Gandurile ex-regelui Carol al II-lea la finele razboiului

Urmaresc „Insemnarile zilnice” ale lui Carol al II-lea in perioada sfarsit de aprilie 1945 – iulie 1945. Ele creioneaza stirile socotite importante de catre fostul suveran roman, din perioada ultimelor saptamani ale celui de al doilea razboi mondial dar si propriile ganduri legate de evolutia lumii si de propria viata. Spicuiesc cele ce mi se par interesante ori importante, mentionand data cand apar in jurnal:

Luni, 30 aprilie 1945: „… Se confirma executarea lui Mussolini, care s-a facut in niste conditiuni oribile. De fapt, este un asasinat, caruia incearca sa i se dea o infatisare , mai mult sau mai putin legala. Dupa moarte, trupul lui si al altor fascisti de vaza au fost expuse pe piata publica, in Milano.”

Marti, 1 mai 1945: „Ieri a murit Hitler, asa anunta Radioul german, a murit in Berlin, la postul lui de comanda, cel putin aceasta moarte nu este lasa. Inlocuitorul, lasat de el, este o surpriza: Amiralul Doenitz. Chiar el a anuntat vestea poporului german. De Himmler si de Goebbels nu se mai aude.”

Miercuri, 2 mai 1945: „A cazut Berlinul, iata strigatul care a strabatut intreaga omenire in ziua de astazi. Radiourile si megafonurile au urlat toata ziua (n.n. Carol se gasea in exil in Brazila). Bucuria a fost universala,caci, intr-adevar, este unul dintre evenimentele primordiale ale razboiului. De la Napoleon incoace, capitala trufasa a trufasei Germanii nu fusese calcata de picior inamic. Un veac aproape Germania paseste din victorie in victorie si Pangermanismul expansionist si brutal, sub conducerea lui Hitler, a incercat ultima lovitura; impotriva intregii lumi coalizate n-a putut rezista si, acuma, inima chiar a germanismului si a prusianismului a primit lovitura de moarte. Lovitura finala a fost data de Armata Rosie, sub comanda maresalilor Konev si Jukov, prestigiul URSS a crescut enorm, si cu drept cuvant.Anglo-saxonii au lasat aliatilor lor rasariteni onoarea de a face aceasta cucerire, ESTE O GRESEALA, trebuia, pentru aceasta cucerire finala si decisiva, combinarea fortelor. Berlinul a cazut si sa nadajduim ca, de asta data, a cazut impreuna cu el , o data pentru totdeauna, primejdia continua a Pangermanismului. Asa cum a fost prefacut in ruine, asa sa fie prefacute in cenusa veleitatile de dominatiune ale rasei teutonice. Destule veacuri a chinuit ea lumea. […] Acesta ar fi rezultatul mortii lui Hitler, care se confirma oficial. El s-ar fi sinucis, impreuna cu Eva Braun, nevasta lui, si acel vesnic megafon ce era Goebbels. Aceasta disparitie a adus dupa sine, fatalmente, dezagregarea tutror fortelor germane. UNUL DUPA ALTUL DISPAR ACESTI CONDUCATORI, PENTRU CARI SINGURA SCUZA UMANA CE LI S-AR PUTEA DA ESTE CA AU FOST NEBUNI.”

Sambata, 5 mai 1945: „… cari aduc stiri din Tara. Si acestea au venit sa mareasca si mai mult ingrijorarea mea. S-a facut o noua expropriere, care, de asta-data, este radicala, n-au fost lasate decat 50ha si se iau vitele si masinile, n-au fost exceptate decat Domneiile Coroanei, ale Bisericii, fundatiilor, etc. Masura este una sociala,dar in aceste momente, mai ales anti-economica. Va insemna o mare scadere a productiei agricole si deci va insmena o noua greutate pentru refacerea Tarii. Ce nu-mi place in aceasta masura este TENDINTA RADICALA DE COMUNIZARE, CARE, CA O CEATA PESTILENTA, SE INTINDE ASUPRA INTREGII LUMI. Intre alte dezastre pe care acel infam Hitler le-a adus asupra noastra e….”

Marti, 8 mai 1945: „E ziua V, ziua Victoriei, la miezul noptii inceteaza oficial razboiul in Europa. Zic ca inceteaza oficial, caci asa reiese din actul de predare, dar mai sunt nuclee tari cari nu asculta de ordine, atata si-a imbibat Hitler in ei ideea ca trebuie sa lupte impotriva URSS. In tot cazul, acestia nu pot rezista mult timp. Azi-seara am expediat o serie de telegrame de felicitare, intre cari si una lui Mihaita. Aceasta este, din nou, o incercare de a lua contact, sa vedem ce va da, personal mi-e cam teama ca nu voi primi un raspuns. Mi-am facut o mentalitate ca nu m-astept la nimica bun, daca insa vine, e un dar de la Dumnezeu, astfel nu pot avea deceptii, ci numai surprize agreabile.”

Miercuri, 16 mai 1945: „DE MULT N-AM MAI AVUT O ZI LUMINOASA CA CEA DE AZI, A SOSIT DE LA MIHAITA RASPUNSUL LA TELEGRAMA MEA. BUCURIA ESTE CU ATAT MAI MARE CU CAT NU M-ASTEPTAM LA EL, DE MULTUMIRE SUFLETEASCA NU MAI VORBESC, EA ESTE INFINITA, CACI IATA 4 ANI DE CAND NU MAI AUZISEM DE LA EL, AFARA DE ACEA PREA RECE TELEGRAMA CU PRILEJUL LUI 23 AUGUST. Si din punct de vedere exterior este perfect, caci aceste raporturi intre mine si el intereseaza la extrem lumea, in general. In sfarsit, s-a rupt gheata si un contact a fost stabilit. Cine , mai ales, a inebunit de bucurie este Duduia, caci telegrama este calda SI EA NICIODATA NU S-A INDOIT DE RASPUNSUL LUI.”

Vineri, 25 mai 1945: „Vorbim mult despre cum si unde ne vom intoarce in Europa. Eu sunt de parere sa mergem in Portugalia, si de acolo vom vedea si vom putea sa ne informam asupra posibilitatilor de a merge mai departe. Totul este, astazi, asa de complicat, si mijloacele de transport atat de grele.” (n.n. Aflati in Brazilia la data respectiva, o tara in care nu s-au acomodat, iar ca stare de boala acolo Elena Lupescu a zacut aproape continuu luni de zile, incercau sa revina in Europa, respectiv in Franta, unde Carol avea doua proprietati: Castelul Coesmes, nu departe de Paris si Castelul Fabron, la Nisa. Primul nu fusese iremediabil afectat de razboi, dar al doilea, scrie Carol  la 7 aprilie, fusese ruinat. Franta era o tara pe care o iubeau si in care aveau unde sa locuiasca. Planurile lor nu au putu fi realizate exact, s-au intors in Portugalia abia in toamna lui 1947, unde au ramas apoi pana la moarte, nemairevenind niciodata in Romania. Au putut insa vizita Franta si castelele lor de acolo.).

Duminica, 27 mai 1945: „… Din Franta vin unele vesti cari indica faptul ca acolo lucrurile merg greu, viata este foarte scumpa, multa lume pleaca de acolo incoace, si noi tocmai acolo dorim sa mergem. Am stat linistit cu Duduia si am vorbit mult despre viitor. AMBITII POLITICE NU MAI AM, DAR DE TRAIT IN TARA AM DORI. PRIMUL LUCRU ESTE DE A STABILI LEGATURA CU MIHAITA SI, ATUNCI, DE A PUTEA ARANJA CHESTIA CASATORIEI, FACUTA IN LINISTE SI FARA ALAIU. PENTRU MOMENT AVEM UNDE STA, DE BINE DE RAU COESMES (n.n. castelul sau de langa Paris) ESTE LOCUIBIL, PE URMA, IN TARA, VREAU SA TERMIN SCROVISTEA SI SA FAC DIN EL CAMINUL NOSTRU. CRED CA AR FI BINE SA RENUNT LA TITULATURA DE REGE, CACI E RIDICOL DE A FI UN FOST, SI LUMEA DE AZI NU PRICEPE ACEST LUCRU. VREAU SA FIU UTIL TARII MELE, SA FAC BINELE, SA M-OCUP DE MUZICA, DE CULTURA, SA VANEZ SI, DACA AM MIJLOACELE, SA CALATORIM.”

Duminica 3 – marti 5 iunie 1945: „… E regretabil si pentru viitor destul de ingrijorator de a vedea aceasta quasi-permanenta neintelegere intre asa-numitii prieteni (n.n. este vorba de puterile aliate). Cum vrea lumea sa intre in pace si liniste daca rivalitati si egoisme persista in acest fel? SI TOATE ACESTEA IN FATA UNEI NOI PRIMEJDII MONDIALE, CARE ESTE PANMOSCOVISMUL. TRIST SI URAT SE ARATA VIITORUL. Din Tara, o telegrama de presa spune ca acelora condamnati la moarte, zilele trecute, MIHAITA LE-AR FI COMUNTAT PEDEAPSA IN INCHISOARE, DEOARECE S-A CONSTATAT CA ADEVARATII CRIMINIALI AU FOST ALTII SI CA EI N-AU FOST DECAT EXECUTANTI.”

Vineri, 8 iunie 1945: ” … Privind inapoi, CELE CE AM PARCURS DE 15 ANI, SI MAI ALES DE 10 ANI INCOACE. PRIVESC VIITORUL CU LINISTE, MAI ALES CA AM PUS LA O PARTE TOATE AMBITIILE. CE O VREA TARA SI MAI ALES CE O VREA DUMNEZEU.”

Acestea sunt o parte dintre gandurile ex-regelui Carol al II-lea la finele razboiului. Dupa ce a parasit Romania, fara sa abdice, in septembrei 1940, si-a dorit sa revina in tara, sa revina ca rege, dar, urmarind jurnalul sau, deducem ca la un moment dat a realizat ca asa ceva devenise imposibil. Istoria maturase orice speranta intru monarhie. A simtit si a inteles aceasta odata cu finalizarea razboiului. In 1945 continua sa isi doreasca revenirea in tara, dar nu-si mai dorea titulatura de rege, nici macar de fost rege. Alte prioritati se detasasera, asa cum scrie clar in ziua de 27 mai 1945. Isi dorea sa fie acolo unde se nascuse, copilarise si se formasse, dar nu-si mai dorea sa fie ceea ce invatase sa fie. Se impacase cu sine, cu propriile ambitii, dar mai ales cu timpul si cu istoria. Speculatiile privind dorinta sa continua de revenire in tara, ca rege, nu se sustin decat pana in 1945. De atunci incolo, acestea nu mai au sustinere. Decat pentru cei care considera drept minciuni cele afirmate in propriul jurnal.

Cununia lui Carol al II-lea cu Elena Lupescu

Din 13-14 februarie 1925, de cand s-au cunoscut, nu s-au mai despartit, pana la moartea – in aprilie 1953, a lui Carol al II-lea. S-au scris multe despre iubirea unui rege – sortit prin legea salica a avea ca sotie o fiica de familie regala – pentru o femeie obisnuita. Daca ea era si divortata, si moldoveanca din Iasi cu radacini evreiesti (prin tata) si basarabeanca (prin mama), daca era si atat de sociabila incat primise emblema (adevarata sa nu) de femeie usoara, sansele sa se mai vorbeasca vreodata de bine de ea, erau minime, de fapt nule. A la longue… Si totusi, Elena Lupescu a fost si a ramas femeia regelui Carol al II-lea al Romaniei, cea langa care avea sa-si petreaca toti anii, nedespartit, din momentul in care s-au cunoscut si pana la sfarsitul zilelor. Asa cum rarisime sunt si au fost vreodata cuplurile umane, desi atat de rar se recunoaste „oficial”… Controversele au fost uriase si au ramas mari, in ce ii priveste. Nu avem si nu vom avea probabil niciodata acces la intregul adevar si la toate unghiurile povestii. Istoria, oricum am lua-o, nu permite derogari, abdicari, dezertari, retractari, falsuri, si este la fel de nemiloasa cu incercarea celor ce isi pun numele in ea de a fi altfel decat altii inaintea lor, situati pe aceeasi pozitie (de rege), de a-si asuma relatii imposibile. Exista reguli, impuneri, structurari si incadrari dincolo de care nu se poate trece, nicicum, niciodata! Exceptiile intaresc regula. Una dintre exceptii a fost unul dintre regii Romaniei, care timp de 10 ani (1930-1940) a condus o tara care a fost nevoita sa accepte un alt mod de convieturire regala, o convietuire socanta, neinteleasa, urata, blamata, pusa la zid si chiar trecuta in cel putin doua randuri prin incercarea suprimarii totale. Dincolo de toate insa, supravietuirea unui asemenea cuplu – timp de 28 de ani – in cea mai puternica legatura nelegalizata prin acte in cea mai mare parte a timpului, ramane nu doar misterioasa, ci mai ales imposibil de acceptat. Chiar si pentru cei de azi, cu vederi mult mai permisive ca in trecut. Cei care au parcurs si alte surse bibliografice decat cele exterioare cuplului Carol-Lupescu, au sanse mai mari sa inteleaga vreodata forta legaturii ce ii unea. In jurnalul sau, Carol al II-lea aduce nenumarate argumente in favoarea intelegerii naturii legaturii de iubire dintre el si Elena Lupescu. Eu insami, in mai multe pagini pe blog (incluse in categoria „Carol al II-lea al Romaniei„) am incercat sa inteleg si sa impartasesc celor ce le vor citi, intelegerea mea. Intamplator sau nu, tot ceea ce am auzit sau citit de-a lungul anilor – ca si comentariu pe aceasta tema, a fost superficial, superfluu si adesea colateral miezului problemei. Ca orice om, poate doar mai curios, am incercat sa-mi croiesc propria perspectiva si sa inteleg, cautand la sursa sau cat mai aproape de ea. In masura posibilitatii, desigur. Legatura a doi oameni nu-i putin lucru, daca ea se intemeiaza pe iubire este si mai rara, iar daca este pana la moarte, – in cea mai desavarsita armonie si dragoste umana, este practic rarisima si sublima.

Eram la Lisabona cu cateva zile in urma. Discutam cu fiul (acum relativ – in varsta) unui fost guvernator al unei provincii portugheze din Africa. Povestile vremurilor acelora, cand Portugalia, inainte de 1975, detinea colonii in Africa, mi s-au parut interesante. Nu stiam nimic… Din una in alta, persoana, care cunoaste multe si despre Romania si istoria noastra, a ajuns la subiectul regalitatii. Asa am aflat ca prin anii ’60-’70 a vazut-o in doua randuri pe Elena Lupescu pe strada in Lisabona, tanar fiind. „Era cunoscuta, mi-a spus – lumea o stia, fusese sotia lui Rei Carol de Romania. Nu doar in Estoril era cunoscuta, ci si in Lisabona.” Am intrebat daca personalitatea ei insasi a facut-o sa ramana „cineva” si dupa moartea regelui Carol, sau daca doar faptul ca-i fusese consoarta. Mi-a raspuns cu a doua alternativa. Am intrebat daca i-a parut frumoasa, si mi-a raspuns ca nu avea nimic iesit din comun ca frumusete.

Probabil insa, ca a ramas o femeie enigmatica, prin ceea ce si noi, azi, continuam sa gandim despre ea – ca trebuie sa fi avut ceva iesit din comun. Dupa tot ce am citit si auzit, personal cred in forta unui cuplu si nu in forta uneia dintre persoanele din cuplu. Cred in potrivirea exceptionala, pe o gramada de planuri, a celor doi, si mai putin in atractia in sine exercitata de femeia Elena Lupescu. Era inteligenta, intuitiva, incapatanata, cu siguranta ambitioasa si cu vointa de fier, dar si loiala si dragastoasa. Stia sa se faca placuta si prin felul sociabil de a fi, a ajutat mult pe Carol, un tip mult mai inchis, ursuz si reticent, sa mentina multe relatii care altfel ar fi disparut. A stiut sa fie utila, uneori chiar indispensabila, dar si indaratnica, sa dea, dar si sa ceara. Facea crize de nervi sau de isterie… I-a placut sa fie eleganta, si – conform unei marturii pe care am gasit-o pe net intr-o inregistrare filmata, a fost inmormantata imbracata intr-o rochie sau un costum albastru. Intre ea si Carol se stabilise o rezonanta uriasa care, cel mai probabil a pre-existat, iar odata intalnindu-se unul pe celalalt a fost de ajuns ca rezonanta sa intre in actiune si sa dureze nedefinit. Au fost jumatatile intregului, de la bun inceput. Si nu puteau functiona separat… aceasta este – cred, cheia misterului iubirii lor: Providenta! Apoi, dinspre Carol, care trebuie sa fi mostenit in buna masura personalitatea exuberanta si iubitoare de libertate a mamei sale, Regina Maria, a fost inriuritoare functionarea lor. Atat firea cat si efectele educatiei si mediului in care a copilarit, au amprentat in aceeasi directie predilectiile lui Carol.

S-a spus si s-a speculat mult cu privire la casatoria lui Carol cu Elena Lupescu. Cel mai adesea s-a sustinut ca in 1947 la Rio de Janeiro, Elena Lupescu l-ar fi santajat pe Carol sa se casatoreasca cu ea, dandu-se grav bolnava, pe moarte. Pentru cei care citesc jurnalul ex-regelui Carol al II-lea, lucrurile devin clare si simple. El noteaza cum au stat lucrurile in realitate. Desi pentru perioada respectiva lipsesc notitele din jurnalul sau, in file ulterioare va da suficiente informatii care vor relega firul. In pagina mea de blog de aici  am descris cununia lor civila din 6  iulie 1947, dupa cum o redau unele jurnale ale timpului. Si tot despre casatoria lor am amintit si in aceasta pagina de blog.  Pe de alta parte, in jurnalul regelui Carol al II-lea, sambata, 3 iulie 1948, acesta nota: “Fericita si marea aniversare a casatoriei noastre. A trecut un an de la acel moment atat de imbucurator, desi atat de tragic. De atunci s-a schimbat totul in viata noastra, a venit asupra mea o liniste si, ca sa zic asa, o stabilitate binefacatoare. Am iesit din minciuna si am aratat lumei intregi ca Duduia, de care, de 23 de ani, mi-am legat viata, este demna de a ocupa si un loc de cinste. Greseala mea este ca prea mult am asteptat pentru a se face acest gest de dreptate. De acum inainte sa ne dea Dumnezeu numai fericire si, pe cat se poate, liniste sufleteasca, ca de aci decurg toate celelalte.”

Contra-argumentul la afirmatia conform careia Lupescu l-ar fi obligat pe Carol sa o ia de sotie, printr-o smecherie, se gaseste tot in jurnalul lui Carol al II-lea, care nota, la data de vineri 8 decembrie 1944 (cu 3 ani inainte de cununia lor de la Rio): „Pentru prima data, si, in sfarsit, primeste (n.n. Elena Lupescu)  ideea rezonabila ca trebuie sa legalizam legatura noastra, incepe a considera in mod serios chestiunea casatoriei. Eu, de mult, sunt de aceasta parere, caci, dupa 20 de ani, este concluzia normala, aceptata de mai toata lumea ca atare. Acei cari mai au obiectiuni sunt caracghiosi. Punctul pe care-l dorim totusi este ca sa se faca cu consimtamantul legal al lui Mihaita (n.n. al fiului sau, regele Mihai, aflat in Romania atunci, in functie). Nu cred ca, odata ce voi putea lua contact cu dansul, sa am prea mari greutati din partea lui. Oricare ar fi piedicile, trebuie incetat de a trai in minciuna. pentru noi va fi o mare liniste sufleteasca, o datorez dragostei noastre si jertfelor ce le-a facut pentru mine.”

Joi, 18 august 1949, au reusit sa faca si cununia religioasa la Estoril (Portugalia), cununie pentru care Duduia avea pregatita rochia de mireasca inca de la Rio, de la data cununiei civile (1947). La fel de rapida si grabnica ca si cununia civila de la Rio de Janeiro… La data de 18 august 1949, in jurnalul sau, ex-regele Carol da toate amanuntele privind cununia. Ea a avut loc chiar in casa lor din Estoril, si a fost savarsita de arhimandritul Martinian Ivanovici, venit de la Paris. Pe la ora 11 a diminetii, Ernest Urdareanu il anunta pe Carol ca preotul va sosi de la Paris cu avionul, la ora 15. Este asteptat la aeroportul Lisabona de Urdareanu si condus la Palacio ca sa fie cazat. Ceremonia religioasa a fost oficiata la ora 21, iar nasii au fost pana la urma Ernest si Monique Urdareanu, caci tinerii Fischer Galati ce trebuiau sa ii cunune nu aveau actele in regula. Nici sotii Raul Fernandez, pe care ii dorea ca nasi Carol, nu a fost timp sa fie instiintati. Dupa ce i-a cununat religios pe Carol si Lupescu, a urmat cununia religioasa a lui Ernest Uradreanu cu Monique, care nici ei nu erau cununati religios. „La 7 (19) a venit arhimandritul Ivanovici sa se prezinte si am stat mult de vorba cu el. E bucovinean, a fost staret la manastirea Slatina din Moldova, tip de taran si de popa <<bon vivant>>, destul de cult. Pare foarte anti-gardist si s-a raliat, fatalmente, Comitetului National Roman, care insa nu-l ajuta deloc. Am vorbit si de fostul ierarh, mitropolitul Visarion Puiu, care, din nenorocire, s-a cam dat cu gardistii, si care acuma locuieste la Lugano. […] Cu cat se apropie ora, sunt mai agitat si emotionat si, in acelasi timp, nesfarsit de multumit ca acela care va sluji este un preot din Tara, si nu un strain. Facem totul in cea mai stricta intimitate, singurii straini fiind Dr. si Bertha Correia Ribeiro, pe cari i-am poftit, fiind prieteni din timpuri grele si ca portughezi. La ora fixa, Duduia a scoborat scara, dusa la brat de Ernest, si s-a slujit mult prea asteptata binecuvantare a impreunarii noastre. Dupa ceremonie, popa a tinut un logos in care si-a exprimat bucuria  […]. Cine a fost cea mai miscata si plangea ca un copil, a fost Leny Christides, care, inca o data, a adeverit cat de mult simte romaneste. E, din nou, o zi mare pentru noi, zi care va fi insemnata cu litere de aur in cartea vietii noastre. Este definitiva incununare a dragostei noastre, de 25 de ani. Legatura s-a sfintit prin binecuvantarea Domnului, ma simt cum nu se poate mai fericit. Vine la timp, sa astupe gura intrigantilor cari vorbeau de divort.” A doua zi dimineata arhimandritul vine si face sfestania ca sa binecuvinteze casa lor, conform celor scrise vineri, 19 august de Carol in jurnalul sau.

Dupa cum scria la finalul cartii “Regele Playboy – Carol al II-lea al Romaniei” – autorul Paul D. Quinlan, s-au facut si cateva poze la cununia religioasa. Am fost norocoasa sa gasesc si eu una, pe care o postez mai jos. Quinlan scria: „Duduia, aratand cu cel putin 10 ani mai tanara, purta o rochie scumpa de matase alba, lunga pana in pamant, si un voal de dantela Alencon. Carol, ceva cam plinut, era imbracat cu frac si cravata alba. Dupa ceremonie, au fost facute fotografii pentru posteritate. Indiferent de criticile care i s-au adus lui Carol, trebuie recunoscut ca dragostea sa fata de Duduia a ramas extraordinara pana la sfaristul vietii. Poate ca iubirea aceasta a fost cel mai bine descrisa, cu ani in urma, de sotia lui Fabricius: <<Era ca si cum ar fi baut un elixir al dragostei, ca in Trsitan si Isolda>>”.

Fotografie de la ceremonia religoasa a casatoriei lui Carol al II-lea cu Elena Lupescu, la vila lor din Estoril (Portugalia), 18 august 1949

Manastirea São Vicente de Fora – locul de veci al lui Carol al II-lea pana in 2003

Manastirea São Vicente de Fora din Lisabona este locul in care ex-regele Romaniei Carol al II-lea a fost inmormantat in 1953, alaturi de regii Portugaliei – in panteonul regal al monarhilor de Braganza (Casa de Bragança). Aflat in exil la Estoril, la cca. 20km de Lisabona, din 1947, Carol al II-lea a murit in  noaptea de 3/4 aprilie 1953. Am mai scris despre moartea regelui pe blog, pe o pagina separata, inspirata fiind de ceea ce citisem in jurnalul sau personal.

In cartea „Regele Playboy – Carol al II-lea al Romaniei” – autorul Paul D. Quinlan descrie ultimele clipe si decesul ex-regelui astfel: „In Vinerea Mare, pe 3 aprilie 1953, pe cand Carol si Elena (n.n. Lupescu) petreceau o seara linistita acasa, Carol s-a plans deodata de o durere ascutita in partea stanga a pieptului si in brat. Duduia s-a repezit la telefon, si intr-o jumatate de ora doctorul se afla langa patul lui Carol. Acesta se simtea deja mai bine si i-a spus doctorului sa nu-si faca griji pentru el, ci sa vada <<ce e cu Printesa, care are un soc puternic>>. In vreme ce doctorul statea de vorba cu Elena, Carol a suferit un violent atac de cord. Cand doctorul s-a intors la pat, Carol murise. Avea 59 de ani. Duduia isi iesise din minti de durere. Plangea fara incetare; refuza sa manance sau sa doarma; intra permanent in dormitorul unde zacea trupul neinsufletit al lui Carol, tipand si sarutandu-i fata si mainile, ca un personaj dintr-o tragedie greaca. Din pricina starii in care se afla, Urdareanu a trebuit sa se ocupe singur de pregatirile pentru inmormantare. Guvernul portughez a decis, plin de bnavointa, ca fostul suveran putea fi ingropat in Panteonul Regal de la Manatirea São Vicente, unde erau inmormantati regii Portugaliei, pentru ca bunica sa fusese membra a familiei regale portugheze, iar in tara nu exista nici o biserica ortodoxa. Ca o ironie a sortii, exact la o saptamana inainte de moartea lui Carol se prapadise si Zizi Lambrino. Timp de mai multe zile, corpul neinsufletit al lui Carol, imbracat in straie civile, cu o esarfa a inaltului Ordin „Carol I” petrecuta peste umeri, a fost expus pe catafalc in salonul vilei Mar y Sol. Sute de persoane au venit sa-si aduca ultimul omagiu. Funeraliile au avut loc marti, 7 aprilie. Sicriul deschis a fost mutat in holul vilei, unde un capelan englez a tinut o scurta slujba. Lupescu, invesmantata din cap pana-n picioare in crep negru, cu voal, si fara obisnuitul ei machiaj abundent, plangea fara sa se poata controla. Inainte de a se inchide pentru totdeauna capacul sicriului purtand blazonul romanesc, Lupescu s-a aplecat peste Carol, l-a sarutat pe frunte si a strigat „Adieu, amour de ma vie!” […]  De la Estoril, cortegiul funerar format din 40 de masini, insotit de o escorta militara pusa la dispozitie de ministrul Salazar, s-a indreptat spre São Vicente. Cand sicriul a fost depus in Panteonul Regal, Regimentul de Infanterie si Fanfara Garzii Republicane i-au dat onorul militar. Lupescu a suspinat pe tot parcursul slujbei religioase. Cand sicriul din mahon masiv a fost coborat in mormant, Elena i-a soptit unei prietene: <<As vrea sa mor!>>. A trebuit, practic, sa fie scoasa din manastire. Avea sa mai traiasca inca 24 de ani. Asa cum se si cuvenea, cand a murit, sicriul ei a fost pus alaturi de al lui.”

Acum cateva zile la Lisabona, am avut ocazia sa vizitez din exterior Manastirea São Vicente. Am trecut de doua ori pe acolo, odata lunea – cand era inchisa pe tot parcursul zilei, iar intr-o alta zi, am ajuns prea tarziu, dupa ora 18 – cand se inchisese deja. Marturisesc ca as fi vrut sa pot vedea (dar nu am reusit sa intru) daca au ramas inscrise macar in vreun fel in Panteonul Regal – cele doua morminte: ale lui Carol al II-lea si al Elenei Lupescu… Caci ramasitele celor doi au fost aduse inRomania si reinhumate, la 14 februarie 2003. Intamplator sau nu, in fiecare an, la 14 februarie, cei doi isi sarbatoreau prima intalnire (mereu ca in prima zi, cu aceeasi dragoste)… Aceeasi zi fusese aleasa de guvernul roman pentru a organiza la Curtea de Arges reinhumarea fostului suveran si a sotiei sale – Elena Lupescu, transportati cu avionul de la Lisabona la Bucuresti. Si tot intamplator sau nu, la exact 50 de ani de la moarte, Carol al II-lea a putut in sfarsit reveni in Romania… Si tot intamplator sau nu, cei doi iubiti au fost din nou despartiti, caci Carol al II-lea odihneste intr-o cripta special amenajata in paraclisul Manastirii Curtea de Arges  (in parc),  in vreme ce Elena Lupescu odihneste la ceva distanta de incinta manastirii, intr-un mai vechi cimitir de calugari al Curtii de Arges.

Manastirea São Vicente de Fora se gaseste amplasata pe un deal, in partea de Est a cartierului Alfama al Lisabonei, nu departe de fluviu Tejo. Strajuieste de la inaltime capitala portugheza, iar cladirea este impresionanta. Eu am urcat pe jos pe stradutele inguste cu multe pante si curbe stramte, pe care se incumeta a trece numai vestitul tramvai 28, care transporta in genere turistii in zona veche a orasului. Toata zona este extrem de pitoreasca, iar tramvaiul are statie langa manastire. In fata cladirii exista o parcare, dar in rest, in toata zona spatiul este zgarcit. Manastirea are si o mica curte interioara, pavata cu caramida rosie si acum cu bolti inflorite de trandafiri. Dupa moatea lui Carol al II-lea, Monique Urdareanu (o apropiata a Elenei Lupescu, sotia celui care l-a insotit in tot exilul pe Carol – Ernest Uradreanu) a sustinut ca Elena Lupescu obisnuia zilnic sa vina de la Estoril (unde locuiau) la Lisabona la Sao Vicente, la mormantul iubitului sau sot. Imi amintesc ca am vazut undeva fotografii si chiar o filmare scurta de la funeraliile lui Carol, si pe Elena Lupescu urcand scarile de la intrarea in manastire, insoting cosciugul. Fotografiile mele de la Manastirea São Vicente de Fora din mai 2012, mai jos:

Această prezentare necesită JavaScript.

Carol al II-lea si vila sa de la Estoril

Nu puteam sa nu ajung din Lisabona si la Estoril! Daca nu as fi stiut ca ex-regele Carol al II-lea nu si-a trait ultimii ani de viata acolo, nu as fi auzit probabil niciodata despre Estoril. De la Lisabona, cu un tren ce strabate tarmul oceanului, se pot parcurge foarte rapid si usor suburbiile si apoi orasele-satelit ale capitalei portugheze. Se ajunge simplu pe acest traseu, trenurile pe aceasta directie plecand din gara Cais do Sodre a Lisabonei. Pana la Estoril am facut cam jumatate de ora cu trenul, din Cais do Sodre. Azi, Estoril este o statiune moderna si luxoasa, si pastreaza suficiente cladiri elegante din perioada interbelica. Strabatand-o la pas, am avut cateva crampeie de imagini ce-mi aminteau Montreux-ul elvetian. Masini luxoase, parcate mai ales in zona Cazinoului din Estoril, care se spune ca este cel mai mare din Europa. Aerul are o prospetime si o savoare deosebite, probabil briza oceanului, amestecata cu toate emanatiile primavaratice ale vegetatiei luxuriante, pregatesc un melanj binefacator deopotriva pentru plamani, creier si piele. Poluarea e practic inexistenta si aerul are o aroma teribila! Una dintre tintele plimbarii mele prin Estoril a fost vizitarea vilei in care au trait aici Carol al II-lea si Elena Lupescu, incepand cu 1947: Carol pana in aprilie 1953 (decesul sau), iar D-na Lupescu pana in 1977 (decesul sau). Am facut rost de o harta a orasului, si pana la urma, cu ajutor, am reusit sa identific mica strada pe care stiam ca se gaseste vila: Rua do Alentejo 4. Fata de gara din Estoril, vila se gaseste la cca. 15 min de mers pe jos, catre nord. Am avut surpriza ca imediat dupa ce am ajuns la poarta vilei, usa principala sa se deschida, iar un domn bine-facut sa vina catre poarta (se va vedea in foto). Pana la urma am intrat in vorba. Era roman. Am schimbat un mic dialog, eu – cea care voia sa stie mai mult decat un simplu trecator, dumnealui – probabil rutinat cu vizitatorii romani amatori de fotografii cu vila. Am reusit sa obtin o programare pentru o vizita in interior pentru ceva mai tarziu, si o progamare pentru o conversatie cu una dintre actualii proprietari ai unei parti a condominiului actual, o doamna romanca. Stiam povestea romanilor care au reusit sa achizitioneze o parte a vilei regale de pe net (vezi aici).  Stiam de asemenea despre un scurt interviu luat de doamna cu care urma eu sa ma intalnesc, lui Monique Urdareanu, cea care a cunoscut bine pe Carol al II-lea si Elena Lupescu si care a mostenit buna parte din ce a ramas dupa moartea doamnei Lupescu din 1977 (interviul aici). Din pacate, datorita activitatilor mele, nu am reusit sa revin la Estoril pentru intalnirea programata. Totusi, domnul cu care am conversat la poarta vilei in seara cand am ajuns eu la Estoril, mi-a spus ca felul in care arata vila acum este cu mult diferita de felul cum arata pe vremea lui Carol al II-lea, ei detinand fotografii ale timpului si putand compara. Am inteles de asemenea ca in interior extrem de putin mobilier al familiei Carol-Lupescu mai exista, singurele ramase fiind fotografii si probabil ceva documente. Fotografiile facute de mine acum cateva zile la vila de la Estoril „Rei Carol”, care in vremea sa se numea „Mar e Sol”, sunt cele de mai jos, unde apare si domnul cu care am dialogat.

Despre povestea achizitiei si instalarii in vila de la Estoril intr-o pagina anterioara a blogului meu am introdus date semnificative, preluate din jurnalul lui Carol al II-lea.

Această prezentare necesită JavaScript.

Bijuterii apartinand Elenei Lupescu – licitate la Salisbury la 26 aprilie 2012

Azi, o stire pe TV Antena 3, preluata probabil de pe Daily Mail, mi-a atras atentia: o pereche de cercei lungi, cu diamante si perle, probabil apartinand Elenei Lupescu, amanta si apoi sotia ex-regelui Carol al II-lea, se vor vinde maine la o licitatie din Salisbury, UK. Stirea originala din ziarul Daily Mail se gaseste aici. Ziarul britanic prezinta povestea cerceilor, care au fost daruiti de Elena Lupescu, candva inainte de moartea ei din 1977, unei prietene de origine engleza aflata in Portugalia, acolo unde a locuit si Elena Lupescu, din 1947 si pana in 1977. Prietena englezoiaca revenita in Marea Britanie a pastrat cerceii iar azi nepotii ei ii scot la licitatie. Cerceii fusesera daruiti Elenei Lupescu de Carol al II-lea. Se pare ca valoarea lor de bijuterie este exceptionala, in afara de valoarea istorica. In plus, in revista Daily Mail apar si doua fotografii inedite cu Elena Lupescu si Carol al II-lea. De asemenea, cerceii.

Pe site-ul casei de licitatii „Woolley and Wallis – Salisbury Salerooms” care va pune in vanzare cerceii, pe 26 aprilie 2012, se gaseste catalogul licitatiei, si are pe coperta-fata, cerceii. Jonathan Edwards, expertul care se ocupa de acest exemplar, sustine ca sunt cea mai importanta bijuterie de care s-a ocupat, de 35 de ani incoace. Catalogul on-line al licitatiei dedica nu doar coperta acestor cercei, ci la pag. 42-45 sunt prezentati cerceii si inca un inel apartinand tot Elenei Lupescu, care se va licita in aceeasi zi. Inelul este cu 2 perle, una neagra si una crem, cu diamante si platina (purtand marca Mellerio) si are marimea „G”, dupa cum indica datele tehnice din catalog. Cele doua fotografii din Daily Mail (una cu Elena Lupescu si cea de a doua cu ea impreuna cu Carol, undeva pe riviera franceza) si inca un portet desenat/pictat al Elenei Lupescu, semnat de ea si adnotat cu anii 1950-1951, sunt prezentate in catalogul licitatiei, alaturi de cele doua bijuterii. Imaginile celor doua bijuterii licitate le-am preluat si eu aici. Inelul este estimat a data de la sfarsitul anilor ’30, iar cerceii de la inceputul secolului 20. Catalogul licitatiei, care cuprinde un mare numar de bijuterii, are pe coperta-spate inelul Elenei Lupescu. Un catalog de bijuterii licitate prezinta pe ambele coperti bijuterii care au apartinut Elenei Lupescu si i-au fost daruite de Carol al II-lea.

Portugalia si Franta – singurele tari primitoare ale ex-regelui Carol al II-lea

Dupa cunostintele mele actuale, numai doua au fost tarile europene care au recunoscut, intr-un fel sau altul, personalitatea (extrem de controversata) a ex-regelui Carol al II-lea al Romaniei, dupa ce acesta a fost expulzat din Romania si a luat calea exilului (incepand cu septembrie 1940): Portugalia si Franta. Iar pe mapamond, de buna gazduire si recunoastere s-a bucurat dupa 1940 doar in America Latina: in Mexic si in Brazilia, unde a locuit in exil cam cate trei ani.

Una dintre ultimele poze din Romania, 1940, Elena Lupescu & Carol al II-lea (cu palarie)

Revenirea in Europa, dupa fuga – in martie 1941 (practic dupa evadarea) – din Spania lui Franco, cu destinatia America Latina, s-a facut extrem de dificil, si abia in 1947. Nici o tara din Europa, din varii motive – politice, de influenta, de imagine, etc., nu a dorit sa gazduiasca cuplul atat de rau famat: Carol al II-lea si Elena Lupescu. Totusi, dupa eforturi diplomatice necontenite, Portugalia, reprezentata de primul-ministru Salazar, i-a primit si i-a gazduit in modul cel mai elegant si onorabil cu putinta, incepand cu septembrie 1947.  La moartea sa, in aprilie 1953, Carol al II-lea s-a bucurat de toate onorurile militare si guvernamentale, fiind inmormantat (cu escorta militara) in Panteonul Regal de la Manastirea Sao Vicente din Lisabona, acolo unde erau inmormantati toti regii Portugaliei. Unii au speculat ca acceptarea sa in Panteonul Regal este legata de faptul ca bunica sa din partea tatalui, Antonia de Portugalia (1845-1913) ar fi fost „ingerul pazitor” al nepotului Carol la Lisabona. In 1977, dupa moartea sa, si Elena Lupescu a fost inmormantata tot in Panteonul Regal portughez, alaturi de sotul sau. In 2003, la 50 de ani de la moarte, ramasitele pamantesti ale cuplului Carol al II-lea si Elena Lupescu au fost aduse in Romania si inhumate la Manastirea Curtea de Arges (de asta data, insa, separat).

A doua tara, care a fost si a ramas „de suflet” pentru Carol, a fost Franta. Acolo a detinut proprietati, a vietuit mai multi ani in tinerete si a pastrat o casa si mosie la Coesme, nu departe de Paris, pana la stabilirea definitiva la Estoril (langa Lisabona). A sperat mereu sa revina in Franta, la Coesme, alaturi de Elena Lupescu, dar nu a reusit. Dupa exilarea de pe tron din 1940, abia in 1949 primeste viza ca sa poata reintra in Franta, pentru o calatorie de cateva saptamani, in septembrie-octombrie 1949. In iulie 1944, Carol nota in insemnarile sale zilnice (cu data de 12 iulie): ” Nu cred sa fie cineva care sa nu fie multumit de aranjamentul intervenit intre de Gaulle si Roosevelt. Oricat unii, in miopia lor, ar crede ca Franta nu va mai juca un rol in politica mondiala, totusi, pentru marea majoritate a omenirii, ea reprezinta tot ce poate fi mai bun, mai frumos de punctul de vedere spiritual. Cuvantul pe care l-a spus odata un francez, intr-o criza de orgoliu, ca orice om are doua patrii, a lui si Franta, este aproape adevarat. Eu unul, care am o incredere absoluta in puterea de radiatiune intelectuala si in echilibrul de politica internationala a Frantei, sunt cum nu se poate mai fericit.” 

Se pare ca si Franta l-a stimat cu adevarat pe acest rege al Romaniei. De curand, de pe blogul Principelui Radu al Romaniei am aflat ca exista la Nisa, Parcul Carol al Romaniei. Suprafata acestuia este de cca. 23,000 de metri pătrați, si a fost  realizat din inițiativa municipalității orașului Nisa, pe locul parcului castelului Fabron. Povestea castelului Fabron este descrisa intr-un comentariu pe pagina despre parc a blogului Principelui Radu, de istoricul Gabriel Badea-Paun, care scrie in comentarii: „Castelul Fabron a fost construit pentru Ernest Gambart, […], a fost cumparat prin anii 1880 de Ducele de Saxa-Cobourg et Gotha si prin succesiunea sotiei sale, Marea Ducesa Maria Alexandrovna Romnanov, a trecut fiicei sale, Regina Maria a României, care a facut dese sejururi. Prin testament ea l-a atribuit fiului ei cel mare, Principele Carol, viitorul Rege Carol al II-lea. Nu stiu la ce data a fost înstrainat de acesta si distrus, fara îndoiala însa ca dupa cel de al Doilea Razboi Mondial, o perioada teribil de nefasta pentru edificiile eclectice în Franta […].” La 6 octombrie 1949, in insemnarile sale zilnice, Carol aminteste de deplasarea la Nisa, la Fabron, unde a gasit totul in ruina dupa razboi. La acea data castelul ii mai apartinea deci. El constata atunci ca trebuiau milioane pentru a fi reparat…, si nu detinea acesti bani, iar Carol isi aminteste cu amaraciune si nostalgie atunci, pe loc, de vremurile de cu 50 de ani in urma, din copilaria sa, aici. Concluzioneaza in legatura cu Fabron, asa: „Te apuca o adevarata jale privind cum urgiile, cari au napadit asupra acestei lumi, irosesc toate aceste locuri si lucruri care au fost ale stramosilor„. Cert este ca, dupa instrainare, care trebuie sa se fi intamplat in 1950 sau ceva mai tarziu (instrainarea putand fi chiar sub forma de donatie…), Franta aduce omagiul sau unui rege al Romaniei, regelui Carol al II-lea, numind un parc al orasului Nisa dupa numele lui:” PARC DE LOISIRS CAROL DE ROUMANIE”, 23 avenue de Fabron 06200 – Nice, France. El, parcul, dainuieste si azi, la fel ca si casa sa din Estoril-Lisabona, unde si-a trait ultimii ani de viata, din 1948 pana in 1953, alaturi de Elena Lupescu, pe strada Rua do Alentejo, la numarul 4 si care poarta inca, o mica placuta aurie cu inscrisul „Rei Carol”.

Carol al II-lea si mentalitatea americana

In 1944, cu ocazia zilei nationale a SUA (4 iulie), ex-regele Romaniei, Carol al II-lea, aflat in al patrulea an de exil fortat (in Mexic in acea vreme), caracteriza in jurnalul sau, cu luciditate si inteligenta, mentalitatea americana a vremii. Interesant este sa constatam azi, dupa aproape 70 de ani, ca felul in care vedea lucrurile, ramane pe deplin de actualitate.

„Aceasta zi (n.n. 4 iulie) ma face sa ma gandesc la toate ce sunt, si, mai ales la acele ce ar fi putut fi. E un pacat pentru lumea intreaga ca aceasta mare natiune are atatea scaderi, atatea lipsuri de intelegere a altor natiuni si al altor mentalitati. Azi se simt tari si indispensabili lumii, deci vor sa impuie felul lor de a gandi, felul lor de a vedea lucrurile, si aceasta, adesea, nu se potriveste cu felul celorlalti, de aci frecari, de aci constatarea ca n-au reusit sa se faca iubiti. E pacat, mare pacat. Democratia lor este idealistica, dar este mai ales de vorbe, de fapt la ei domneste o tiranie, o dictatura, aceea a presedintelui, care, la randul lui este adesea robul partidului, scuza pentru aceasta este ca e bazata pe vointa, rolul, poporului. Ceea ce deformeaza si acolo democratia, ca in multe alte locuri, este ca adevaratul stapan este tot Maria Sa Banul si o nemaipomenita si inconstienta conceptie a libertatii Presei. De pilda, zilele trecute, la 5 dimineata, a telefonat o jurnalista din California sa intrebe cand vine Duduia (n.n. Elena Lupescu) acolo ca sa-si faca operatie estetica. Aceasta legenda nu se poate starpi. Sunt asa de inconstienti, ca, o data cand au incalecat pe un cal breaz, mai ales cand este o minciuna defaimatoare, e extrem de greu sa-i faci sa descalece.”

Regalitatea romana intru cultura

Pe data de 18 aprilie 2012, actorul si omul de cultura Ion Caramitru a fost investit cu Decoratia Regala “Nihil Sine Deo” de catre Regele Mihai I. Decoratia a fost inmanata de Principesa Margareta de Romania. Prezentarea evenimentului si fotografii  de la Palatul Elisabeta, se gasesc pe link-ul Casei Regale.

Decoratia “Nihil Sine Deo” a fost institutita la 30 decembrie 2009 de catre Regele Mihai  si, conform regulamentului, ea poate fi acordata personalitatilor marcante din domeniul social, stiintific, educational, cultural, spiritual, economic, politic si militar care au ajuns la un respectabil numar de ani in profesie sau au realizat o performanta de inalt nivel, au avut o initiativa iesita din comun, au dat dovada de generozitate si spirit de raspundere, au folosit puterea exemplului personal pentru a imbogati prezentul romanesc.

La cei 70 de ani ai sai, președinte al UNITER din 1990, iar din 2005 director al Teatrului Național din București, Ion Caramitru, prin intreaga sa activitate, a fost recompensat pe masura, afirmand ca decoraţia vine, de fapt, “din partea istoriei reale, dramatice şi cumplite a României”.

Sprijinul culturii de catre casa regala poate ca a fost cel mai puternic si direct realizat in perioada interbelica, sub domnia regelui Carol al II-lea.  In intaiul an al domniei, Carol al II-lea a spus : „imi  iau angajamentul se fiu un Voevod al culturii romanesti”, iar contemporanii sai, nenumarati, au sustinut ca si-a tinut cuvantul. 

La nici 3 ani de la inscaunarea sa, se dadea Legea pentru Fundatiile Culturale Regale, data in Bucuresti la 14 aprilie 1933 de Carol al II-lea, care stipula:

1. Fundatia Universitara regele Carol I, Fundatia Principele Carol din Bucuresti, Fundatia Ferdinand din Iasi si Institutul de cercetari experimentale Regele Carol al II-lea din Cluj formeaza o uniune cu numele Fundatiile Culturale Regale ale Romaniei.
 2. Pe langa Fundatiile Culturale amintite in art. 1 se infiinteaza in Bucuresti, potrivit unui statut special, si intra deopotriva in uniune, Fundatia de literatura si arte Regele Carol al II-lea, cu scopul sa ajute prin toate mijloacele dezvoltarea inaltei culturi in Romania.
3. Fundatiile Culturale Regale si Asezamintele infiintate de ele pentru implinirea menirei lor statutare sunt persoane juridice. Ele sunt scutite de taxele de timbru si inregistrare, de taxele postale, precum si de orice impozite catre stat, judet sau comuna.

 La 19 Mai 1934, Carol al II-lea isi definea astfel conceptia realizata in anii de domnie : „Cand in anul 1920, Mi-a venit gandul, plin de un avant tineresc, de a crea aceasta Fundatiune (n.n. „Fundatia Principele Carol”), am fost manat de ideea ca in urma marilor reforme, improprietarirea taranilor si votul obstesc, mai era un foarte mare pas de facut pentru ridicarea si asezarea acestei tari, acolo unde trebue. Am fost convins, ca numai prin drepturi politice si printr’o inzestrare a locuitorilor nu se poate ajunge la scopurile dorite si, de aceea, intemeind aceasta Fundatie, am dorit sa patrund cat mai adanc in mijlocul poporului, incepand o adevarata opera de indrumare zi de zi, ceas cu ceas, ca sa putem ajunge sa ne falim si noi, cum se falesc alte tari, cu sate nu numai pitoresti dar cu sate frumoase, cu sate sanatoase. Este adevarat ca adesea acest gand nu a fost priceput. A fost o lupta grea. Dar am convingerea ca sufletul si tineretea, pe care le-am pus atunci in aceasta opera, vor fi cea mai sigura chezasie a reusitei sale„.

Serviciului Social, cu a carui aplicare a fost insarcinata Fundatia Culturala Regala „Principele Carol”, potrivit Legii publicate in Monitorul Oficial  din 18 Octomvrie 1938, s-a organizat in mod definitiv, intr’o institutie unitara si completa,
avand „misiunea de insufletire si ridicare a taranimii românesti” si avand ca organ de executie Caminul Cultural din satele romanesti: „prin urmare, scop indoit si interdependent : actiune si stiinta, calauzire  si cunoastere”.

Dintre Fundatiile Culturale Regale, Fundatiei „Principele Carol” i-a revenit, dintru inceput misiunea de a organiza viata taraneasca, adica cele 15.201 de sate ale tarii, ce reprezentau 79,9% din populatia totala dela noi in 1938. „Dezvoltarea culturii in masa mare a natiunii si crearea unei vieti noi pentru sat este misiunea esentiala a acestei Fundatii, asa cum misiunea celorlalte Fundatii Culturale Regale este crearea si dezvoltarea culturii superioare.”

La 6 mai 1939 apare, tot sub Carol al II-lea, „Legea Casei Scriitorilor”, la al carui proiect se lucrase in august 1938 de catre Corneliu Moldovanu si Ionel Teodoreanu. În linii mari, legea  hotăra înfiinţarea şi organizarea Casei Scriitorilor, pe lângă Casa Centrală a Asigurărilor Sociale iar scopul Casei era de a plăti scriitorilor şi urmaşilor lor pensii de invaliditate şi de bătrâneţe, precum şi ajutoare. S-au instituit cinci categorii de pensii, de la 8 000 la 25 000 de lei lunar, după starea materială şi importanţa producţiilor literare. Pensionarea scriitorilor se facea la vârsta de 55 de ani. Veniturile Casei erau formate din: taxe percepute pe cărţile şi periodicele apărute, donaţii şi subvenţii.

Sunt doar cateva dintre gesturile majore si mereu prezente in istoria casei regale a Romaniei. Si care continua!

Alexandru Paleologu despre Carol al II-lea

 

Jurnalistul Stelian Tanase, pe blogul sau, scria in 2008 urmatoarele – in legatura cu Regele Carol al II-lea: „[…] acest rege controversat, enigmatic, cinic, inteligent, corupt, priapic, etc. I s-au pus multe etichete. Numai pe Alexandru Paleologu l-am auzit vorbindu-l de bine. În rest, numai vorbe negre.”

Personalitatea lui Alexandru Paleologu nu necesita introducere. Dincolo de toate, a fost intre putinii care a avut cunostinta ori contact direct cu monarhia, prin toti cei trei regi ai Romaniei: Carol I, Ferdinand si Carol al II-lea. In 1936, la varsta de 17 ani, Alexandru Paleologu dialoga direct cu regele Carol al II-lea despre poezia franceza.

Paleologu, fiind dintre foarte putinii care au laudat partea buna a prestatiei monarhice a regelui Carol al II-lea, scria in cartea sa „DESPRE LUCRURILE CU ADEVARAT IMPORTANTE”, urmatoarele:  „Este o mare asemãnare de caracter si de structurã umanã între regele Mihai si bunicul sãu Ferdinand. Evident, nu în toate privintele, caracterele omenesti nefiind standardizate iar viata fiecãrui om, rege sau nu, fiind unicã. Dar aceeasi notorie lealitate, aceeasi distinctie, aceeasi delicatete fatã de semeni, acelasi devotament neostentativ si de la sine înteles, spontan si neconditionat, pentru tarã. A fi rege însemna pentru Ferdinand, asa cum înseamnã pentru Mihai I, a nu putea prin destin sã aibã alt interes personal decât interesul tãrii. Aici se plaseazã deosebirea esentialã între, pe de o parte, acesti doi regi ai României si, pe de altã parte, cel din generatia intermediarã, Carol al II-lea. Carol al II-lea avea calitãti personale cu totul iesite din comun. Asa cum spune fiul sãu, <<puteai discuta cu el ca cu un profesor de universitate>>. Extrem de inteligent, foarte cult, cu o mare putere de muncã, cu un farmec personal irezistibil (sau aproape : unii i-au rezistat) : ochii lui albastri aveau o privire învãluitoare, usor ironicã, deosebit de atasantã. Ceea ce a fãcut pentru culturã în cei zece ani de domnie a fost într-adevãr remarcabil, cu o perfectã competentã, cu discernãmânt în alegerea oamenilor (dar numai în acest domeniu).”

Iar in cartea „POLITETEA CA ARMA” Paleologu scria: „Carol al II-lea a dat o frumoasă probă de fidelitate. A trăit numai cu Lupeasca de când a cunoscut-o.”

Carol al II-lea: (clar)viziuni politice, decembrie 1943

Dupa mai bine de 3 ani de la exilarea de pe tronul Romaniei, ex-regele Carol al II-lea, stabilit temporar in Mexic (la Coyoacan – suburbie a capitalei mexicane), nota in jurnalul sau una dintre cele mai infocate insemnari politice, pe care o redau mai jos, conform vol. al IV-lea al  cartii „Insemnari zilnice” aparuta la Ed. Curtea Veche, Bucuresti, in 2000. El urmarea si insemna zilnic evolutia situatiei politice europene si mondiale, dar insemnarea sa datata sambata, 4 decembrie 1943, mi se pare foarte relevanta asupra clarviziunii sale privind viitorul (si este departe a fi singura, in jurnalul sau):

„Am fost astazi, de o nervozitate fara seaman, chiar seara s-a produs, lucru foarte rar la mine, o adevarata criza de nervi (n.n.  intr-adevar, pe parcursul mai multor ani de jurnal, nu am regasit nicaieri revelate stari nervoase ale ex-regelui). Mi-a ajuns cutitul la os, nu mai stiu unde sa dau cu capul si cu gandul. Sunt din ce in ce mai ingrijorat de cum se dezvolta politica lumii. Are loc, in momentul de fata, sau s-a terminat tocmai, conferinta intre Roosevelt, Churchill si Stalin, la Teheran. Presa este muta asupra celor ce se vorbesc acolo si mi-e o frica grozava ca atmosfera va fi sovietofila. Prin slaba activitate militara a anglo-saxonilor, Armata Rosie a adus URSS-ului un prestigiu care, pentru dezvoltarile viitoare, va fi un adevarat dezastru. S-a si inceput prin formarea in Iugoslavia a unui guvern asa-numit <<liber>>, care este in opozitie cu cel legal, refugiat la Cairo. Pentru prostii si democratii formalisti, si sunt multi, aceasta insemneaza libera exprimare a vointei popoarelor, pe cand, de fapt nu este decat o ingrozitoare presiune a comunistilor sustinuti de Moscova si infaptuita prin cei doi leaderi, Tito si dr. Ivan Ribar, instruiti de raposatul Comintern. Daca ceilalti doritori de ordine si liniste in Europa, si deci in lume, nu vor deschide ochii, aceasta insemneaza comunizarea a, cel putin, partii noastre a lumii. Pe cealalta o despart mii si mii de kilometri de granita sovietica, noi, nenorocitii de <<balcanici>>, suntem vecini cu ea si expusi oricarei presiuni din partea acestor distrugatori ai civilizatiei milenare. Iata cauza fundamentala a nelinistii mele, iata de ce sufar, de caterva zile, un adevarat chin moral.”

La 6 decembrie 1943, doua zile mai tarziu, ex-regele Carol continua sa noteze, asupra aceluiasi subiect:

” Seara, s-a dat la Radio un comunicat asupra conferintei de la Teheran. Nu se zice absolut nimica, decat o vorbarie infinita asupra unor hotarari vagi. Dupa acest comunicat atat de searbad, toate intrebarile ingrijoratoare raman mai departe deschise. De punct de vedere al hatararilor de razboiu, bineinteles, nu se poate spune nimica. Pentru cele politice insa, raman totusi doua ipoteze, cea mai buna, ca nu s-a putut ajunge la vreo intelegere cu Stalin si deci ca s-a evitat a se lua o hotarare, spre a nu supara pe Soviete. Cea rea, ca s-a ajuns la o hotarare care sa fie pe placul imperialistilor sovietici si ca deci, fiind contrarii principiilor Chartei Atlantice, le-a fost rusine sa le publice. Totul este posibil si enigma ramane tot atat de nedeslusita„.