Eminescu: vorbe de aur catre natia romana

„Daca Eminescu ar fi fost numai poet, ar fi dispretuit substratul material al unei natiuni. Fiindca a fost si ganditor, el si-a dat seama de valoarea lui imensa pentru consolidarea si puterea natiunii” – Mihail Manoilescu, 1935

Extrag mai jos cateva fraze din scrierile de orientare economica si politica ale lui Mihai Eminescu, comentariile fiind de prisos:

„Cel mai mare rau pentru un popor este saracia. Conditia civilizatiei Statului este civilizatia economica. A introduce formele unei civilizatii straine, fara sa existe corelativul ei economic, e curat munca zadarnica.”

„Calitatile morale ale unui popor atarna – abstragand de clima si de rasa – dela starea sa economica. Blandetea caracteristica a poporului romanesc dovedeste ca in trecut el a trait economiceste multumit, ca a avut ce-i trebuia”.

„Taranul trebue sä munceasca o vara pentru a plati un obiect de lux cumparat din strainatate. O natiune care produce grau poate trai foarte bine – nu zicem ba – dar niciodata nu va putea sa-si ingadue luxul natiunilor industriale inaintate.
Si ce e intr’adevar o natie agricola pe langa una industriala ? Cat un razes, oricat de vrednic, pe langa un boier cu 1oo.000 de pogoane intr’un hotar.

„Dar acum, de ne veti fi iertat sau nu, sa stam la vorba gospodareasca si sa va intrebam, ce poftiti dumneavoastra ? ca sa stim ca aveti dreptul de a pretinde, sa intrebam ce produceti? Aratati-ne in adunarile dumneavoastra, pe reprezentantii capitalurilor si fabricilor mari, pe reprezentantii clasei de mijloc, care sa se deosebeasca de fabrica de mofturi ale ‘Telegrafului’ si ale ‘Romanului’ si de fabrica dumneavoastra de palavre din dealul Mitropoliei ?

„Conditiunile placintei noastre constitutionale, a libertatilor publice, de care radicalii se bucura atata, sunt economice : temelia liberalismului adevarat este o clasa de mijloc, care produce ceva, care puind mana pe o bucata de piatra ii da o valoare inzecita si insutita de cum o avea, care face din marmura statue, din in panzatura fina, din fier masini, din lana postavuri. Este clasa noastra de mijloc in asemenea conditiuni ? poate ea vorbi de interesele ei ?”

„Nu dreptul public, ci pastrarea nationalitatii noastre e lucrul de capetenie pentru noi si ar fi mai bine sa nu alegem deputati decat sa se piarda natia romaneasca.”

„Statul nostru nu are alta ratiune de a fi decat aceea ca e Stat romanesc, deci desvoltarea elementului romanesc este facuta sa fie tinta noastra de capetenie.”

„Nu suntem dar contra nici unei libertati oricare ar fi aceea, intru cat ea e compatibia cu existenta Statului nostru ca Stat national romanesc si intru cat se adapteaza in mod natural cu progresele reale facute de noi pana acuma. Numai pe terenul acesta gasim ca o discutiune este cu putinta. Cine sustine insa ca absolute si neinlaturabile, principii a caror aplicare ar fi echivalenta cu sacrificarea unui interes national, acela nu poate fi omul nostru.”

Mihai Eminescu: Lumea, Gura lumii, Judecata lumii…

Perpessicius aducea la lumina, in 1939, o alta geniala scriere a marelui Mihai Eminescu – „Contra-pagina”, scrisa de poet in 1868. Este atata luciditate si argument in acest scurt eseu eminescian, si atata amaraciune in spate… Daca ar fi sa ii punem un motto, tot din Eminescu l-am pune, si am extrage cateva versuri din „Glossa”:

Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;

Readau mai jos in citat, o parte a eseului „Contra-pagina” asa cum apare el in Revista Fundatiilor Regale, numarul din iulie 1939, care a fost inchinat in intregime comemorarii marelui om de cultura, Mihai Eminescu:

„Inca una. Pe reversul acestor bilete ce circuleaza pe pamant sunt scrise lucruri nediscifrabile; cu toate astea ele se descifra toate abia atuncia cand biletul inceteaza de a circula. Biletele nu circuleaza toate pana la un anume termin; ele variaza in terminele lor. Cu cat terminul e mai scurt cu atat reversul e mai gol si abia dupa ce espira terminul, stii bine-bine cata valoare internà avea biletul –  pana la espirare biletul are dreptul si lumea cea-lalta are datoria a mai sta la indoiala, a mai spera sau a mai despera.

Este inca o individualitate, care are pretentiune cä nu se insealä in aprecierea sa. Aceasta individualitate se numeste Gura Lumei. Diferinta caracteristica, specifica si esentiala intre Lume si Gura Lumei e frapanta:

Lumea in genere e buna                     Gura lumei e rea

Lumea e dreaptä                                   Gura lumei nedreaptà

Lumea e eterna, aceiasi                     Gura lumei pe fie-ce zi alta

diferenta dintre lume si Gura ei – e aceea dintre constiinta si vorba, – intre fond si forma – intre materia eterna si coprul trecator. Se intampla insa ca Domnul Destin in loc de-a interpreta dicteul D-nei Lumi in bine il interpreta in rau d. e.

Lumea                                                Destin

 L. Schubert                                        L. Schubert

Compositor de geniu                      Muritor de foame inViena

L. Burghardt                                      L. Burghardt

Poet de geniu-                                   Muritor de foame in Berlin

M-me…                                              M-me…

Poeta de geniu                                Cersitoare in Paris

Torquato Tasso                                  Torquato Tasso

Epic de geniu                                     Idiot

Etc. etc. etc. si asa in infinit. Masinele din Thypographia D-nei Lumi sunt eterne; ele se numesc si legi; combinatiunile curioase a D-lui culegator Destin sunt asemenea curioase; ele se numesc: impregiurari. Gurei-Lumei jurnalistii i-a dat inca o numire mai frumoasa asa ceva gogonet si sympathic tot-odata i-au zis: Opiniune publica. Opiniunea publica – Gura lumei – e immanenta  si emanenta de Public (numire ridicata pentru: Lume). Jurnalistii sunt rautaciosi –  Au facut lumea de sexul Dnialor: Public, substantivus generis masculini – pe cand Lume e substantivus generis foemenini id est foemina, – si dupa aceea i-a dat opiniune adeca cugetare, –  pe cand or-cine stie ca Lumea adica feminina, are numai gura, dar nu cap, cugetare, opiniune. Ceea ce dicteaza Doamna Lume e sigur ca fondul si ca absolutul – ce scrie D. Destin e relativ, e forma acelui fond, acelei materii. D. e. Daca D-na Lume dicteaza: A. Creata, dobitoc in piele de om si Destinul scrie A. Cretu, Ministru al Instructiunei, atunci acest Ministru nu e decat forma sau formalitatea fondului, nu e decat haina ce imbraca corpul, nu e decat numirea Ministru ce imbraca individul dobitoc, nu e decat tichia de margaritar ce imbraca, ce ascunde chelbosia. Fiind, asa dar, ca Doamna Lume sau Domnul Public e aceea sau acela, care da tactul atat la ecsistenta cat si la judecata asupra unui umilit individ, ca sub- sau nesubsemnatul, de-aceea imi iau si eu libertatea de a-i adressa urmatoarea adressa prin care cer carta de legitimatiune sau ravas de drum pe vechiä pentru de de-a cutreera intinsul Dnia-ei sau Domniei-lui Imperiu […]”

Un alt Ionel Teodoreanu – decat al Medelenilor copilariilor noastre…

Citesc adanc miscata „EPISTOLA CATRE UN SCRIITOR DIN ANUL 2200” scrisa de Ionel Teodoreanu in 1940 si publicata in numarul din iunie al Revistei Fundatiilor Regale. Ionel Teodoreanu este scriitorul varstei mele de 12 ani. Prima carte citita cu placere si mare drag de mine, a fost „La Medeleni”. Eram in clasa a 6-a…  O exprimare muzicala si dulce, atat de suava, ca mi-a invaluit sfarsitul de copilarie si toata adolescenta in cele mai frumoase parfumuri si senzatii mentale.

Dupa multi ani de cand nu am mai citit nimic din Ionel Teodoreanu, gasesc azi aceasta „epistola”, care, recunosc, m-a uimit si miscat pana in adancuri. Imi permit sa transpun aici prima ei parte, un fel de introducere, asa cum apare in numarul 6 din1 iunie 1940 al Revistei Fundatiilor Regale, numar ce poate fi consultat in intregime aici.

„Aburesc a floare si mireasma noua liliecii tinerei primaveri si au sunat azi noapte clopotele Invierii, in anul una mie noua sute patruzeci. Poate ca de asta, impresurat de miracol, gandul meu, depasindu-mi hotarul, se indreapta spre tine. Pleaca-te din departarea ta peste adancul in care ma aflu si asculta glasul meu stins, ramas intru tine.
In anii vietii mele m’am numit Ionel Teodoreanu ; scrisul meu a fost cateodata pentru unii din acest timp, asa cum e
preajma liliacului de acum pentru nara mea deschisa. Dar cand tu vei ceti aceste randuri, daca prin milostenia zarului te vor ajunge, ochii mei, acestia care te cauta in veac, nu vor mai fi decat desarte cuiburi, iar mana mea, aceasta care-ti scrie, arzatoare de flacara clipei, va fi, fara de clipa, vesteda pecete a unui destin inchis. Cuprins in marea umbra sau lumina, ma voi numi robul lui Dumnezeu Ion. Atat. Si toti cei de-acum, din jurul si din zarea mea, inalti ca plopul sau marunti ca iarba, care traesc, iubesc si lupta, acoperind pamantul cu umbra si vuetul vietii lor, nu vor fi decat os si tacere sub tarana. Iar in locul lor, ierte-i Domnul, alti asemenea isi vor suna clipele vietii la portile tacerii de-apoi.
Dar tu, camarad de veghe si de vis, vei bate la portile trecutului, asa cum a cercat si tineretea mea. Vei deslusi hrisoave, vei buchisi hronici, vei cerceta arhive, cautand transparenta vremurilor impaenjenite, glasul clopotelor scufundate. Caci asta facem noi scriitorii, trecand ca ploile cu fulgere dinspre trecut spre viitor : aprindem viata intru arta durand din vremelnicia ei curcubeu peste abis. Te vad cu tampla inclinatä peste timpul meu dus in morminte, dar ramas in carte. E ceas de noapte ; dragul ceas al lampii noastre solitare. La fereastra-i vantul, muntele, marea, ploaia toamnei, floarea primaverii sau omatul iernii. Tot una ti-i, caci esti in tine, dincolo de anotimp si clipa. Ochii tai privesc adanc orbitele timpului dezgropat. Mintea ta culege, alege si socoate. Nu te’ncrezi usor, caci stii bine cat de sprinten mint oamenii, incepand cu tine. Unii mint cu mana pe inima ; altii, cu mana pe cumpana ; altii cu mana pe spada si altii, cu mana pe cruce. Mint cand surad si mint cand plang. Floare, surasul lor n’ar da miere albinelor ; ploae, lacrima lor n’ar inverzi ogoarele.Dar tu stii si nu te’ncrezi. Ca sa vezi, inchizi ochii, astfel ferindu-i de amagire. Ca sa auzi, iti astupi urechile, indepartandu-le de glasurile inselatoare. Abia surd si orb te apropii izbavit de sihastria preacuratului adevar. Astfel vei medita taina cumplitului acesta timp contemporan cu floarea liliacului dela fereastra mea si cu macelul neamurilor. Si tot astfel te vei opri cercetator asupra chipului legendar al Regelui Carol al II-lea, Domnul timpului meu, intrebandu-te, cu fruntea peste carte : Cum a fost ? Va fi atunci Majestatea Sa intr’un „a fost odata”, in departare de poveste si de ceata. Iar tu, cu neinduplecata minte, il vei cerceta pre El. Vei cauta dintai sa-L vezi cu ochii tai inchisi, neincrezandu-te in talmacirea daltei si a pietrei, a bronzului, a panzei zugravite si a mesterilor fotografi….”

 

 

Printre bunele si relele perioadei interbelice romanesti

Am aflat cu multa bucurie, de pe blogul Principelui Radu al Romaniei (postarea din 22 martie 2012), ca de curand exista acces liber complet si digital la colectia „Revistei Fundatiilor Regale” (link aici). Biblioteca Digitala a Romaniei, Daco Romanica este cea care a pus in practica proiectul acestui acces.

„Revista Fundatiilor Regale” a fost realizata la inițiativa regelui Carol al II-lea al României in 1934 si a avut o existenta de 14 ani. Aparitia era lunara, iar revista era foarte consistenta, fiecare numar insumand intre 250-300 de pagini. Subiectele erau din domeniile literatură, artă și cultură generală, inclusiv legislatie si politica. Toate numele sonore ale vremii, fie ei scriitori, critici, istorici literari sau savanți, publicau in revista.

Regele Carol al II-lea a ținut mult la ctitoriile sale culturale „Revista Fundațiilor Regale” și „Editura Fundațiilor Regale”. Pentru a le finanța, în 1934 a fost înființată Loteria Uniunii Fundațiilor Culturale Regale. A fost o loterie anexă, organizata de „Regia Loteriei de Stat” în colaborare cu instituții de asistență publică si culturale.  Altă sursă de finanțare au fost primăriile, care erau abonate din oficiu la „Revista Fundațiilor Regale”.

Ex-regele Carol al II-lea al Romaniei, in iarna lui 1950-1951 la Estoril (Portugalia), in exil (si la mai putin de 3 ani inainte de deces)

Ion Bianu, presedintele Academiei Romane, in sedinta institutiei din 13 iunie 1930, la care participa abia intorsul din pribegie Carol al II-lea (ca sa reia tronul), sublinia „stransele legaturi care unesc aceasta institutie culturala a neamului romanesc cu dinastia nationala intemeiata, in acelasi timp cu dansa, in 1866”. Secretarul general al Academiei de atunci, matematicianul George Titeica, intregea cuvintele lui Ion Bianu, prin urmatoarea caracterizare pusa in fruntea raportului sau pe anul1930-1931: „Regele Carol al II-lea, crescut sub privirea blanda si inteleapta a Marelui Rege Ferdinand I si a Reginei Maria, format in zilele de grea incercare prin care a trecut neamul nostru, cunoaste de aproape aspiratiile de cultura si de civilizatie ale poporului roman si va sti sa deschida drumul sigur catre realizarea lor”.

Misiunea culturala a Dinastiei a fost reluata intr-adevar dupa 1930, de Regele Carol al II-lea, acela care avea sa fie numit „Voevodul Culturii”.

„In cei zece ani care au urmat Restaurarii, Academia Romana a avut in Regele Carol al II-lea nu numai un protector, care i-a acordat atentiune si bunavointa, dar, in multe imprejurari, un inspirator direct” (Constantin Radulescu-Motru, in „Revista Fundatiilor Regale”, numarul din iunie, 1940). 

La 25 Mai 1931, Suveranul prezideaza pentru prima oura, in calitate de Rege, o sedinta a Academiei. Erau pe atunci pentru tara zile grele de criza economica. Reprezentantul Academiei s-a crezut de aceea indreptatit sa aminteasca de greutatile cu care institutia sa are de luptat. C. Radulescu-Motru in articolul sau „Academia Romana in ultimii 10 ani” din numarul din iunie 1940 al revistei, scrie:  „<<Fara un ajutor puternic, zice el (reprezentantul Academieie, n.n.), nu putem spera sa ajungem a indeplini menirea noastra>>. La aceste cuvinte, Suveranul raspunde: <<Frumoasa si nobila misiune are Academia Romana in dezvoltarea Patriei, mai ales in zilele acestea cand materialismul cel mai acut domina omenirea. Tara aceasta atat de bogata in resurse nationale ale solului trebue de aici incoace sa dezvolte si mai mult bogatiile ei culturale si sufletesti. In aceasta opera de progres, Societatea Domniilor Voastre are rolul de capetenie. […] Un puternic stalp al bunei traditii o formeaza scumpa Mea Ostire, celalalt stalp sunteti voi. […] Oricat de mare ar fi bogatia materiala a unei tari si oricat de puternica ar fi puterea ei armata, in fata istoriei omenirii acea tara nu va avea o insemnatate, daca nu va aduce aportul ei literar, artistic si stiintific. Intreg trecutul tarii se adaposteste aici, intre aceste ziduri, spre a ne da indemnul sa cladim pe temelia frumoaselor eforturi de ieri si sa desavarsim neamului un stralucit viitor intelectual. N’a fost Academia Româna infaptuirea Unirii, inainte ca ea sa se fi inchegat prin vitejia si jertfa atator energii tinere ? Din aceasta mare sfortare care ne-a adus intruchiparea visului tuturor Românilor trebuie sä se inchege, pe terenul cultural, realizari care sa fie la inaltimea suferintelor din trecut>>”.
Articolul  semnat de Radulescu-Motru mai adauga: „Caci, multumita traditiei sale nepatate, Academia a avut, cu ocazia acestor comemorari (a unor oameni de seama ai Romaniei, n.n.), rara fericire de a avea mai totdeauna in mijlocul sau pe Suveran Insusi, in rolul de Voevod al culturii, spunandu-si cuvantul, cu sinceritatea unui desavarsit intelectual: Regina poeta Carmen Sylva (sedinta dela 6 Martie 1936) ; B. P. Hasdeu (sedinta dela 27 Nov. 1936) ; Regele Carol I (sedinta dela 26 Mai 1939) ; Mihail Eminescu (sedinta dela 16 lunie 1939) ; Titu Maiorescu (sedinta dela 17 Februarie 1940), etc., au avut comemorari la inaltimea gloriei lor si a recunostintei noastre.”

 

Pescarusi de martie in orase montane…

Cand am auzit prima oara tipatul specific al pescarusilor la Sibiu, am crezut ca am senzatii auditive anormale. Era seara tarziu, prin vara lui 2007 cred, si nu reuseam sa ii vad ca sa ma pot convinge ca nu am halucinatii auditive… Imi spuneam ca-i imposibil ca intr-un  oras de munte, departe de mare, sa-si gaseasca habitatul niste pescarusi care traiesc din pescuitul pestelui, din plonjarea in apa marii si din statul in soare. La cateva zile dupa ce i-am auzit, am reusit sa ii vad. Erau doi, probabil pereche. Nu stiu cand au venit si cand au plecat in anul acela, insa in lunile iunie si iulie, cu siguranta i-am auzit mereu, aproape seara de seara. Uneori ii si vedeam, daca ziua reuseam sa ajung aproape de zona foarte centrala unde de obicei isi faceau veacul. Mai ales serile, faceau un tur astral la mica inaltime, tipandu-si prezenta in felul lor unic. Eu ma bucuram cu tot sufletul, fiind o mare indragostita de mare, caci mi se parea ca primeam vesnic darul soaptelor marii, aduse de pescarusii flotanti. Am auzit ca locul lor preferat de sedere era vechea primarie a orasului si ca se hraneau de obicei cu resturi aruncate de oameni. Renuntasera la peste de dragul…acestui oras montan. Poate parea incredibil, dar multe sunt incredibile in jurul nostru… In anul acela am crezut ca perechea de pescarusi e-o eroare si ca in vara aceea era prima si ultima data cand o sa-i vad la Sibiu.

Nu a fost asa, suntem in 2012, si 5 sau 6 perechi de pescarusi au revenit la Sibiu deja din primele zile ale lui martie… Nici nu am apucat sa vad intorcandu-se din tari mai calde, pasari mult mai robuste si mai mediteraneene, si am auzit si vazut pescarusii. Cred ca au fost primii… Cautand prin datele jurnalelor locale, am constatat ca prima lor aparitie la Sibiu dateaza din 2006, si atunci au fost observati prima oara in luna iunie. Doar doi. Poate memoria mea ma inseala, si intr-adevar, si eu i-am auzit prima oara in 2006 si nu in 2007. Dar nu voi contesta ziarul local. In 2007 prima lor revenire in Sibiu s-a produs deja in luna mai, deci ceva mai devreme. De la an la an, familia pescarusilor montani se mareste. De la an la an, revenirea lor e tot mai apropiata de sfarsitul iernii. I-aud tipand in inaltimi, acum cand scriu, si ma bucur sa-mi amintesc ca glasul marii transpune in tipete de pescarusi, in apropierea piscurilor Fagarasilor…. Daca nu vine muntele la mare, vine marea la munte…

Am gasit sa adaug aici „Balada pescarusilor albastri”, compusa de unul dintre cei mai iubiti compozitori romani de muzica usoara a anilor ’80, Florin Bogardo, si cantata de Stela Enache, vocea adorabila a adolescentei mele…

Figuri feminine dominatoare ale Romaniei anilor de dinainte de 1950

Romania are o istorie absolut particulara a dominatiei feminine in politica, de zeci de ani… Ea se perpetueaza, sau altfel spus, istoria se repeta – intr-un fel sau altul, desigur. Am gasit un articol foarte documentat si incitant, aparut  in revista americana Life, in numarul din 3 ianuarie 1949, care, avand drept subiect profilul comunistei Ana Pauker, aduce cateva scurte comentarii si asupra altor doua nume de rasunet din epoca (de fapt predecesoare), respectiv al reginei Maria a Romaniei si al Elenei Magda Lupescu- femeia vietii regelui Carol al II-lea. Fara a compara cele trei personalitati, care din perspectiva implicarii si actiunii nici nu pot fi comparate, se sustine un gen de cutuma romaneasca pe directia  feminismului politic.  Articolul in intregime merita atentie, si nu numai din perspectiva istorica a momentului 1949; el este o radiografie  a societatii romanesti din perspectiva americana, o societate dominata de femei puternice, a caror amprenta asupra evolutiei politice a fost majora. Cu atat mai valoroase sunt observatiile jurnalistului (Hal Lehrman) care a semnat articolul, cu cat spatiul jurnalistic american al momentului ii oferea posibilitatea unei exprimari libere si nepartinitoare. Extrag mai jos cateva paragrafe din respectivul articol:

Romania – mereu la rascrucea istoriei: 1940

Am gasit in revista americana „Life”, numarul din 19 februarie 1940, un articol lung si foarte interesant despre Romania sub Regele Carol al II-lea. Pe coperta, regele impreuna cu – pe atunci Printul Mihai, fiul sau. In primavara acelui an, dupa ce deja se declansase al doilea razboi mondial, lumea politica isi indrepta privirile catre Romania cu o mare si uimitoare curiozitate.

Urmatoarea tinta era la acel moment, cu siguranta, Romania. Nu exista niciun dubiu ca atat Gemania cat si Rusia pandeau momentul de a pune stapanire pe petrolul si granele romanesti. In plus, in afara de Yugoslavia, toate tarile vecine aveau motive de agresiune impotriva Romaniei. Extrasele de mai jos sunt elocvente, iar unul dintre subtitluri, „razboiul ascuns din Balcanii neutri” indica linistea de dinaintea furtunii. O liniste pe care Carol n-a putut-o mentine decat foarte putin. In ultimul extras de mai jos, se va vedea ca asteptarile americanilor erau foarte mari, in ceea ce il privea, in legatura cu gestionarea conflictului la acel moment.

Icoane transilvanene in expozitie

O parte din icoanele „inlacrimate” ale Transilvaniei, existente in colectii  sau muzee, si datand incepand din secolul al XVII-lea si pana in prezent, au fost expuse de curand intr-o expozitie. Ele o reprezinta pe Fecioara Maria cu pruncul Iisus si majoritatea dintre ele au fost legate de marturii ca in anumite perioade de timp, aceasta a plans (icoana). Fenomenul este (re)cunoscut, iar icoanele prezentate in expozitie (copii ale celor originale) provin din diverse locuri din Transilvania. Felul nostru omenesc de a percepe si reprezenta divinitatea…

Această prezentare necesită JavaScript.

HB – Altfel

„Eu sunt partea atipică a artistului român, care a schimbat macazul din prezentator în cântăreţ” – spunea Horia Brenciu, un artist cu care am fost obisnuiti, ani la rand, altfel. Parea ca copilareste fara sfarsit, cautandu-si insa, intr-o disperare disimulata, sufletul. Cei care l-am receptat altfel, fara superficialitate, fara a judeca facil, avem in sfarsit bucuria de a-l cunoaste pe HB, artistul, asa cum s-a hotarat in sfarsit sa se deschida, in ultimii cativa ani.

Aseara l-am audiat pe TVR Cultural, la emisiunea Jurnal Cultural, intr-un scurt dialog cu Andra Gavril.  Pregateste cu dragoste spectacolele sale din acest an, pe care le vrea crampeie de bucurie oferite din adancul sufletului, publicului. Bucurie si fericire care in Romania zilelor noastre e atat de rara. Poate el, HB, stie mai bine pretul darului catre ceilalti sub forma sentimentului de bine, confort, fericire. El care, la concertul de la Sala Palatului din decembrie 2011, a lacrimat. Copilul matur, lacrimand, in sfarsit, de bucurie… De propria bucurie. Pe care se pare ca va fi capabil s-o impartaseasca cu adevarat!

 

 

 

Moartea lui Carol al II-lea

In noaptea de 3/4 aprilie 1953, s-a stins la Estoril, langa Lisabona (Portugalia) – unde se afla de la sfarsitul lui septembrie 1947, fostul rege al Romaniei, Carol al II-lea. Avea 59 de ani si jumatate. Maresalul curtii si apropiatul sau atat in ultimii ani ca rege al Romaniei, cat si in toata perioada exilului (exil inceput in septembrie 1940 si incheiat prin deces), Ernest Urdareanu, a fost cel care, alaturi de consoarta sa din ultimii 29 de ani, Elena Lupescu, au fost langa el in ultimele clipe. Ei au fost cei care au transmis presei detaliile decesului. In jurnalul sau „Intre datorie si pasiune” (vol. VI, 1949-1951), Carol al II-lea nota slabirea starii sale de sanatate, mai ales dupa implinirea varstei de 53 de ani. In ultimii ani incepuse sa aiba probleme, pe care le insemneaza in jurnalul sau din vreme in vreme, lapidar, probleme nu numai de vedere, dar si legate de fumatul intens.  Sunt mentionate in cateva randuri, incepand cu 1947, stari de rau, fie digestive, fie legate de „fumatul prea mult”. In ultimele zile ale lui octombrie 1950, dupa cateva zile de boala care „incepe a apasa asupra moralului” (insemnare din 31 oct.1950), datorita insistentei Elenei Lupescu, regele cere consultatia Dr. Taquencho: „din fericire, nimica la inima si la plamani, insa ii e teama sa nu am ceva la stomac”. In noiembrie-decembrie 1950 a fost diagnosticat cu o boala digestiva, cel mai probabil ulcer, deoarece tinea un regim sever si era obligat la ore de repaus si odihna zilnica. Mentioneaza la un moment dat cuvantul „ulceratie”. Detaliile starii de sanatate sunt sarace in general, in insemnarile lui Carol al II-lea. Imi amintesc ca si tatal sau, regele Ferdinand, arareori se plangea, din contra, ascunzand problemele sale digestive. Faptul a condus la diagnosticarea foarte tardiva a cancerului intestinal de care a suferit si murit. Nici regina Maria, mama sa, nu detaliaza starile de rau ce au insotit debutul si evolutia cirozei hepatice care a rapus-o. Cert este, in cazul ex-regelui Carol al II-lea, ca a avut o boala digestiva serioasa in toamna-iarna anului 1950. Intrucat jurnalul sau publicat se opreste la data de 13 aprilie 1951, si nu se cunosc alte insemnari personale, singurele marturii ale perioadei vietii sale, pana la moarte, sunt cele din ziarele vremii. Un astfel de exemplu este ziarul australian „Sunday Edition of The Sunday Morning Herald”, aparut la Sidney, Australia, la data de 5 aprilie 1953, care comenteaza asupra evenimentului mortii rapide si neasteptate a ex-regelui Carol, rapus de un atac de cord: