Crucea Caraimanului si Regina Maria a Romaniei

 Cu doua zile in urma am ajuns pentru scurta vreme in statiunile de pe Valea Prahovei, inclusiv la Busteni. Am facut cateva fotografii, desigur, cu Crucea de pe Caraiman. O vazusem de zeci de ori in drumurile mele dese spre sau dinspre Bucuresti, din tren sau din masina. De cand ma stiu, m-a impresionat. Nu am fost insa niciodata atenta la semnificatia ei, la istoria ei. Crucea Eroilor Neamului, caci aceasta este destinatia si denumirea ei, este un monument construit pentru a cinsti memoria eroilor neamului căzuți în Primul Război Mondial. Crucea  are o înălțime de 28 m și două brațe de câte 7 m fiecare. Si este din otel.  A fost inaltata între anii 1926-1928 pe Muntele Caraiman, la altitudinea de 2291 m, fiind cea mai înaltă construcție din lume la vremea respectivă, de acest fel, situată la o astfel de altitudine. Se spune ca crucea a fost înălțată la inițiativa Reginei Maria și a Regelui Ferdinand I al României, cu scopul de a fi văzută de la o distanță cât mai mare. Unele legende povestesc că acest monument s-a realizat în urma unui vis pe care l-a avut Regina Maria. Despre cat de putin mai exista astazi date in arhive, asupra monumentului, se poate citi si aici. Construcția crucii a început în anul 1926 și s-a finalizat în august 1928. Se pare ca Regina Maria a urmărit îndeaproape execuția până la finalizarea ei, regele Ferdinand fiind decedat de la 20 iulie 1927, la Sinaia. Ar fi important de urmarit volumul al VIII-lea al Insemnarilor zilnice ale Reginei Maria (ce ar acoperi anul 1926) si respectiv volumul al X-lea (care inca nu s-a publicat – si care ar cuprinde anul 1928), spre a elucida situatia. Un articol pe Internet, ceva mai esoteric, aduce unele informatii, care insa, ar trebui probate (articolul se poate citi aici). Un fapt interesant, care mi-a venit in minte, nu stiu daca are sau nu legatura cu numele muntelui pe care s-a ridicat crucea si cu semnificatia acestui nume pentru familia regala a Romaniei – este ca numele pe care Carol (primul fiu al Reginei Maria si Regelui Ferdinand, devenit ulterior, in 1930, rege al Romaniei, sub titulatura de Carol al II-lea), a purtat, ca renegat de familia regala, numele civil de Carol Caraiman (in perioada 1925-1930).

Elena Lupescu – despre primul razboi mondial

Gasesc in jurnalul regelui Carol al II-lea al Romaniei (vol. IV, 1943-1945, Ed. Curtea Veche, Bucresti, 2000) un pasaj ce-mi atrage atentia. Apare scris la ziua de joi, 6 decembrie 1945, pe cand impreuna cu Elena Lupescu se gaseau in Brazilia (Rio de Janeiro, Copacabana Palace Hotel) in exil. Pasajul este o succinta reproducere a unei discutii a lui cu Elena Lupescu:

Pe urma, Duduia a vorbit despre amintirile din trecutul razboiu (n.n. – primul razboi mondial), de toata campania din Ungaria, care a facut-o cu Divizionul de Munte. Crede ca putine femei au avut intamplari de razboiu cum le-a avut ea, nimeni nu le cunoaste, decat acei care erau acolo – nici o recunostinta oficiala n-a primit pentru serviciile ce le-a adus. Ar fi interesant, daca s-ar hotara sa le scrie.”

Un film despre regele Carol al II-lea

Am gasit un film documentar despre regele Carol al II-lea, acoperind perioada anilor 1930-1938, cu numeroase filmari din epoca, inclusiv cu sonor. In ultima parte, in anul 1938, apar si filmarile de la funeraliile Reginei Maria, mama sa. Filmul este impresionant prin aportul informational pretios.  Este realizat de Vertical Film si Arhiva Nationala de Filme, scenariul si comentariul apartinand lui Dan Mateescu, iar regia lui Mihai Visinescu. Vertical Film este o companie profesionala de productie profesionala audio-video, infiintata in 1995 in Bucuresti. Portiunea de film despre Carol al II-lea, pe care am inserat-o si eu mai jos, face parte din seria  „Romania si dictaturile ei” si a fost realizata in 1997 avand 22 de episoade, fiecare de cate 30 minute.  Partea despre Carol al II-lea are aproape 60 minute. Dincolo de spiritul de antipatie si subiectivismul prezentarii cu privire la personajul regal, filmul reprezinta un document extrem de valoros cu privire la o parte a istoriei tarii noastre.

Gandurile ex-regelui Carol al II-lea la finele razboiului

Urmaresc „Insemnarile zilnice” ale lui Carol al II-lea in perioada sfarsit de aprilie 1945 – iulie 1945. Ele creioneaza stirile socotite importante de catre fostul suveran roman, din perioada ultimelor saptamani ale celui de al doilea razboi mondial dar si propriile ganduri legate de evolutia lumii si de propria viata. Spicuiesc cele ce mi se par interesante ori importante, mentionand data cand apar in jurnal:

Luni, 30 aprilie 1945: „… Se confirma executarea lui Mussolini, care s-a facut in niste conditiuni oribile. De fapt, este un asasinat, caruia incearca sa i se dea o infatisare , mai mult sau mai putin legala. Dupa moarte, trupul lui si al altor fascisti de vaza au fost expuse pe piata publica, in Milano.

Marti, 1 mai 1945: „Ieri a murit Hitler, asa anunta Radioul german, a murit in Berlin, la postul lui de comanda, cel putin aceasta moarte nu este lasa. Inlocuitorul, lasat de el, este o surpriza: Amiralul Doenitz. Chiar el a anuntat vestea poporului german. De Himmler si de Goebbels nu se mai aude.”

Miercuri, 2 mai 1945: „A cazut Berlinul, iata strigatul care a strabatut intreaga omenire in ziua de astazi. Radiourile si megafonurile au urlat toata ziua (n.n. Carol se gasea in exil in Brazila). Bucuria a fost universala,caci, intr-adevar, este unul dintre evenimentele primordiale ale razboiului. De la Napoleon incoace, capitala trufasa a trufasei Germanii nu fusese calcata de picior inamic. Un veac aproape Germania paseste din victorie in victorie si Pangermanismul expansionist si brutal, sub conducerea lui Hitler, a incercat ultima lovitura; impotriva intregii lumi coalizate n-a putut rezista si, acuma, inima chiar a germanismului si a prusianismului a primit lovitura de moarte. Lovitura finala a fost data de Armata Rosie, sub comanda maresalilor Konev si Jukov, prestigiul URSS a crescut enorm, si cu drept cuvant.Anglo-saxonii au lasat aliatilor lor rasariteni onoarea de a face aceasta cucerire, ESTE O GRESEALA, trebuia, pentru aceasta cucerire finala si decisiva, combinarea fortelor. Berlinul a cazut si sa nadajduim ca, de asta data, a cazut impreuna cu el , o data pentru totdeauna, primejdia continua a Pangermanismului. Asa cum a fost prefacut in ruine, asa sa fie prefacute in cenusa veleitatile de dominatiune ale rasei teutonice. Destule veacuri a chinuit ea lumea. […] Acesta ar fi rezultatul mortii lui Hitler, care se confirma oficial. El s-ar fi sinucis, impreuna cu Eva Braun, nevasta lui, si acel vesnic megafon ce era Goebbels. Aceasta disparitie a adus dupa sine, fatalmente, dezagregarea tutror fortelor germane. UNUL DUPA ALTUL DISPAR ACESTI CONDUCATORI, PENTRU CARI SINGURA SCUZA UMANA CE LI S-AR PUTEA DA ESTE CA AU FOST NEBUNI.”

Sambata, 5 mai 1945: „… cari aduc stiri din Tara. Si acestea au venit sa mareasca si mai mult ingrijorarea mea. S-a facut o noua expropriere, care, de asta-data, este radicala, n-au fost lasate decat 50ha si se iau vitele si masinile, n-au fost exceptate decat Domneiile Coroanei, ale Bisericii, fundatiilor, etc. Masura este una sociala,dar in aceste momente, mai ales anti-economica. Va insemna o mare scadere a productiei agricole si deci va insmena o noua greutate pentru refacerea Tarii. Ce nu-mi place in aceasta masura este TENDINTA RADICALA DE COMUNIZARE, CARE, CA O CEATA PESTILENTA, SE INTINDE ASUPRA INTREGII LUMI. Intre alte dezastre pe care acel infam Hitler le-a adus asupra noastra e….”

Marti, 8 mai 1945: „E ziua V, ziua Victoriei, la miezul noptii inceteaza oficial razboiul in Europa. Zic ca inceteaza oficial, caci asa reiese din actul de predare, dar mai sunt nuclee tari cari nu asculta de ordine, atata si-a imbibat Hitler in ei ideea ca trebuie sa lupte impotriva URSS. In tot cazul, acestia nu pot rezista mult timp. Azi-seara am expediat o serie de telegrame de felicitare, intre cari si una lui Mihaita. Aceasta este, din nou, o incercare de a lua contact, sa vedem ce va da, personal mi-e cam teama ca nu voi primi un raspuns. Mi-am facut o mentalitate ca nu m-astept la nimica bun, daca insa vine, e un dar de la Dumnezeu, astfel nu pot avea deceptii, ci numai surprize agreabile.”

Miercuri, 16 mai 1945: „DE MULT N-AM MAI AVUT O ZI LUMINOASA CA CEA DE AZI, A SOSIT DE LA MIHAITA RASPUNSUL LA TELEGRAMA MEA. BUCURIA ESTE CU ATAT MAI MARE CU CAT NU M-ASTEPTAM LA EL, DE MULTUMIRE SUFLETEASCA NU MAI VORBESC, EA ESTE INFINITA, CACI IATA 4 ANI DE CAND NU MAI AUZISEM DE LA EL, AFARA DE ACEA PREA RECE TELEGRAMA CU PRILEJUL LUI 23 AUGUST. Si din punct de vedere exterior este perfect, caci aceste raporturi intre mine si el intereseaza la extrem lumea, in general. In sfarsit, s-a rupt gheata si un contact a fost stabilit. Cine , mai ales, a inebunit de bucurie este Duduia, caci telegrama este calda SI EA NICIODATA NU S-A INDOIT DE RASPUNSUL LUI.”

Vineri, 25 mai 1945: „Vorbim mult despre cum si unde ne vom intoarce in Europa. Eu sunt de parere sa mergem in Portugalia, si de acolo vom vedea si vom putea sa ne informam asupra posibilitatilor de a merge mai departe. Totul este, astazi, asa de complicat, si mijloacele de transport atat de grele.” (n.n. Aflati in Brazilia la data respectiva, o tara in care nu s-au acomodat, iar ca stare de boala acolo Elena Lupescu a zacut aproape continuu luni de zile, incercau sa revina in Europa, respectiv in Franta, unde Carol avea doua proprietati: Castelul Coesmes, nu departe de Paris si Castelul Fabron, la Nisa. Primul nu fusese iremediabil afectat de razboi, dar al doilea, scrie Carol  la 7 aprilie, fusese ruinat. Franta era o tara pe care o iubeau si in care aveau unde sa locuiasca. Planurile lor nu au putu fi realizate exact, s-au intors in Portugalia abia in toamna lui 1947, unde au ramas apoi pana la moarte, nemairevenind niciodata in Romania. Au putut insa vizita Franta si castelele lor de acolo.).

Duminica, 27 mai 1945: „… Din Franta vin unele vesti cari indica faptul ca acolo lucrurile merg greu, viata este foarte scumpa, multa lume pleaca de acolo incoace, si noi tocmai acolo dorim sa mergem. Am stat linistit cu Duduia si am vorbit mult despre viitor. AMBITII POLITICE NU MAI AM, DAR DE TRAIT IN TARA AM DORI. PRIMUL LUCRU ESTE DE A STABILI LEGATURA CU MIHAITA SI, ATUNCI, DE A PUTEA ARANJA CHESTIA CASATORIEI, FACUTA IN LINISTE SI FARA ALAIU. PENTRU MOMENT AVEM UNDE STA, DE BINE DE RAU COESMES (n.n. castelul sau de langa Paris) ESTE LOCUIBIL, PE URMA, IN TARA, VREAU SA TERMIN SCROVISTEA SI SA FAC DIN EL CAMINUL NOSTRU. CRED CA AR FI BINE SA RENUNT LA TITULATURA DE REGE, CACI E RIDICOL DE A FI UN FOST, SI LUMEA DE AZI NU PRICEPE ACEST LUCRU. VREAU SA FIU UTIL TARII MELE, SA FAC BINELE, SA M-OCUP DE MUZICA, DE CULTURA, SA VANEZ SI, DACA AM MIJLOACELE, SA CALATORIM.”

Duminica 3 – marti 5 iunie 1945: „… E regretabil si pentru viitor destul de ingrijorator de a vedea aceasta quasi-permanenta neintelegere intre asa-numitii prieteni (n.n. este vorba de puterile aliate). Cum vrea lumea sa intre in pace si liniste daca rivalitati si egoisme persista in acest fel? SI TOATE ACESTEA IN FATA UNEI NOI PRIMEJDII MONDIALE, CARE ESTE PANMOSCOVISMUL. TRIST SI URAT SE ARATA VIITORUL. Din Tara, o telegrama de presa spune ca acelora condamnati la moarte, zilele trecute, MIHAITA LE-AR FI COMUNTAT PEDEAPSA IN INCHISOARE, DEOARECE S-A CONSTATAT CA ADEVARATII CRIMINIALI AU FOST ALTII SI CA EI N-AU FOST DECAT EXECUTANTI.”

Vineri, 8 iunie 1945: ” … Privind inapoi, CELE CE AM PARCURS DE 15 ANI, SI MAI ALES DE 10 ANI INCOACE. PRIVESC VIITORUL CU LINISTE, MAI ALES CA AM PUS LA O PARTE TOATE AMBITIILE. CE O VREA TARA SI MAI ALES CE O VREA DUMNEZEU.”

Acestea sunt o parte dintre gandurile ex-regelui Carol al II-lea la finele razboiului. Dupa ce a parasit Romania, fara sa abdice, in septembrei 1940, si-a dorit sa revina in tara, sa revina ca rege, dar, urmarind jurnalul sau, deducem ca la un moment dat a realizat ca asa ceva devenise imposibil. Istoria maturase orice speranta intru monarhie. A simtit si a inteles aceasta odata cu finalizarea razboiului. In 1945 continua sa isi doreasca revenirea in tara, dar nu-si mai dorea titulatura de rege, nici macar de fost rege. Alte prioritati se detasasera, asa cum scrie clar in ziua de 27 mai 1945. Isi dorea sa fie acolo unde se nascuse, copilarise si se formasse, dar nu-si mai dorea sa fie ceea ce invatase sa fie. Se impacase cu sine, cu propriile ambitii, dar mai ales cu timpul si cu istoria. Speculatiile privind dorinta sa continua de revenire in tara, ca rege, nu se sustin decat pana in 1945. De atunci incolo, acestea nu mai au sustinere. Decat pentru cei care considera drept minciuni cele afirmate in propriul jurnal.

Cununia lui Carol al II-lea cu Elena Lupescu

Din 13-14 februarie 1925, de cand s-au cunoscut, nu s-au mai despartit, pana la moartea – in aprilie 1953, a lui Carol al II-lea. S-au scris multe despre iubirea unui rege – sortit prin legea salica a avea ca sotie o fiica de familie regala – pentru o femeie obisnuita. Daca ea era si divortata, si moldoveanca din Iasi cu radacini evreiesti (prin tata) si basarabeanca (prin mama), daca era si atat de sociabila incat primise emblema (adevarata sa nu) de femeie usoara, sansele sa se mai vorbeasca vreodata de bine de ea, erau minime, de fapt nule. A la longue… Si totusi, Elena Lupescu a fost si a ramas femeia regelui Carol al II-lea al Romaniei, cea langa care avea sa-si petreaca toti anii, nedespartit, din momentul in care s-au cunoscut si pana la sfarsitul zilelor. Asa cum rarisime sunt si au fost vreodata cuplurile umane, desi atat de rar se recunoaste „oficial”… Controversele au fost uriase si au ramas mari, in ce ii priveste. Nu avem si nu vom avea probabil niciodata acces la intregul adevar si la toate unghiurile povestii. Istoria, oricum am lua-o, nu permite derogari, abdicari, dezertari, retractari, falsuri, si este la fel de nemiloasa cu incercarea celor ce isi pun numele in ea de a fi altfel decat altii inaintea lor, situati pe aceeasi pozitie (de rege), de a-si asuma relatii imposibile. Exista reguli, impuneri, structurari si incadrari dincolo de care nu se poate trece, nicicum, niciodata! Exceptiile intaresc regula. Una dintre exceptii a fost unul dintre regii Romaniei, care timp de 10 ani (1930-1940) a condus o tara care a fost nevoita sa accepte un alt mod de convieturire regala, o convietuire socanta, neinteleasa, urata, blamata, pusa la zid si chiar trecuta in cel putin doua randuri prin incercarea suprimarii totale. Dincolo de toate insa, supravietuirea unui asemenea cuplu – timp de 28 de ani – in cea mai puternica legatura nelegalizata prin acte in cea mai mare parte a timpului, ramane nu doar misterioasa, ci mai ales imposibil de acceptat. Chiar si pentru cei de azi, cu vederi mult mai permisive ca in trecut. Cei care au parcurs si alte surse bibliografice decat cele exterioare cuplului Carol-Lupescu, au sanse mai mari sa inteleaga vreodata forta legaturii ce ii unea. In jurnalul sau, Carol al II-lea aduce nenumarate argumente in favoarea intelegerii naturii legaturii de iubire dintre el si Elena Lupescu. Eu insami, in mai multe pagini pe blog (incluse in categoria „Carol al II-lea al Romaniei„) am incercat sa inteleg si sa impartasesc celor ce le vor citi, intelegerea mea. Intamplator sau nu, tot ceea ce am auzit sau citit de-a lungul anilor – ca si comentariu pe aceasta tema, a fost superficial, superfluu si adesea colateral miezului problemei. Ca orice om, poate doar mai curios, am incercat sa-mi croiesc propria perspectiva si sa inteleg, cautand la sursa sau cat mai aproape de ea. In masura posibilitatii, desigur. Legatura a doi oameni nu-i putin lucru, daca ea se intemeiaza pe iubire este si mai rara, iar daca este pana la moarte, – in cea mai desavarsita armonie si dragoste umana, este practic rarisima si sublima.

Eram la Lisabona cu cateva zile in urma. Discutam cu fiul (acum relativ – in varsta) unui fost guvernator al unei provincii portugheze din Africa. Povestile vremurilor acelora, cand Portugalia, inainte de 1975, detinea colonii in Africa, mi s-au parut interesante. Nu stiam nimic… Din una in alta, persoana, care cunoaste multe si despre Romania si istoria noastra, a ajuns la subiectul regalitatii. Asa am aflat ca prin anii ’60-’70 a vazut-o in doua randuri pe Elena Lupescu pe strada in Lisabona, tanar fiind. „Era cunoscuta, mi-a spus – lumea o stia, fusese sotia lui Rei Carol de Romania. Nu doar in Estoril era cunoscuta, ci si in Lisabona.” Am intrebat daca personalitatea ei insasi a facut-o sa ramana „cineva” si dupa moartea regelui Carol, sau daca doar faptul ca-i fusese consoarta. Mi-a raspuns cu a doua alternativa. Am intrebat daca i-a parut frumoasa, si mi-a raspuns ca nu avea nimic iesit din comun ca frumusete.

Probabil insa, ca a ramas o femeie enigmatica, prin ceea ce si noi, azi, continuam sa gandim despre ea – ca trebuie sa fi avut ceva iesit din comun. Dupa tot ce am citit si auzit, personal cred in forta unui cuplu si nu in forta uneia dintre persoanele din cuplu. Cred in potrivirea exceptionala, pe o gramada de planuri, a celor doi, si mai putin in atractia in sine exercitata de femeia Elena Lupescu. Era inteligenta, intuitiva, incapatanata, cu siguranta ambitioasa si cu vointa de fier, dar si loiala si dragastoasa. Stia sa se faca placuta si prin felul sociabil de a fi, a ajutat mult pe Carol, un tip mult mai inchis, ursuz si reticent, sa mentina multe relatii care altfel ar fi disparut. A stiut sa fie utila, uneori chiar indispensabila, dar si indaratnica, sa dea, dar si sa ceara. Facea crize de nervi sau de isterie… I-a placut sa fie eleganta, si – conform unei marturii pe care am gasit-o pe net intr-o inregistrare filmata, a fost inmormantata imbracata intr-o rochie sau un costum albastru. Intre ea si Carol se stabilise o rezonanta uriasa care, cel mai probabil a pre-existat, iar odata intalnindu-se unul pe celalalt a fost de ajuns ca rezonanta sa intre in actiune si sa dureze nedefinit. Au fost jumatatile intregului, de la bun inceput. Si nu puteau functiona separat… aceasta este – cred, cheia misterului iubirii lor: Providenta! Apoi, dinspre Carol, care trebuie sa fi mostenit in buna masura personalitatea exuberanta si iubitoare de libertate a mamei sale, Regina Maria, a fost inriuritoare functionarea lor. Atat firea cat si efectele educatiei si mediului in care a copilarit, au amprentat in aceeasi directie predilectiile lui Carol.

S-a spus si s-a speculat mult cu privire la casatoria lui Carol cu Elena Lupescu. Cel mai adesea s-a sustinut ca in 1947 la Rio de Janeiro, Elena Lupescu l-ar fi santajat pe Carol sa se casatoreasca cu ea, dandu-se grav bolnava, pe moarte. Pentru cei care citesc jurnalul ex-regelui Carol al II-lea, lucrurile devin clare si simple. El noteaza cum au stat lucrurile in realitate. Desi pentru perioada respectiva lipsesc notitele din jurnalul sau, in file ulterioare va da suficiente informatii care vor relega firul. In pagina mea de blog de aici  am descris cununia lor civila din 6  iulie 1947, dupa cum o redau unele jurnale ale timpului. Si tot despre casatoria lor am amintit si in aceasta pagina de blog.  Pe de alta parte, in jurnalul regelui Carol al II-lea, sambata, 3 iulie 1948, acesta nota: “Fericita si marea aniversare a casatoriei noastre. A trecut un an de la acel moment atat de imbucurator, desi atat de tragic. De atunci s-a schimbat totul in viata noastra, a venit asupra mea o liniste si, ca sa zic asa, o stabilitate binefacatoare. Am iesit din minciuna si am aratat lumei intregi ca Duduia, de care, de 23 de ani, mi-am legat viata, este demna de a ocupa si un loc de cinste. Greseala mea este ca prea mult am asteptat pentru a se face acest gest de dreptate. De acum inainte sa ne dea Dumnezeu numai fericire si, pe cat se poate, liniste sufleteasca, ca de aci decurg toate celelalte.”

Contra-argumentul la afirmatia conform careia Lupescu l-ar fi obligat pe Carol sa o ia de sotie, printr-o smecherie, se gaseste tot in jurnalul lui Carol al II-lea, care nota, la data de vineri 8 decembrie 1944 (cu 3 ani inainte de cununia lor de la Rio): „Pentru prima data, si, in sfarsit, primeste (n.n. Elena Lupescu)  ideea rezonabila ca trebuie sa legalizam legatura noastra, incepe a considera in mod serios chestiunea casatoriei. Eu, de mult, sunt de aceasta parere, caci, dupa 20 de ani, este concluzia normala, aceptata de mai toata lumea ca atare. Acei cari mai au obiectiuni sunt caracghiosi. Punctul pe care-l dorim totusi este ca sa se faca cu consimtamantul legal al lui Mihaita (n.n. al fiului sau, regele Mihai, aflat in Romania atunci, in functie). Nu cred ca, odata ce voi putea lua contact cu dansul, sa am prea mari greutati din partea lui. Oricare ar fi piedicile, trebuie incetat de a trai in minciuna. pentru noi va fi o mare liniste sufleteasca, o datorez dragostei noastre si jertfelor ce le-a facut pentru mine.”

Joi, 18 august 1949, au reusit sa faca si cununia religioasa la Estoril (Portugalia), cununie pentru care Duduia avea pregatita rochia de mireasca inca de la Rio, de la data cununiei civile (1947). La fel de rapida si grabnica ca si cununia civila de la Rio de Janeiro… La data de 18 august 1949, in jurnalul sau, ex-regele Carol da toate amanuntele privind cununia. Ea a avut loc chiar in casa lor din Estoril, si a fost savarsita de arhimandritul Martinian Ivanovici, venit de la Paris. Pe la ora 11 a diminetii, Ernest Urdareanu il anunta pe Carol ca preotul va sosi de la Paris cu avionul, la ora 15. Este asteptat la aeroportul Lisabona de Urdareanu si condus la Palacio ca sa fie cazat. Ceremonia religioasa a fost oficiata la ora 21, iar nasii au fost pana la urma Ernest si Monique Urdareanu, caci tinerii Fischer Galati ce trebuiau sa ii cunune nu aveau actele in regula. Nici sotii Raul Fernandez, pe care ii dorea ca nasi Carol, nu a fost timp sa fie instiintati. Dupa ce i-a cununat religios pe Carol si Lupescu, a urmat cununia religioasa a lui Ernest Uradreanu cu Monique, care nici ei nu erau cununati religios. „La 7 (19) a venit arhimandritul Ivanovici sa se prezinte si am stat mult de vorba cu el. E bucovinean, a fost staret la manastirea Slatina din Moldova, tip de taran si de popa <<bon vivant>>, destul de cult. Pare foarte anti-gardist si s-a raliat, fatalmente, Comitetului National Roman, care insa nu-l ajuta deloc. Am vorbit si de fostul ierarh, mitropolitul Visarion Puiu, care, din nenorocire, s-a cam dat cu gardistii, si care acuma locuieste la Lugano. […] Cu cat se apropie ora, sunt mai agitat si emotionat si, in acelasi timp, nesfarsit de multumit ca acela care va sluji este un preot din Tara, si nu un strain. Facem totul in cea mai stricta intimitate, singurii straini fiind Dr. si Bertha Correia Ribeiro, pe cari i-am poftit, fiind prieteni din timpuri grele si ca portughezi. La ora fixa, Duduia a scoborat scara, dusa la brat de Ernest, si s-a slujit mult prea asteptata binecuvantare a impreunarii noastre. Dupa ceremonie, popa a tinut un logos in care si-a exprimat bucuria  […]. Cine a fost cea mai miscata si plangea ca un copil, a fost Leny Christides, care, inca o data, a adeverit cat de mult simte romaneste. E, din nou, o zi mare pentru noi, zi care va fi insemnata cu litere de aur in cartea vietii noastre. Este definitiva incununare a dragostei noastre, de 25 de ani. Legatura s-a sfintit prin binecuvantarea Domnului, ma simt cum nu se poate mai fericit. Vine la timp, sa astupe gura intrigantilor cari vorbeau de divort.” A doua zi dimineata arhimandritul vine si face sfestania ca sa binecuvinteze casa lor, conform celor scrise vineri, 19 august de Carol in jurnalul sau.

Dupa cum scria la finalul cartii “Regele Playboy – Carol al II-lea al Romaniei” – autorul Paul D. Quinlan, s-au facut si cateva poze la cununia religioasa. Am fost norocoasa sa gasesc si eu una, pe care o postez mai jos. Quinlan scria: „Duduia, aratand cu cel putin 10 ani mai tanara, purta o rochie scumpa de matase alba, lunga pana in pamant, si un voal de dantela Alencon. Carol, ceva cam plinut, era imbracat cu frac si cravata alba. Dupa ceremonie, au fost facute fotografii pentru posteritate. Indiferent de criticile care i s-au adus lui Carol, trebuie recunoscut ca dragostea sa fata de Duduia a ramas extraordinara pana la sfaristul vietii. Poate ca iubirea aceasta a fost cel mai bine descrisa, cu ani in urma, de sotia lui Fabricius: <<Era ca si cum ar fi baut un elixir al dragostei, ca in Trsitan si Isolda>>”.

Fotografie de la ceremonia religoasa a casatoriei lui Carol al II-lea cu Elena Lupescu, la vila lor din Estoril (Portugalia), 18 august 1949

Manastirea São Vicente de Fora – locul de veci al lui Carol al II-lea pana in 2003

Manastirea São Vicente de Fora din Lisabona este locul in care ex-regele Romaniei Carol al II-lea a fost inmormantat in 1953, alaturi de regii Portugaliei – in panteonul regal al monarhilor de Braganza (Casa de Bragança). Aflat in exil la Estoril, la cca. 20km de Lisabona, din 1947, Carol al II-lea a murit in  noaptea de 3/4 aprilie 1953. Am mai scris despre moartea regelui pe blog, pe o pagina separata, inspirata fiind de ceea ce citisem in jurnalul sau personal.

In cartea „Regele Playboy – Carol al II-lea al Romaniei” – autorul Paul D. Quinlan descrie ultimele clipe si decesul ex-regelui astfel: „In Vinerea Mare, pe 3 aprilie 1953, pe cand Carol si Elena (n.n. Lupescu) petreceau o seara linistita acasa, Carol s-a plans deodata de o durere ascutita in partea stanga a pieptului si in brat. Duduia s-a repezit la telefon, si intr-o jumatate de ora doctorul se afla langa patul lui Carol. Acesta se simtea deja mai bine si i-a spus doctorului sa nu-si faca griji pentru el, ci sa vada <<ce e cu Printesa, care are un soc puternic>>. In vreme ce doctorul statea de vorba cu Elena, Carol a suferit un violent atac de cord. Cand doctorul s-a intors la pat, Carol murise. Avea 59 de ani. Duduia isi iesise din minti de durere. Plangea fara incetare; refuza sa manance sau sa doarma; intra permanent in dormitorul unde zacea trupul neinsufletit al lui Carol, tipand si sarutandu-i fata si mainile, ca un personaj dintr-o tragedie greaca. Din pricina starii in care se afla, Urdareanu a trebuit sa se ocupe singur de pregatirile pentru inmormantare. Guvernul portughez a decis, plin de bnavointa, ca fostul suveran putea fi ingropat in Panteonul Regal de la Manatirea São Vicente, unde erau inmormantati regii Portugaliei, pentru ca bunica sa fusese membra a familiei regale portugheze, iar in tara nu exista nici o biserica ortodoxa. Ca o ironie a sortii, exact la o saptamana inainte de moartea lui Carol se prapadise si Zizi Lambrino. Timp de mai multe zile, corpul neinsufletit al lui Carol, imbracat in straie civile, cu o esarfa a inaltului Ordin „Carol I” petrecuta peste umeri, a fost expus pe catafalc in salonul vilei Mar y Sol. Sute de persoane au venit sa-si aduca ultimul omagiu. Funeraliile au avut loc marti, 7 aprilie. Sicriul deschis a fost mutat in holul vilei, unde un capelan englez a tinut o scurta slujba. Lupescu, invesmantata din cap pana-n picioare in crep negru, cu voal, si fara obisnuitul ei machiaj abundent, plangea fara sa se poata controla. Inainte de a se inchide pentru totdeauna capacul sicriului purtand blazonul romanesc, Lupescu s-a aplecat peste Carol, l-a sarutat pe frunte si a strigat „Adieu, amour de ma vie!” […]  De la Estoril, cortegiul funerar format din 40 de masini, insotit de o escorta militara pusa la dispozitie de ministrul Salazar, s-a indreptat spre São Vicente. Cand sicriul a fost depus in Panteonul Regal, Regimentul de Infanterie si Fanfara Garzii Republicane i-au dat onorul militar. Lupescu a suspinat pe tot parcursul slujbei religioase. Cand sicriul din mahon masiv a fost coborat in mormant, Elena i-a soptit unei prietene: <<As vrea sa mor!>>. A trebuit, practic, sa fie scoasa din manastire. Avea sa mai traiasca inca 24 de ani. Asa cum se si cuvenea, cand a murit, sicriul ei a fost pus alaturi de al lui.”

Acum cateva zile la Lisabona, am avut ocazia sa vizitez din exterior Manastirea São Vicente. Am trecut de doua ori pe acolo, odata lunea – cand era inchisa pe tot parcursul zilei, iar intr-o alta zi, am ajuns prea tarziu, dupa ora 18 – cand se inchisese deja. Marturisesc ca as fi vrut sa pot vedea (dar nu am reusit sa intru) daca au ramas inscrise macar in vreun fel in Panteonul Regal – cele doua morminte: ale lui Carol al II-lea si al Elenei Lupescu… Caci ramasitele celor doi au fost aduse inRomania si reinhumate, la 14 februarie 2003. Intamplator sau nu, in fiecare an, la 14 februarie, cei doi isi sarbatoreau prima intalnire (mereu ca in prima zi, cu aceeasi dragoste)… Aceeasi zi fusese aleasa de guvernul roman pentru a organiza la Curtea de Arges reinhumarea fostului suveran si a sotiei sale – Elena Lupescu, transportati cu avionul de la Lisabona la Bucuresti. Si tot intamplator sau nu, la exact 50 de ani de la moarte, Carol al II-lea a putut in sfarsit reveni in Romania… Si tot intamplator sau nu, cei doi iubiti au fost din nou despartiti, caci Carol al II-lea odihneste intr-o cripta special amenajata in paraclisul Manastirii Curtea de Arges  (in parc),  in vreme ce Elena Lupescu odihneste la ceva distanta de incinta manastirii, intr-un mai vechi cimitir de calugari al Curtii de Arges.

Manastirea São Vicente de Fora se gaseste amplasata pe un deal, in partea de Est a cartierului Alfama al Lisabonei, nu departe de fluviu Tejo. Strajuieste de la inaltime capitala portugheza, iar cladirea este impresionanta. Eu am urcat pe jos pe stradutele inguste cu multe pante si curbe stramte, pe care se incumeta a trece numai vestitul tramvai 28, care transporta in genere turistii in zona veche a orasului. Toata zona este extrem de pitoreasca, iar tramvaiul are statie langa manastire. In fata cladirii exista o parcare, dar in rest, in toata zona spatiul este zgarcit. Manastirea are si o mica curte interioara, pavata cu caramida rosie si acum cu bolti inflorite de trandafiri. Dupa moatea lui Carol al II-lea, Monique Urdareanu (o apropiata a Elenei Lupescu, sotia celui care l-a insotit in tot exilul pe Carol – Ernest Uradreanu) a sustinut ca Elena Lupescu obisnuia zilnic sa vina de la Estoril (unde locuiau) la Lisabona la Sao Vicente, la mormantul iubitului sau sot. Imi amintesc ca am vazut undeva fotografii si chiar o filmare scurta de la funeraliile lui Carol, si pe Elena Lupescu urcand scarile de la intrarea in manastire, insoting cosciugul. Fotografiile mele de la Manastirea São Vicente de Fora din mai 2012, mai jos:

Această prezentare necesită JavaScript.

Carol al II-lea si vila sa de la Estoril

Nu puteam sa nu ajung din Lisabona si la Estoril! Daca nu as fi stiut ca ex-regele Carol al II-lea nu si-a trait ultimii ani de viata acolo, nu as fi auzit probabil niciodata despre Estoril. De la Lisabona, cu un tren ce strabate tarmul oceanului, se pot parcurge foarte rapid si usor suburbiile si apoi orasele-satelit ale capitalei portugheze. Se ajunge simplu pe acest traseu, trenurile pe aceasta directie plecand din gara Cais do Sodre a Lisabonei. Pana la Estoril am facut cam jumatate de ora cu trenul, din Cais do Sodre. Azi, Estoril este o statiune moderna si luxoasa, si pastreaza suficiente cladiri elegante din perioada interbelica. Strabatand-o la pas, am avut cateva crampeie de imagini ce-mi aminteau Montreux-ul elvetian. Masini luxoase, parcate mai ales in zona Cazinoului din Estoril, care se spune ca este cel mai mare din Europa. Aerul are o prospetime si o savoare deosebite, probabil briza oceanului, amestecata cu toate emanatiile primavaratice ale vegetatiei luxuriante, pregatesc un melanj binefacator deopotriva pentru plamani, creier si piele. Poluarea e practic inexistenta si aerul are o aroma teribila! Una dintre tintele plimbarii mele prin Estoril a fost vizitarea vilei in care au trait aici Carol al II-lea si Elena Lupescu, incepand cu 1947: Carol pana in aprilie 1953 (decesul sau), iar D-na Lupescu pana in 1977 (decesul sau). Am facut rost de o harta a orasului, si pana la urma, cu ajutor, am reusit sa identific mica strada pe care stiam ca se gaseste vila: Rua do Alentejo 4. Fata de gara din Estoril, vila se gaseste la cca. 15 min de mers pe jos, catre nord. Am avut surpriza ca imediat dupa ce am ajuns la poarta vilei, usa principala sa se deschida, iar un domn bine-facut sa vina catre poarta (se va vedea in foto). Pana la urma am intrat in vorba. Era roman. Am schimbat un mic dialog, eu – cea care voia sa stie mai mult decat un simplu trecator, dumnealui – probabil rutinat cu vizitatorii romani amatori de fotografii cu vila. Am reusit sa obtin o programare pentru o vizita in interior pentru ceva mai tarziu, si o progamare pentru o conversatie cu una dintre actualii proprietari ai unei parti a condominiului actual, o doamna romanca. Stiam povestea romanilor care au reusit sa achizitioneze o parte a vilei regale de pe net (vezi aici).  Stiam de asemenea despre un scurt interviu luat de doamna cu care urma eu sa ma intalnesc, lui Monique Urdareanu, cea care a cunoscut bine pe Carol al II-lea si Elena Lupescu si care a mostenit buna parte din ce a ramas dupa moartea doamnei Lupescu din 1977 (interviul aici). Din pacate, datorita activitatilor mele, nu am reusit sa revin la Estoril pentru intalnirea programata. Totusi, domnul cu care am conversat la poarta vilei in seara cand am ajuns eu la Estoril, mi-a spus ca felul in care arata vila acum este cu mult diferita de felul cum arata pe vremea lui Carol al II-lea, ei detinand fotografii ale timpului si putand compara. Am inteles de asemenea ca in interior extrem de putin mobilier al familiei Carol-Lupescu mai exista, singurele ramase fiind fotografii si probabil ceva documente. Fotografiile facute de mine acum cateva zile la vila de la Estoril „Rei Carol”, care in vremea sa se numea „Mar e Sol”, sunt cele de mai jos, unde apare si domnul cu care am dialogat.

Despre povestea achizitiei si instalarii in vila de la Estoril intr-o pagina anterioara a blogului meu am introdus date semnificative, preluate din jurnalul lui Carol al II-lea.

Această prezentare necesită JavaScript.

Previous Older Entries Next Newer Entries