde se afla in exil), cu jurnalistul american E.A. Easterman. Cu acea ocazie aveam sa aflu despre una dintre cartile foarte rare si dificil de gasit, care aparuse in 1942 in Marea Britanie, scrisa de Easterman:  „King Carol, Hitler and Lupescu” (Ed. Victor Gollancz Ltd.). Subtitlul cartii de pe coperta fata  prezinta astfel: „The inner history of Carol, ex-king of Roumania, his relations with internationally famous yet virtually unknown Mme Lupescu and the conflict with Hitler, which cost Carol his crown, and led to his exile to Mexico”.

In jurnalul zilei de 15 august 1949, Carol nota: „Seara, dupa cina, telefon din Lisabona: era dl. Easterman, care a scris cartea „King Carol, Hitler and Lupescu”; in treacat pe aci si plecand maine dimineata, doreste sa ne vaza. S-a lasat de ziaristica si azi este secretarul general al Aliantei Evreiesti. Conversatiune placuta asupra chestiunei Israelului, a Angliei si situatiei economice mondiale. Vrea sa scrie o noua carte si, pentru aceasta, va reveni de Craciun”.

Jurnalistul american A.L. Easterman a fost editor de Externe al ziarului Daily Express şi, mai târziu, corespondent de Externe la acelasi jurnal; apoi, de la începutul războiului al doilea mondial si până la prăbuşirea Franţei, corespondent sef al ziarului Daily Herald. Este unul dintre puţinii oameni care au putut pretinde ca au cunoscut Europa „din interior ” în toată încurcătură stranie de diplomaţie şi de contra-diplomaţie….  A călătorit mult, atât în Europa cat şi în SUA, şi a avut ocazia sa intalneasca şi sa discute cu liderii diplomatici şi politici ai Europei. În ianuarie 1938 Eastarman a fost trimis in România într-o misiune specială: pentru a  ancheta numirea senzaţională de catre regele Carol a fascistului anti-semit Octavian Goga, ca premier al Romaniei – act care a dezorientat la acea data intreaga  Europa. Acest act s-a produs  după ce Hitler a început să dezvăluie proiectul său de carmuire a intregului continent şi de programare a războiului.

Easterman a fost atras insa de caracterul şi personalitatea neobişnuite ale regelui Carol, cu care a realizat  un interviu care a făcut vâlvă în întreaga lume, atunci, in 1938.  El a vorbit de asemenea cu Elena  Lupescu – un privilegiu rar pentru un jurnalist, deoarece ea evita totdeauna publicitatea şi presa. Legaturile lui Easterman cu Carol vor continua si dupa exilarea regelui, asa cum reiese din jurnalul sau. Jurnalul, publicat la noi in 6 volume, se incheie (brusc)  la ziua de 13 aprilie 1951, unde editorii mentioneaza „Asa se incheie insemnarile zilnice ale lui Carol al II-lea”. Cum se va vedea mai jos, la inceputul lui 1951 Carol lucra impreuna cu Easterman la noua carte-document. Nu stim cat s-a lucrat la acea carte, ea nu a fost publicata… Timpul cat a mai fost posibil sa se lucreze (cel putin impreuna cu Carol), s-a intins pana la moartea acestuia, din aprilie 1953. Elena Lupescu stia la fel de multe, si ar fi putut continua alaturi de Easterman scrierea acelei carti… Dar acestea sunt simplele noastre speculatii… Istoria noastra este si ramane partial nedevoalata.

In ceea ce priveste cartea publicata in 1938, adica „King Carol, Hitler and Lupescu”, ea reprezinta rezultatul unei cercetari destoinice  şi al punerii cap la cap a unor fapte, cu privire la aceste trei persoane, şi prezinta rolul pe care l-au avut în mersul istoriei unei ţari puţin cunoscute, ca Romania, pe scena larga a Europei aflata pe calea haosului şi în războiul care a cuprins şi atins milioane de oameni. Din această carte transpapare o nouă concepţie privind monarhul „cel mai colorat” al Europei antebelice şi a partenerei sale (E. Lupescu), o femeie care, timp de douăzeci de ani, a participat la istoria lumii, vorbind şi intuind. Easterman aduce la lumină, in cartea sa din 1942 (a carei singura editare s-a facut in acel an, si numai in Marea Britanie) a poveştii senzaţionale şi nespuse pana la momentul respectiv, prezentand in detaliu pentru prima oara, drama tragică de dinainte şi din timpul abdicarii regelui Carol, forţat să renunţe la scaunul lui de domnie de către generalul Antonescu şi complicii săi, Garda de Fier fascistă terorista. Este dezvăluita întâlnirea lui Carol cu Hitler, la Berchtesgaden. Tiradele lui Hitler, în faţa lui Carol şi a fiului său, Principele Mihai, sunt revelate ca fiind începutul conflictului deschis dintre Führerul  nazist şi regele român; este demonstrata determinarea lui Hitler de a zdrobi un monarh atat  de sfidător! Un alt un punct important al cartii este prezentarea eşecului  vizitei lui Carol la Londra în noiembrie 1938, când venise acolo nu numai pentru imagine, ci ca să caute sustinere si sprijin împotriva lui Hitler. Cartea aduce la suprafata „povestea din interior” a relaţiilor lui Carol cu Marea Britanie şi Franţa, din perspectiva agresiunii viitoare a lui Hitler în Europa şi în cursul primului an de război. Se discuta tema: a fost Carol al II-lea suporterul, instrumentul sau victima lui Hitler? Cum au evoluat lucrurile, a „vândut” el ţara sa Germaniei  naziste sau a fost trădat ca sa predarea tara sa Axei? Scopul real al vizitei de stat a lui Carol la Londra a fost de a propune Marii Britanii  sa il sprijine ca să reziste obiectivulului Führer-ului de a distruge independenţa României, ca parte a proiectului sau  major  de agresiune europeana. Sunt  pe deplin demonstrate eforturile disperate ale regelui Carol de a asigura o garanţie britanica Romaniei, similara celei oferite Poloniei.  Este aratat refuzul total al lui Chamberlain in directia sprijinirii Romaniei, pana cand, presat de liderii laburisti britanici, la o întâlnire dramatică dimineaţa devreme cu primul-ministru pe Downing Street 10, înainte ca Sir Horace Wilson sa ajunga, acesta a cedat.  Există, de asemenea, dovada uimitoare a modului  în care Carol a fost „lasat de izbeliste” in problema ajutorului britanic pentru România, atunci când Misiunea Comerciala Britanica a refuzat creditul pentru tara noastra, atunci când erau necesare 50 milioane lire sterline pentru ca regele Carol sa poata inzestra ţara spre  a face fata agresiunii lui Hitler. Marea Britanie refuza ajutorul Romaniei ca raspuns la  presiunile si ameninţările lui Hitler privind eventuale concesii facute Romaniei pe aceasta tema. Este aratata presiunea constantă şi neobosita a lui Hitler asupra lui Carol, intrigile  naziste şi ameninţările, eforturile zadarnice ale lui Carol pentru a asigura ajutorul de la democraţiile occidentale, predarea sa treptată Germaniei şi ruina finală, umilitoare, a României dupa „dictatul de la Viena”. Este dezvăluita in amanunt viclenia teribila si şicanele  lui Hitler asupra Romaniei. Ele formează o naraţiune despre trădare, spionaj, rebeliune, şi prăbuşirea unui tron şi a unui stat.

Legatura lui Carol cu Easterman continua, astfel incat in jurnalul sau („Insemnari zilnice. Intre datorie si pasiune.” Vol. VI), acesta noteaza la ziua de 7 mai 1950 (gasindu-se in prima sa vizita la Londra, dupa inceputul exilului, cu prilejul expozitiei filatelice mondiale): „…Duduia a trecut in salon si am avut mai multe vizite. Intai, pe Easterman, care a venit sa vorbeasca despre cartea pe care vrea s-o scrie (n.n. despre ex-regele Carol); neputandu-l ajuta dupa cum dorea, a venit cu o noua propunere: s-o scriem impreuna, adica sa fie publicata sub iscalitura mea (n.n. a lui Carol). Duduia e favorabila ideii.”

Urmatoarea mentiune a lui Easterman in jurnalul lui Carol apare la data de 27 ianuarie 1951: „Dimineata, obisnuita ora de lucru cu Easterman. S-a discutat despre educatie si invatamant, i-am vorbit despre scoala ce-o facusem pentru Mihaita (n.n. Principele Mihai, fiul sau). Pe urma, a reluat chestiunea esentei Monarhiei si functionarea mecanismului constitutional al ei; am aparat teoria unei Monarhii active, Regele fiind responsabil in fata constiintei sale, responsabil de cele ce iscaleste„.

Jurnalul lui Carol se opreste la nici 3 luni de la aceasta ultima mentiune cu privire la noua carte despre Carol al II-lea, proiectata de Easterman. Iar la 2 ani de la ultima fila din jurnal se opreste si viata ex-regelui Romaniei…

In alta oridine de idei, cateva file foarte  interesante cu privire la relatia Carol-Hitler, respectiv Romania-Germania, se gasesc in cartea unui  autor englez, Paul D. Quinlan, aparuta mult mai recent in SUA (decat cartea lui Easterman din 1942), si anume in 1995, la Ed. Greenwood Press, si tradusa in Romania la Ed. Humanitas in 2008. In acest sens, paginile 268-280 din traducerea romaneasca, merita citite!  Cartea istoricului  Paul D. Quinlan este mult mai echidistantă decât alte lucrări despre figurile regale. Acesta este un lucru remarcabil, pe fondul controverselor interminabile asupra lui Carol al II-lea.

Lourdes (Franta), vazut de ex-regele Carol al II-lea in 1949

Lourdes, o asezare din  sud-vestul Frantei, este cel mai vizitat loc de pelerinaj catolic din lume.  In 1858 o fata, Bernadette Soubirous, a avut o revelatie prin vederea, in apropiere de Grotta Massabielle, a Sfintei Fecioare Maria, care i-a aparut ca o  femeie imbracata in alb. „Neprihănita Zămislire” (Immaculata Conceptio) i-a aparut de mai multe ori apoi, Bernadettei. In grota aparitiilor a tasnit apa unui izvor , iar Fecioara a insărcinat pe Bernadette Soubrious sa intemeieze  o biserică in acel loc. La 8 decembrie 1933 Bernadette Soubrious a fost declarata sfantă si se afla si azi neputrezită in conventul de la Neves.

In toamna lui 1949 ex-regele Carol al II-lea al Romaniei, impreuna cu Elena Lupescu (Duduia), stabiliti pe atunci in Portugalia, la Estoril, fac o calatorie in Franta. In ziua de 19 septembrie 1949 cei doi ajung la Lourdes intr-un scurt pelerinaj. Carol descrie fidel deplasarea in „Insemnari zilnice”, vol. VI, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2002:

„Dupa dejun atingem prima tinta a drumului nostru:Lourdes. Tineam eu, tinea mai ales Duduia sa mergem acolo, eram foarte curios de a vedea acest loc sfant si, intr-adevar, am fost foarte izbit si impresionat de marea evlavie ce domneste acolo.  Tocmai astazi este unul din plerinaje, au venit credinciosi din Italia si de la Gand. Am putut privi procesiunea, care se opreste pe piata bolnavilor din fata bazilicei. Suferinzii se insira pe dreapta si pe stanga, asteptand sa fie binecuvantati. Vin cu nespusa credinta si multi se intorc tamaduiti, ori cu nadejdea in mai bine. Cu aceeasi credinta am venit si eu, dupa ce am baut din apa fantanii Bernadettei, am ingenuncheat in fata pesterei aparitiei si am rostit o fierbinte rugaciune. M-ma rugat, mai intaiu, pentru desavarsita sanatate a Duduiei si, pe urma, ca Sfanta Fecioara sa faca ca sa mi se indrepte vederea, sa-mi recastig puterile de altadata si sa ma fereasca de pacat. Trecand prin pestera, mi-am reinnoit ruga. Pestera, dominata de statuia Fecioarei, asezata chiar in locul in care i-a aparut pastoritei, e innegrita de fumul lumanarilor, intre cari sunt unele cari ar trebui sa arza 5 ani. Un lucru care m-a izbit si m-a bucurat azi: foarte, foarte putini turisti, lumea care vine la Lourdes, vine cu evlavie, numai intr-un scop de pelerinaj si de inchinaciune. Interiorul terenului sfant este ferit de orice infatisare comerciala. Bolnavi cari au venit spre tamaduire, sunt destui, mai ales schilozi, in carucioarele lor de suferinta, unii cu un aer de a-si trage sufletul, dar cu privirea senina, plina de credinta si nadejde. Dupa pestera, am fost, o clipa, in biserica criptei, cladita in stil bizantin si impresionant de frumoasa. M-a miscat foarte mult ce am vazut aci si am plecat impresionat ca am fost, intr-adevar, intr-un loc sfant si ca Mantuitorul ma va mantui si ca Sfanta Fecioara imi va asculta rugaciunea. Mai putin placute sunt insa toate pravaliile ce roiesc de jur imprejur si in cari se vand obiecte mai mult sau mai putin sfinte, si cari sunt o adevarata specula a credinciosilor si a naivilor. Tot asa este casa Bernadettei, vechea moara a tatalui ei; s-a cladit in nestire de jur-imprejur si s-a anexat casei inca o pravalie. Pentru locuinta unei sfinte, prea putina evlavie, prea multa imbulzeala de vizitatori. Ne-am intors seara la Pau; noaptea a plouat, cu furtuna. N-am putut dormi, ma macina gandurile si am ramas cu o foarte adanca impresie de cele vazute astazi.”

Anii de dupa „glorie”: Carol al II-lea si Elena Lupescu in Portugalia

Mereu am fost interesata de anii de dupa glorie, ai celor ce au avut-o. Anii de dupa pierderea puterii, a stralucirii, a curtoaziilor mai mult sau mai putin false, a celor din jurul conducatorilor de stat. Desi atractia cunoasterii anilor de dupa exilarea din Romania a Regelui Carol al II-lea se datoreaza in primul rand dorintei de a intelege omul din umbra regelui, a firii si mentalitatii lui, faptul ca citesc volumele insemnarilor sale zilnice, care au fost editate la noi de istoricul Marcel-Dumitru Ciuca, isi are obarsia si in dorinta mea de a intelege direct din sursa, mai multe.

Dupa un periplu fortat de imprejurari in America de Sud (Mexic si Brazilia), cuplul Carol si Duduia reusesc, cu imense dificultati, sa revina in Europa, singura tara care i-a primit fiind Portugalia. Revenirea lor in Europa/Portugalia a avut loc la o data incerta din 1947, dar cel mai probabil in toamna anului respectiv. Caietul de insemnari zilnice ale lui Carol pentru perioada 11 decembrie 1946 – 4 decembrie 1947 lipseste, asa incat certitudinea este, ca incepand cu luna decembrie 1947, cuplul se gasea deja instalat la Estoril, Portugalia.  Veneau din Brazilia, de la Rio de Janeiro, unde in primul rand clima, le-a afectat destul de grav sanatatea, si mai ales pe a Elenei Lupescu. In 1947, inca in Brazilia fiind, la data de 3 iulie 1947 au reusit in sfarsit, dupa lungi asteptari, sa se casatoreasca civil. La fel de grabnic ca si atunci, la mai bine de  doi ani distanta, respectiv joi, 18 august 1949, au reusit sa faca si cununia religioasa la Estoril (Portugalia), cununie pentru care Duduia avea pregatita rochia de mireasca inca de la Rio, de la data cununiei civile. In 1947 ii fusese retrasa cetatenia romana fostului rege Carol al II-lea, iar la 14 iulie 1948 acelasi lucru i se intampla si Elenei Lupescu.

Locuinta de la Estoril unde isi vor petrece restul vietii (respectiv, pentru Carol, pana la 4 aprilie 1953 iar pentru Elena Lupescu pana la 7 iulie 1977), se numea Villa del Sol, si au cumparat-o la sfarsitul lunii mai 1948. Desi planuisera sa se mute in ea la 15 august 1948, mutarea au facut-o abia la 26 august. Locuisera undeva provizoriu, la cca. 200 m distanta de Villa del Sol. In perioada renovarii noii case (vara 1948) am remarcat cateva insemnari speciale facute in jurnalul sau, in care profilul omului Carol al II-lea se reliefeaza mai deosebit, si pentru care voi extrage mai jos citate din vol. al V-lea de „Insemnari zilnice” (Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2001, editie ingrijita de Marcel-Dumitru Ciuca si Narcis Dorin Ion) ale ex-regelui:

Sambata, 3 iulie 1948: „Fericita si marea aniversare a casatoriei noastre. A trecut un an de la acel moment atat de imbucurator, desi atat de tragic. De atunci s-a schimbat totul in viata noastra, a venit asupra mea o liniste si, ca sa zic asa, o stabilitate binefacatoare. Am iesit din minciuna si am aratat lumei intregi ca Duduia, de care, de 23 de ani, mi-am legat viata, este demna de a ocupa si un loc de cinste. Greseala mea este ca prea mult am asteptat pentru a se face acest gest de dreptate. De acum inainte sa ne dea Dumnezeu numai fericire si, pe cat se poate, liniste sufleteasca, ca de aci decurg toate celelalte.”

Luni, 19 – vineri 23 iulie 1948: „… Primul tablou ce l-am pus (n.n in Villa del Sol, casa cumparata in Portugalia) a fost portretul Tatii (n.n. al Regelui Ferdinand al Romaniei), de Michel Werboff, pictat acuma 20 de ani, la Coesme (n.n in Franta, unde Carol si Duduia locuisera din 1926 pana in 1930, intr-un castel ce apartinea familiei regale, Carol traind atunci sub numele de civil obisnuit, Carol Caraiman, si gasindu-se in perioada in care renuntase la orice drept regal datorita fugii din tara impreuna cu femeia vietii lui, Elena Lupescu), dupa o fotografie. Nu este ce-mi place, dar n-am altul, l-am pus deci, si l-am pus primul, ca o icoana sfanta, pazitoare a caminului. Tot in biroul meu sunt celelalte tablouri de pictori romani, ca sa zic asa, simbolice, amintatoare ale Patriei zdrobite, un Verona, infatisand o taranca pe malul Prutului, privind cele trei hotare, Moldova, Bucovina si Basarabia; un portret neasemanator al Duduiei, de Stoenescu, tot din timpul din Franta, si altele. In marele salon, incapere spatioasa, alte picturi aratoase.”

Sambata, 24 iulie 1948: „… Intorcandu-ma pentru pranz si asteptand sa m-asez la masa, deodata o aud pe Duduia tipand cu disperare… ce s-intamplase? Tampitul nostru de sofer, pe cand mergea de-andaratelea, ca sa puie masina in garaj, a calcat pe biata si mult iubita noastra Fluffy. Sarmana catea, prietena tacuta si draga, te-ai dus si tu, te-ai dus asa de tragic, cu dragutul tau capsor zdrobit. Te-am gasit acolo, in curte, amutita pentru totdeauna; nu te vom mai vedea urcand, dibuind scarile, ca sa vii sa te asezi langa masa, la picioarele mele, ori, cum iti placea atat de mult, pe fotoliul in care puteai sa dormi ore intregi. E o durere de nespus, de a te  vedea, astfel, plecand dintre noi. Am plans lacrimi amare. Venise, mititica, acum 5 ani in casa, ca sa-mi fie tovarasa iubitoare, incercand sa o inlocuiasca, in zadar, pe incomparabila noastra Pussy. Ne-a aratat toata dragostea, dupa puterile ei, dar mie, stapanul ei, arata mai multa, si era atat de fericita cand era cu mine. Francisco, tamplarul, i-a facut ultima ei locuinta din scandurile lazilor venite de  la Coesme, unde am culcat-o si am dus-o, conducand eu insumi automobilul, la locuinta ei de veci, in gradina noii noatre case. Eu, cu Anghel si Francisco, am asezat-o in acel pamant, care este acuma al nostru; o piatra si flori, iata ce a ramas vizibil din acea draga si dulce prietena, caci prieteni sunt aceste scumpe vietuitoare si stiu sa-si arate dragsotea, adesea, mai bine decat oamenii. Dormi acuma, prima locuitoare a noului nostru camin; in tarana de acolo locuieste o fiinta scumpa, e poate, un semn ca acel colt va fi prietenos, asa m-am rugat lui Dumnezeu, care ne-a trimes aceasta noua incercare. Fluffyca draga, te duci acuma, acolo in alte lumi, dincolo de acest pamant al durerilor si de rautati, te vei intalni cu prietenii tai Boris si Assu, da-le sarutul nostru si spune-le ca n-ai iesit din gandul si inima noastra; te vei mai intalni cu cea mai iubita dintre toate, cea de neinlocuit, Pussy; ei sa-i spui ca vesnic durerea despartirei ramane ca un cutit in inima mea, ca sunt ceasuri cand plang dupa ea ca dupa cel mai scump copil, dupa acea tovarasa intelegatoare, cum n-a mai fost alta. Oh! Omulet scump. Si tu, Fluffy, vei lasa un mare gol in casa noastra, unde, dintre toate catelele, erai cea mai iubita de toti, cine va mai vorbi frantuzeste, cine va mai injura pe Ana Pauker, ca tine. Dormi in pace, vei ramane vie in amintirea noastra.”

Previous Older Entries Next Newer Entries