Colectionarii de timp

Această prezentare necesită JavaScript.

Asa cum am mai scris pe blog cu ceva timp in urma, de curand am avut sansa sa fac o mica deplasare in Insula Malta, mai exact la Valetta – capitala insulei. Am venit de acolo aducand in mine un minunat caleidoscop de stari, achizitii spirituale,  ganduri si imagini. Am fost coplesita acolo de forta cu care trecutul si istoria – nu neaparat a locului, cat a omenirii ca oranduire – mi s-a revelat. Cred ca multi care au vizitat locurile vor fi simtit la fel, iar daca nu, poate nu li s-a dezvaluit  „bresa” de iluminare, spre a intelege. Intre cele ce am vazut acolo, se numara Casa Rocca Piccola, pe care am ales-o spre vizitare, in timpul scurt avut la dispozitie. Casa aceasta este locul in care o istorie de 400 de ani a unei vechi si nobile familii malteze a fost adunata, prezervata si redata celor interesati, intr-o maniera ce depaseste cu mult ideea de muzeu si in general imaginatia. Esti invitat sa intri in lumea celor 400 de ani ca si cand ai fi parte a casei, a familiei, ca si cand iti regasesti unchii, strabunicii, intampinandu-te prin camere. Nu-i vezi, dar le simti prezenta, o prezenta apropiata si calda, si te scufunzi pur si simplu, natural, in timp. Senzatiile si starile cand am privit adevarate colectii de mobilier, obiecte personale, tablouri, elemente de uz casnic uzuale, obiecte de arta, carti vechi de sute de ani, manuscrise, ochelari si agrafe, bijuterii si evantaie, au fost atat de uluitoare, incat nu pot descrie in vorbe. Casa Rocca Piccola nu-i un muzeu, ci mai degraba o colectie de usi ce te trimit inapoi in timp. Motivul este, desigur, istoria unei familii malteze, cu multe ramuri si cu descendenti pana in prezent, care locuiesc inca casa, dar… dincolo de aceasta, experienta vizitei este cu totul spectaculara. Am coborat pana si in adapostul subteran, zeci de metri sub pamant, caci in al doilea razboi mondial Valetta a fost cel mai bombardat oras din Europa, fiind port important si adapostind multe dintre semnificativele comori de toate felurile ale Cavalerilor Sf. Ioan – cavalerii de Malta. Nu te poti decat minuna si intreba, prin ce miracol aceasta insula mica, acest loc fermecat de pe Pamant a supravietuit in modul fabulos si incredibil in care il regasim azi…  In Casa Rocca Piccola am avut voie sa fac oricate fotografii, in liniste si relaxare, micul grup ghidat in cel mai cald si apropiat mod cu putinta de o tanara minunata asteptand dupa cei cativa care hotarasera sa nu piarda nimic din ceea ce colectionarii de timp le pusesera in fata privirii. Sunt convinsa ca toti cei care viziteaza casa au aceleasi „privilegii” ca si mine, simtindu-se de-acolo intr-un anume fel, imposibil de redat in cuvinte. Atasez aici cateva dintre fotografiile facute de mine in casa nobililor maltezi unde am invatat ca merita sa stiu mult mai multe despre acel colt de lume si mai ales despre acea „cultura” a umanitatii…

„Toate idealurile mari au in ele ceva paralizant”…

Usa altarului de la Manastirea Brancoveanu din Sambata, pe care va fi iesit de atatea ori Parintele Arsenie in fata credinciosilor…

Cele de mai sus sunt vorbele Parintelui Arsenie Boca, care ii scria in anii ’40 fostului sau coleg de banca din liceul din Brad, Petru Boldor, astfel: „M-am inhamat la carul unui ideal cam greu: Transformarea omului in Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu si frate al Fiului Sau mai mare. Insa toate idealurile mari au in ele ceva paralizant: nu te lasa sa te preocupi de nimicurile acestei vieti.”

Am gasit pe Internet o carte partial biografica despre Parintele Arsenie Boca. Ea poate fi citita in intregime aici („Aşezământul de la Sinaia-O Sinteza a Gandirii Parintelui Arsenie Boca in 800 de Capete). Este scrisa cu multa elocinta si documentare de Ioan Gansca (el insusi teolog), sub directa indrumare a Parintelui orb de la Manastirea Sambata, Teofil Paraianu, care nu mai este printre noi. M-am bucurat astfel sa am acces la una dintre lucrarile echilibrate si echidistante despre viata si opera Parintelui Arsenie, controversat si azi, precum toate marile personalitati ale lumii din orice domeniu. In carte sunt prezentate nenumarate marturii ce recompun imaginea personalitatii si vietii marelui duhovnic ardelean. In contextul unirii Transilvaniei cu Romania si a nevoii de redobandire a fiintei nationale in Ardeal, planul Mitropolitului Ardealului, Nicolae Balan, a fost, in anii ’30 -’40 de a reconstrui nuclee puternice de ortodoxism, alegand locuri si oameni de-un anume fel. Pentru proaspatul teolog dar si absolvent de belle-arte Zian Boca (tuns in monahism sub numele de Arsenie), Mitropolitul Balan pregatise vechiul asezamant monahal brancovenesc de la Sambata de Sus (Fagaras) – la care se incepuse renovarea in 1928, si unde Parintele Arsenie a fost adus de Mitropolitul Balan in iunie 1939, imediat dupa intoarcerea sa de la Muntele Athos, unde ucenicise pentru 3 luni (martie-iunie 1939). Parintele Dumitru Staniloae, care ii fusese profesor Parintelui Arsenie, in timpul studentiei sale la Facultatea de Teologie din Sibiu, va face in multe randuri aprecieri extraordinare la adresa fostului sau student, cu toate ca stia ca acestuia nu ii placeau deloc laudele, dimpotriva. Pe langa contributia exceptionala la traducerea si aparitia Filocaliei in Romania, Parintele Staniloae comenta in 1943 cu privire la inraurirea extraordinara a Parintelui Arsenie asupra sufletelor credinciosilor la Sambata de Sus. Este ceea ce s-a numit „curentul spiritual de la Sambata de Sus”, care s-a facut simtit la numai un an dupa ce Parintele Arsenie a fost hirotonit preot acolo (in aprilie 1942). In 1943 Parintele Staniloae nota urmatoarele:

Pe pajiştile mănăstirii şi prin încăperile ei se află zilnic 200-300 de fiinte omeneşti îngenuncheate pe sub streaşinile ei în rugăciune şi scrutându-si trecutul de pacate a căror povară nu o mai pot suporta. Multi dintre ei, veniti de la sute de kilometri, stau acolo câte 2 pânăla 5 săptămâni, hrănindu-se numai cu pâine şi apă, dar simtindu-se atât de bine şi de întremati, încât nu le-ar mai veni să plece, iar dacă pleacă se întorc la scurte intervale. Cine îi urmăreşte dimineata în timpul predicilor Părintelui Arsenie, trecând rând pe rând din starea de încântare pentru frumusetile duhovniceşti care le sunt dezvăluite, la hohotele de plâns pentru păcatele lor, nu mai poate fi în mod continuu omul care a fost. Dar ceea ce te covârşeşte lângă aceşti oameni este încordarea cu care aşteaptă să le vină rândul la mărturisirea păcatelor, când fiecare ştie că Părintele va sta numai cu el 4-5 ore în convorbire intimă purificându-i toate măruntaiele sufletului şi toate colturile trecutului de petele chinuitoare ale păcatului. Te înduioşează să-i auzi sărmanii alergând în întâmpinarea Părintelui cu strigătul: «Părinte, dar de mine când vezi, că nu mai pot purta povara pe mine».

În ce constă taina acestor impresionante efecte ale lucrării Părintelui Arsenie şi care sunt elementele programului său de lucru? Fără îndoială că mijlocul prin care lucrează Dumnezeu în suflete este cuvântul pe care îl rostim în numele Lui. Dar cuvântul are o eficacitate deplină numai când are acoperirea aurului care este viata celui ce-l rosteşte. Atunci e un cuvânt ce se rupe dintr-o fiintă care a devenit rug al credintei şi mută focul la auzitori. Despre viata Părintelui Arsenie nu e necesar să vorbim, căci asprimea ei e cunoscută şi nu vrem să-l supărăm lăudându-l. Cuvântul său porneşte din neclintirea de stâncă a celui ce nu se târguieşte şi nu se clatină ca trestia bătută de vânt, ci e întreg aşa cum îi este vorba: curat, opus oricărei patimi şi oricărui gând de mândrie. Programul Părintelui Arsenie? Prin ceea ce a f ăcut din sineşi prin ceea ce propovăduieşte, este o vie restaurare a celui mai autentic duh ortodox. La noi credeau multi că traditia răsăriteană, cu duhul ei de înfrânare, e prin definitie ceva pasiv, lipsit de fortă. Cine vrea să vadă gâlgâitul vietii celei mai cuceritoare şi forta cea mai copleşitoare, n-are decât să meargă la Sâmbăta de Sus. Predica de la Sâmbăta de Sus are ca obiect principal combaterea păcatului prin trezirea gândului la prezenta vie alui Hristos. De aceea treapta în care culminează pregătirea pelerinului este mărturisirea. Te minunează acuta sensibilitate fată de povara insuportabilă a păcatului ce se trezeşte în oameni la Sâmbăta. Părintele Arsenie arată cât de mult se poate înflăcăra prin trăire tot tezaurul dogmaticei şi al disciplinei răsăritene. Hristos lucrează numai prin Sfintele Taine şi în Biserică. Fiecare credincios e obligat sărămână între semenii săi, rugându-se pentru ei, crezând pentru ei, fiind răspunzător pentru ei. Orice individualism sau mândrie dornică de afişaj,de nuantă sectară este lovit în cap. Smerenia şi puritatea vietii sunt conditiile sau mai bine zis conditia neapărată a mântuirii. Ne este imposibil să redăm măcar schematic toate laturile propovăduirii de la Sâmbăta de Sus. Tinem doar să mai accentuăm importanta natională pe care o are lucrarea de acolo.”

Deformarea adevarului si imperfectiunile noastre umane

Aseara am finalizat de citit cartea Parintelui Arsenie Boca, „Cararea imparatiei„. In paginile mele din urma de pe blog, am mai scris despre Parintele – asa cum l-am perceput din ce am vazut, citit ori mi s-a aratat in sinele meu, si chiar si putin despre carte…  Dar aseara, la finalul cartii amintite, in editia a V-a din 2006, am gasit adaugate cateva pagini scrise de Maica Zamfira Constantinescu, stareta Manastirii Prislop in perioada cand Parintele a slujit acolo (din 1948 pana in 1959) si insotitoarea de toata vremea a sa, in urcusul lumesc spre Imparatie, timp de 30 de ani sau mai bine… Acele pagini de incheiere scrise si asumate de maica mi-au zdruncinat din adanc putinul pe care il stiam despre viata si activitatea Parintelui – din varii surse. Am fost stupefiata sa aflu cat de mult, la ce scala si profunzime a fost deformat adeavarul, in ce mod brutal si nesabuit a fost folosita imaginea Parintelui dupa trecerea sa Dincolo. Cat de mult au fost rastalmacite viata sa, activitatile si actiunile, chiar si scrierile. Cat de mult balast si amagire au fost cladite, din nestiinta ori chiar din rea-vointa, pe conturul personalitatii si trairii Parintelui aici. Am avut un gust amar si o tristete sora cu revolta citind argumentele si afirmatiile Maicii Zamfira, care vin in contradictie cu multe din cele ce se  stiu si se vehiculeaza printre cei care il cauta pe Parintele, ca pe un far calauzitor. Faptul de a fi coagulat, in 1969, la 10 ani dupa indepartarea din Manastirea Prislop si din mediul prestatiei ortodoxe, un nou cheag manastiresc, constituit ca metoc al Manastirii Prislop la Sinaia, ne arata, intr-adevar, puterea credintei nestramutate a Parintelui in destinul sau haric. Dorintele si nazuintele sale, retrase si restranse in micul cerc al maicilor de la Sinaia, au putut fi urmate de acestea, insa din nefericire, se pare ca intreaga „imagine” publica a sa este profund deformata. Parintele a inteles devreme ca laicii nu vor putea niciodata intelege felul de invatatura si gandire propovaduite, motiv pentru care, probabil, a decis sa limiteze la miximum accesul neinitiatilor la surse.

Intre aripi de Pegas…

Trebuie sa marturisesc ca fiecare numar al revistei de cultura „Insemnari iesene„, care poate fi citita/admirata complet si gratuit si pe Internet, este pentru mine un prilej de desfatare intelectuala si sufleteasca! Una dintre putinele reviste admirabile care ies pe piata in ziua de azi, ne aduce lunar, in fata mintii, remarcabile eseuri, poezii, fragmente de arta ori gandire politica, reflexii si orice are legatura cu ceea ce numim cultura si istorie. Randurile sunt presarate cu reproduceri ale picturilor, gravurilor ori desenelor unor artisti de pe planeta, despre care multi dintre noi nici nu am auzit inca, dar  e-un prilej sa ii retinem pentru totdeauna. O cultura densa, inspirata, mentinuta in linia eleganta, nobila si dreapta a luminii, a frumosului si a bunului simt, regasesc de fiecare data intre filele acestei reviste si ma simt mereu intre aripile calului Pegas rasfoind-o.

Unul dintre autorii pe care nu-i ratez niciodata din coloanele revistei, este scriitoarea Doina Uricariu. Pentru mine este o sarbatoare sa-i citesc eseurile! Au profunzimea filosofului si vizionarului, ascutimea cercetatorului analist si deopotriva aciditatea inadaptatului permanent la o lume absurda pornita impotriva ei insasi. In ultimele trei numere ale revistei am aflat, dincolo de mesajul estetic si cultural al eseurilor scriitoarei, fapte de viata ori fire de gand privind grimasele sale interioare curente ori strigatele ca om de cultura sufocat de impertinenta si inferiorul lumii actuale. Parerea sa despre asa-zisa literatura-cultura de azi – care se vehiculeaza prea mult si prea des prin intermediul blogurilor,  este ca-i „potop de scriitura si vorbarie” si  „nu prea mai exista suferinta si autocenzura in lumea cuvintelor, nici macar admiratie pentru caligrafie„. Tot ea observa cu sarcasm ca „la treizeci de ani, doctoratele se numara pe cap de locuitor cu tupeu, ca amantii din literatura femeii de treizeci de ani. Nu pentru ca s-ar umple neaparat dintr-o suflare paginile albe ale  tezelor, ci pentru ca nu e loc pe lume si timp mai invadat de scrisul clonat din scris decat lumea in care traim si anii ori deceniile din urma„. Am mai aflat o intamplare a sa din anul 2000, cand, cu ocazia unei deplasari la Iasi a pierdut un pretios jurnal ce urma sa devina carte, referitor la o calatorie a scriitoarei in Coreea de Sud. Insemnari zilnice… cei ce cunosc pretul unei asemenea pierderi pot intelege sfasierea. Jurnalul si l-a pierdut in urma furtului propriei genti in care acesta se afla, furt pe care nicio sectie de politie ieseana nu a vrut sa il consemneze si inregistreze oficial. Citind acele randuri, m-am intrebat daca Doina Uricariu, care in 1999 a parasit Romania pentru a se stabili in SUA, mai gasea vreun motiv sa regrete ruperea din radacina si stramutarea intr-o alta lume, la o varsta la care numai insuportabilitatea si atingerea limitei te mai poate impinge sa cauti un alt inceput… Apoi am aflat, intr-un eseu din cel mai recent numar al „Insemnarilor iesene” despre romani de geniu, emigrati si total nestiuti in tara lor de obarsie: Saul Steinberg – unul dintre cei mai mari caricaturisti si desenatori ai veacului al XX-lea, ” descins din taramul supra-bogat in absurd si misticismul conditiei umane marca Romania” si Vlaicu Ionescu – care devenise „un reper al eruditiei, al simezelor, al ortodoxismului si enciclopedimului„, fiind declarat la nivel mondial cel mai mare interpret al lui Nostradamus si fiind in acelasi timp un pictor cu peste douazeci de expozitii americane, unul din marii expresionisti asbtracti. Despre acesta din urma, dupa aparitia albumului de pictura Vlaicu Ionescu – The Artist /Pictorul, Doina Uricariu consemneaza: „Pictura necunoscuta total creeaza o stare de perplexitate in lumea criticii de arta si a plasticienilor contemporani. E ca si cum ar fi cazut peste noi un meteorit gicant din cer si caderea acestuia intempestiva ne-ar tulbura valorile„.

Am avut si am, in nenumarate randuri, sentimentul ca romanii si romanismul „verde”, neaos,  zac imprastiate in patru zari (de pe vremea anilor ’50), si, din cand in cand, cate o mare si frumoasa inima romaneasca pleaca in cautarea lor, spre aducere de marturie inapoi catre izvoare, catre radacini. Aceasta imi pare una dintre misiunile asumate cu responsabilitate si credinta de Doina Uricariu in anii din urma…

Intr-o farama de tarana…

Nu suntem născuţi de timp, ci de veşnicie. Aşa se face că avem într-o fărâmă de ţărână şi celălalt tărâm. Deşi trăim o vreme îmbrăcaţi de lumea aceasta, totuşi ni se întâmplă clipe când fratele vis şi sora moarte ne dau târcoale şi ne despică făptura în două. Avem clipe în care scăpăm de sub chingile celor patru dimensiuni ale lumii văzute şi ne trezim deodată într-un alt mod de-a fi şi pătrundem într-un alt mod de-a cunoaşte.” (Parintele Arsenie Boca, in cartea „Cararea Imparatiei”, capitolul „Imparatiile iubirii”).

O prietena mi-a daruit de curand o carte a Parintelui Arsenie Boca, stiind ca in ultimele luni l-am descoperit, sau mai curand – mi s-a descoperit. Cartea este „Cararea Imparatiei” si cred ca este – daca nu prima, atunci intre primele scrise de parintele, caci chiar in ea apare o fotografie a sa din 1946 (cand avea 36 de ani si se afla la Manastirea Brancoveanu de la Sambata de Sus, Fagaras) – din perioada in care incepuse sa scrie la carte. Marturisesc ca pentru mine este una dintre cartile dificile, ermetice partial, adanc tainice, pe care ma straduiesc pe alocuri sa o inteleg, dar mai ales sa o patrund. Este prima carte a Parintelui pe care o parcurg si nu e usor. Ca si picturile sale, este un act de transmitere de cunoastere prin inainte-vedere, criptat pentru multi dintre noi…

Asa cum am mai scris pe acest blog in unele pagini din ultimele luni, descopar, sau mai degraba mi se dezvaluie, ceea ce multi altii, foarte multi altii, au simtit inca dinaintea mea: forta extraordinara si charsima celui care a fost Parintele Arsenie Boca.

In anii de dupa 1990 s-au scris multe, au aparut multe carti si insemnari despre Parintele. De-a lungul anilor le-am zarit mereu, si tot mai multe, in trecerile mele prin librarii ori standuri de carti. Ma gandesc si acum,  cum de nu am avut niciodata interesul special de a lua si citi macar una dintre ele, caci auzisem destule despre acest preot calugar al romanilor. Asa a fost sa fie, cu siguranta. A trebuit sa il descopar altfel…

Deocamdata invat sa-i cunosc periplul vietii… Din 1939 (la 29 de ani) pana in noiembrie 1948, Parintele Arsenie a vietuit la Manastirea de la Sambata. La 15 noiembrie 1948 a ajuns, prin mutare fortata, la Manastirea Prislop, unde a ramas pana in mai 1959, cand a fost fortat sa dea jos pentru totdeauna hainele preotesti, de catre comunisti. Intre timp, numeroase arestari si haituiri… Episcopul Daciei Felix de la Varset pentru romanii din Serbia, episcopul Daniil Stoenescu, a avut de curand o cuvantare (la 29 septembrie 2012) la Biserica din Draganescu (langa Bucuresti), unde Parintele Arsenie a pictat biserica in perioada 1967-1987/88. Multe date importante si interesante sunt redate in acea cuvantare (filmul disponibil aici). Parintele Stoenescu a fost unul din cei mai apropiati ucenici si prieteni ai Parintelui Arsenie, inca in viata, inca disponibil spre marturisiri. Din 1959, Parintele Arsenie a locuit in Bucuresti si apoi la Draganescu (in casa parohiala a Parintelui paroh Savian Bunescu, casatorit cu sora Maicii Zamfira Constantinescu (pe care o chema Lidia),  maica stareta la Prislop si apropiata de o viata a Parintelui Arsenie). Dupa cutremurul din martie 1977, Parintele Arsenie s-a mutat de la Bucuresti la Sinaia, unde avea o chilie in care a vietuit pana la moarte (29 noiembrie 1989), adica ceva mai bine de 15 ani. Dupa 1959 ii fusese interzisa prezenta la manastiri. Totusi, uneori, mai ales incepand cu aprilie 1986 a reusit, discret si clandestin, sa ajunga la Prislop si sa ramana cate o vreme. Era perioada cand insusi Parintele Daniil Stoenescu fusese numit preot acolo (1986).  In acei ani, 1986-1987, a reusit sa aduca la Prislop si sa daruiasca bisericii icoanele pictate de el la Sinaia, pentru a decora altarul de la Prislop.

Biserica de la Draganescu, pe care a pictat-o in intregime Parintele Arsenie Boca, a fost sfintita la 2 octombrie 1983, dar Parintele nu a putut fi prezent, ci a trebuit sa plece la Bucuresti. Nu era lasat, nu era dorit, era mereu incoltit si alungat de comunistii tematori de forta sa incredibila. Oamenii insa,  il cautau incontinuu…

La 29 noiembrie 1989 s-a stins din viata, si a fost inmormantat la 4 decembrie 1989 la Prislop, prin grija si dragostea celor doi preoti ce i-au stat mereu alaturi, Preotul Savian Bunescu si Preotul Daniil Stoenescu, vegheati, ca totdeauna, de Maica Zamfira, stareta de la Prislop.

La mutarea fortata din mijlocul lui noiembrie 1948 (sunt, chiar zilele acestea, exact 64 de ani de atunci…) de la Manastirea Brancoveanu din Sambata la Manastirea Prislop, Parintele Arsenie Boca isi lua „La revedere” de la miile de oameni ce il urmau si ascultau la Sambata, lasandu-le trei vorbe de care sa tina seama: 1- sa invete Predica de pe Munte; 2 – sa ajute toti Lazarii (saracii) ce le vor iesi in cale; 3 – sa stie ca lasa la Sambata, in biserica veche unde a slujit anii frumosi ai tineretii lui, duhul sau: „Duhul meu ramane la icoana Maicii Domnului din biserica„.

In septembrie 2012 am facut cateva fotografii acolo, inclusiv in biserica, si cu icoana de lemn a Maicii Domnului de pe fata altarului, azi crapata de timp. Acele fotografii le inserez aici mai jos, cu gandul la unul dintre cei mai mari duhovnici ai Romaniei, la forta si la harul sau atemporal:

„Avem clipe în care scăpăm de sub chingile celor patru dimensiuni ale lumii văzute şi ne trezim deodată într-un alt mod de-a fi şi pătrundem într-un alt mod de-a cunoaşte.” (Parintele Arsenie Boca)

Această prezentare necesită JavaScript.

Cum va place?…

Eram in facultate. Era imediat inainte de ’89. Filme – rarisime, si acelea, vazute pe video, in conditii dificile, dupa cum vreun prieten reusea sa faca rost de vreo caseta… Visam sa am apartamentul meu, cu un televizor color (pe atunci nu erau mai’ deloc asemenea aparate) si vizualizam in mintea mea, in fata lui, un fotoliu comod de plus,  in care sa m-afund confortabil si sa vizionez filme pana la epuizare. Asa, ca intr-un fel de foame continua, sa vizionez film dupa film, sa intru in stare dupa stare, ca atunci cand incerci drog dupa drog, fiecare  cu efectul specific. In facultate, unele filme pe care le-am vizionat au fost aproape ca un drog pentru mintea mea. Cred ca si pentru altii din generatie cu mine. Cand vedeam un film „strain” era o glorioasa aniversare! Pentru creier si pentru suflet. Invatam visul sau exersam un gen de traire intr-alta lume, o lume necunoscuta si atragatoare la maxim. Imi placea sa vad filmele fumand. In facultate fumam. Preferam Assos, sau uneori rar, Ligueros. Ultimele erau fara filtru, iar hartia era dulce-dulce. Erau cat se poate de tari. Tineretea aceea si filmele vazute aproape clandestin pe video, ne sunt amintirile trecerii de la adolescenta la tinerete. Azi selectam ce voim, filme, carti, muzica. La o apasare de tasta distanta sunt toate starile in care ne-ar placea sa intram si intram. Cu toate astea, raman aceleasi mari si grele intrebari fiintiale, pe care le simtim infipte in noi de cand am inceput sa mistuim in creier viata reala. Unii spun ca le-ar placea sa redevina copii. Nu stiu de ce, mie nu! In lumea copilariei mele am trait trauma (desi, desigur, termenul are conotatie pur subiectiva aici) impactului cu oamenii. Recunosc, a fost o trauma mare si grea. In anii de copil, fiecare om intalnit imi parea o posibila sursa de temeri, de indoieli, uneori chiar de groaza. Imi parea ca pot fi un fel de balauri bizari, si rareori cineva imi insipra caldura si prietenie. Cu timpul, am invatat sa accept felul nostru uman, care in copilaria mea avea trasaturi infricosatoare, si sa accept ca fiinta mea si a celorlalti nu sunt de fapt foarte diferite. Asa, incet-incet, am intrat in adolescenta, cand formele s-au transformat ori am invatat sa ma imprietenesc ele, cu ceea ce eram eu si ceea ce erau altii. Insa, nu as vrea sa retraiesc copilaria in care am resimtit puternic un gen de incompatibilitate intre eul meu launtric si eul restului lumii…

De ce am pus titlul de mai sus, acestei pagini ale mele? Fiindca, pur si simplu, am vrut sa impartasesc acum, aici, o micuta parte din mine. Initial, mi-ar fi placut sa pot scrie ceva care sa placa tare. E minunat cand descoperim bloguri ori pagini care „ne pica asa de bine”, intr-un anume moment. Care se pliaza pe nevoia noastra… Si ma gandeam: „oare ce as putea impartasi azi aici, sa placa?” sau altfel spus, ma gandeam, oare cum le place oamenilor? Si brusc, mi-a venit in minte titlul piesei omonime a lui William Shakespeare…

Cine este aproapele?

Este, intr-adevar una dintre cele mai adanci pilde din Biblie/Noul Testament, pilda aproapelui…

„Iar Iisus, raspunzand, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, si a cazut intre talhari, care, dupa ce l-au dezbracat si l-au ranit, au plecat, lasandu-l aproape mort. Din intamplare un preot cobora pe calea aceea si, vazandu-l, a trecut pe alaturi.  De asemenea si un levit, ajungand in acel loc si vazand, a trecut pe alaturi. Iar un samarinean, mergand pe cale, a venit la el si, vazandu-l, i s-a facut mila, si, apropiindu-se, i-a legat ranile, turnand pe ele untdelemn si vin, si, punandu-l pe dobitocul sau, l-a dus la o casa de oaspeti si a purtat grija de el. Iar a doua zi, scotand doi dinari i-a dat gazdei si i-a zis: Ai grija de el si, ce vei mai cheltui, eu, cand ma voi intoarce, iti voi da. Care din acesti trei ti se pare ca a fost aproapele celui cazut intre talhari? Iar el a zis: Cel care a facut mila cu el. Si Iisus i-a zis: Mergi si fa si tu asemenea.”

Suntem obisnuiti sa socotim pe aproapele ca fiind cel din familia noastra, cel apropiat, un prieten bun, ori cel de care intr-un fel sau altul, suntem responsabili. Aproapele insa, este ORICINE pe care vedem si care este vrednic de mila ori de ajutorul nostru. Nu-i o pilda usoara, nu-i o pilda simpla, cea data de Iisus. Suntem atat de nepasatori fata de oricine, uneori si fata de cei apropiati, incat… Este o pilda despre radacina iubirii, aceea dezinteresata sau, si mai mult, a iubirii fata de orice om. Este o pilda pe care adesea nu o intelegem. Pana la un moment…

Previous Older Entries Next Newer Entries