Jurnalisti de presa scrisa…

Il urmaream aseara pe postul TV Antena3 pe jurnalistul Marius Tuca, la emisiunea lui Mihai Gadea. Nu il vazusem demult, pentru ca de multi ani a renuntat la emisiuni TV si nici nu a mai aparut pe un astfel de canal media. Este, dupa cum insusi s-a descris, un „jurnalist de presa scrisa” dedicat si fidel acestui gen, si care a inceput sa urasca aparitiile TV inca de multi ani, si pe care le evita. Ultima oara l-am vazut/audiat in filmuletul de decernare a premiilor unui concurs organizat la Castelul Peles ( link aici), acum cateva saptamani. Acolo, o implicare de un alt gen… Remarcasem si atunci si aseara, o schimbare profunda la acest jurnalist, la acest om; o transformare – pe care m-am bucurat sa o identific! Transformarea din Marius Tuca de la show-ul lui TV si pana la Marius Tuca pe care am acum ocazia sa il observ in ultima vreme, imi pare remarcabila. Sunt sigura ca au trecut multe peste omul din el, si au lasat urme adanci. Aseara i-am vazut lumina speciala din ochi, depanand o parte a povestii despre calatorii romani de pe nava Titanic – romanca si fiul ei, supravietuitori in barca nr. 14, care au devenit „subiectul de aur” al echipei de la Jurnalul National din aceste zile. Dincolo de subiectul gazetaresc pe care probabil si l-ar dori orice jurnalist, am observat insa pasiunea teribila pentru „miezul din paine”, poate chiar voluptatea  de-un anume fel, traita si rasfranta in exprimarea verbala si non-verbala a lui Tuca. Priveam, dincolo de tema aceasta cu Titanicul, pe care o dezbateau in studio, felul in care „jurnalistii de presa scrisa” isi traiesc pana la mistuire profesiunea, contopita in profesiune de credinta…

O alta revelatie – pentru mine, o reprezinta un alt jurnalist, pentru care nu am avut aplecare speciala pana de curand:  Stelian Tanase. Aparitiile sale TV alaturi de Mircea Dinescu nu mi s-au parut niciodata remarcabile, poate chiar din contra… Si nici altele din urma, ca si comentator/jurnalist la TV. In ultima vreme insa, citesc regulat blogul lui Stelian Tanase, pe care l-am gasit odata pur intamplator, si mi se pare unul dintre cele mai bune si interesante. O exprimare puternica, fara a fi artagoasa ori revoltatoare, analize fine si variate, o placere sa le citesc. E-adeavarat, uneori graba conduce la dese greseli de scriere, uneori deranjante. Subiectele insa, pastelate, bine scrise, placute la citit. M-am hotarat sa citesc cartile lui Stelian Tanase, sunt sigura ca voi mai avea multe surprize de descoperit…

Exista jurnalisti care nu sunt nimeriti sa apara in media vizuala, asa cum exista jurnalisti care nu sunt nimeriti sa apara in media scrisa, ci vice-versa. Forta lor consta si in puterea de a-si intelege talentul si de a nu urmari cu orice pret o afirmare care nu li se potriveste. Doi dintre cei pe care ii consider „jurnalisti de presa scrisa” sunt cu siguranta Marius Tuca si Stelian Tanase. La celalalt capat, un contraexemplu ar fi jurnalista Oana Stancu, careia presa media ii vine ca o manusa!

Gandurile ex-regelui Carol al II-lea la finele razboiului

Urmaresc „Insemnarile zilnice” ale lui Carol al II-lea in perioada sfarsit de aprilie 1945 – iulie 1945. Ele creioneaza stirile socotite importante de catre fostul suveran roman, din perioada ultimelor saptamani ale celui de al doilea razboi mondial dar si propriile ganduri legate de evolutia lumii si de propria viata. Spicuiesc cele ce mi se par interesante ori importante, mentionand data cand apar in jurnal:

Luni, 30 aprilie 1945: „… Se confirma executarea lui Mussolini, care s-a facut in niste conditiuni oribile. De fapt, este un asasinat, caruia incearca sa i se dea o infatisare , mai mult sau mai putin legala. Dupa moarte, trupul lui si al altor fascisti de vaza au fost expuse pe piata publica, in Milano.

Marti, 1 mai 1945: „Ieri a murit Hitler, asa anunta Radioul german, a murit in Berlin, la postul lui de comanda, cel putin aceasta moarte nu este lasa. Inlocuitorul, lasat de el, este o surpriza: Amiralul Doenitz. Chiar el a anuntat vestea poporului german. De Himmler si de Goebbels nu se mai aude.”

Miercuri, 2 mai 1945: „A cazut Berlinul, iata strigatul care a strabatut intreaga omenire in ziua de astazi. Radiourile si megafonurile au urlat toata ziua (n.n. Carol se gasea in exil in Brazila). Bucuria a fost universala,caci, intr-adevar, este unul dintre evenimentele primordiale ale razboiului. De la Napoleon incoace, capitala trufasa a trufasei Germanii nu fusese calcata de picior inamic. Un veac aproape Germania paseste din victorie in victorie si Pangermanismul expansionist si brutal, sub conducerea lui Hitler, a incercat ultima lovitura; impotriva intregii lumi coalizate n-a putut rezista si, acuma, inima chiar a germanismului si a prusianismului a primit lovitura de moarte. Lovitura finala a fost data de Armata Rosie, sub comanda maresalilor Konev si Jukov, prestigiul URSS a crescut enorm, si cu drept cuvant.Anglo-saxonii au lasat aliatilor lor rasariteni onoarea de a face aceasta cucerire, ESTE O GRESEALA, trebuia, pentru aceasta cucerire finala si decisiva, combinarea fortelor. Berlinul a cazut si sa nadajduim ca, de asta data, a cazut impreuna cu el , o data pentru totdeauna, primejdia continua a Pangermanismului. Asa cum a fost prefacut in ruine, asa sa fie prefacute in cenusa veleitatile de dominatiune ale rasei teutonice. Destule veacuri a chinuit ea lumea. […] Acesta ar fi rezultatul mortii lui Hitler, care se confirma oficial. El s-ar fi sinucis, impreuna cu Eva Braun, nevasta lui, si acel vesnic megafon ce era Goebbels. Aceasta disparitie a adus dupa sine, fatalmente, dezagregarea tutror fortelor germane. UNUL DUPA ALTUL DISPAR ACESTI CONDUCATORI, PENTRU CARI SINGURA SCUZA UMANA CE LI S-AR PUTEA DA ESTE CA AU FOST NEBUNI.”

Sambata, 5 mai 1945: „… cari aduc stiri din Tara. Si acestea au venit sa mareasca si mai mult ingrijorarea mea. S-a facut o noua expropriere, care, de asta-data, este radicala, n-au fost lasate decat 50ha si se iau vitele si masinile, n-au fost exceptate decat Domneiile Coroanei, ale Bisericii, fundatiilor, etc. Masura este una sociala,dar in aceste momente, mai ales anti-economica. Va insemna o mare scadere a productiei agricole si deci va insmena o noua greutate pentru refacerea Tarii. Ce nu-mi place in aceasta masura este TENDINTA RADICALA DE COMUNIZARE, CARE, CA O CEATA PESTILENTA, SE INTINDE ASUPRA INTREGII LUMI. Intre alte dezastre pe care acel infam Hitler le-a adus asupra noastra e….”

Marti, 8 mai 1945: „E ziua V, ziua Victoriei, la miezul noptii inceteaza oficial razboiul in Europa. Zic ca inceteaza oficial, caci asa reiese din actul de predare, dar mai sunt nuclee tari cari nu asculta de ordine, atata si-a imbibat Hitler in ei ideea ca trebuie sa lupte impotriva URSS. In tot cazul, acestia nu pot rezista mult timp. Azi-seara am expediat o serie de telegrame de felicitare, intre cari si una lui Mihaita. Aceasta este, din nou, o incercare de a lua contact, sa vedem ce va da, personal mi-e cam teama ca nu voi primi un raspuns. Mi-am facut o mentalitate ca nu m-astept la nimica bun, daca insa vine, e un dar de la Dumnezeu, astfel nu pot avea deceptii, ci numai surprize agreabile.”

Miercuri, 16 mai 1945: „DE MULT N-AM MAI AVUT O ZI LUMINOASA CA CEA DE AZI, A SOSIT DE LA MIHAITA RASPUNSUL LA TELEGRAMA MEA. BUCURIA ESTE CU ATAT MAI MARE CU CAT NU M-ASTEPTAM LA EL, DE MULTUMIRE SUFLETEASCA NU MAI VORBESC, EA ESTE INFINITA, CACI IATA 4 ANI DE CAND NU MAI AUZISEM DE LA EL, AFARA DE ACEA PREA RECE TELEGRAMA CU PRILEJUL LUI 23 AUGUST. Si din punct de vedere exterior este perfect, caci aceste raporturi intre mine si el intereseaza la extrem lumea, in general. In sfarsit, s-a rupt gheata si un contact a fost stabilit. Cine , mai ales, a inebunit de bucurie este Duduia, caci telegrama este calda SI EA NICIODATA NU S-A INDOIT DE RASPUNSUL LUI.”

Vineri, 25 mai 1945: „Vorbim mult despre cum si unde ne vom intoarce in Europa. Eu sunt de parere sa mergem in Portugalia, si de acolo vom vedea si vom putea sa ne informam asupra posibilitatilor de a merge mai departe. Totul este, astazi, asa de complicat, si mijloacele de transport atat de grele.” (n.n. Aflati in Brazilia la data respectiva, o tara in care nu s-au acomodat, iar ca stare de boala acolo Elena Lupescu a zacut aproape continuu luni de zile, incercau sa revina in Europa, respectiv in Franta, unde Carol avea doua proprietati: Castelul Coesmes, nu departe de Paris si Castelul Fabron, la Nisa. Primul nu fusese iremediabil afectat de razboi, dar al doilea, scrie Carol  la 7 aprilie, fusese ruinat. Franta era o tara pe care o iubeau si in care aveau unde sa locuiasca. Planurile lor nu au putu fi realizate exact, s-au intors in Portugalia abia in toamna lui 1947, unde au ramas apoi pana la moarte, nemairevenind niciodata in Romania. Au putut insa vizita Franta si castelele lor de acolo.).

Duminica, 27 mai 1945: „… Din Franta vin unele vesti cari indica faptul ca acolo lucrurile merg greu, viata este foarte scumpa, multa lume pleaca de acolo incoace, si noi tocmai acolo dorim sa mergem. Am stat linistit cu Duduia si am vorbit mult despre viitor. AMBITII POLITICE NU MAI AM, DAR DE TRAIT IN TARA AM DORI. PRIMUL LUCRU ESTE DE A STABILI LEGATURA CU MIHAITA SI, ATUNCI, DE A PUTEA ARANJA CHESTIA CASATORIEI, FACUTA IN LINISTE SI FARA ALAIU. PENTRU MOMENT AVEM UNDE STA, DE BINE DE RAU COESMES (n.n. castelul sau de langa Paris) ESTE LOCUIBIL, PE URMA, IN TARA, VREAU SA TERMIN SCROVISTEA SI SA FAC DIN EL CAMINUL NOSTRU. CRED CA AR FI BINE SA RENUNT LA TITULATURA DE REGE, CACI E RIDICOL DE A FI UN FOST, SI LUMEA DE AZI NU PRICEPE ACEST LUCRU. VREAU SA FIU UTIL TARII MELE, SA FAC BINELE, SA M-OCUP DE MUZICA, DE CULTURA, SA VANEZ SI, DACA AM MIJLOACELE, SA CALATORIM.”

Duminica 3 – marti 5 iunie 1945: „… E regretabil si pentru viitor destul de ingrijorator de a vedea aceasta quasi-permanenta neintelegere intre asa-numitii prieteni (n.n. este vorba de puterile aliate). Cum vrea lumea sa intre in pace si liniste daca rivalitati si egoisme persista in acest fel? SI TOATE ACESTEA IN FATA UNEI NOI PRIMEJDII MONDIALE, CARE ESTE PANMOSCOVISMUL. TRIST SI URAT SE ARATA VIITORUL. Din Tara, o telegrama de presa spune ca acelora condamnati la moarte, zilele trecute, MIHAITA LE-AR FI COMUNTAT PEDEAPSA IN INCHISOARE, DEOARECE S-A CONSTATAT CA ADEVARATII CRIMINIALI AU FOST ALTII SI CA EI N-AU FOST DECAT EXECUTANTI.”

Vineri, 8 iunie 1945: ” … Privind inapoi, CELE CE AM PARCURS DE 15 ANI, SI MAI ALES DE 10 ANI INCOACE. PRIVESC VIITORUL CU LINISTE, MAI ALES CA AM PUS LA O PARTE TOATE AMBITIILE. CE O VREA TARA SI MAI ALES CE O VREA DUMNEZEU.”

Acestea sunt o parte dintre gandurile ex-regelui Carol al II-lea la finele razboiului. Dupa ce a parasit Romania, fara sa abdice, in septembrei 1940, si-a dorit sa revina in tara, sa revina ca rege, dar, urmarind jurnalul sau, deducem ca la un moment dat a realizat ca asa ceva devenise imposibil. Istoria maturase orice speranta intru monarhie. A simtit si a inteles aceasta odata cu finalizarea razboiului. In 1945 continua sa isi doreasca revenirea in tara, dar nu-si mai dorea titulatura de rege, nici macar de fost rege. Alte prioritati se detasasera, asa cum scrie clar in ziua de 27 mai 1945. Isi dorea sa fie acolo unde se nascuse, copilarise si se formasse, dar nu-si mai dorea sa fie ceea ce invatase sa fie. Se impacase cu sine, cu propriile ambitii, dar mai ales cu timpul si cu istoria. Speculatiile privind dorinta sa continua de revenire in tara, ca rege, nu se sustin decat pana in 1945. De atunci incolo, acestea nu mai au sustinere. Decat pentru cei care considera drept minciuni cele afirmate in propriul jurnal.

Universitatea Politehnica din Bucuresti: recunostinta Regelui Mihai

Pare ca in ultima vreme elitele academice din Romania au decis sa isi manifeste, in sfarsit, sustinerea fata de institutia monarhica, in speta fata de unul dintre cei mai stimati si apreciati monarhi in viata ai Europei: Regele Mihai al Romaniei. Dupa acordarea foarte recenta a titlului de „DOCTOR HONORIS CAUSA” de catre alte doua universitati romanesti, si universitarii din domeniul tehnic au luat aceasta decizie.  La 24 mai 2012, orele 14.00, Senatul Universitatii POLITEHNICA din Bucuresti  se va reuni intr-o sedinta festiva pentru a decerna Titlul Academic  „DOCTOR HONORIS CAUSA”  Majestatii Sale Regelui Mihai I al Romaniei. Prin citirea Laudatio, se va evoca importanta istorica a rolului Majestatii Sale, Regele Mihai I. La festivitate sunt asteptati sa participe peste 200 de persoane – personalitati din viata culturala, stiintifica si academica.

Romania universitara se resusciteaza!

Fotografii ale evenimentului – se gasesc pe blogul Principelui Radu al Romaniei.

Al set de fotografii se gaseste pe site-ul universitatii.

O zi de sambata cu trecere prin Alba Iulia

Am avut un drum la Cluj. Azi, al ora pranzului, s-a intamplat sa iau masa la o terasa-restaurant pe malul Somesului. Vremea era frumoasa, insorita, florile si copacii din zona terasei inveseleau locul, colorat de multimea destul de mare de cleinti. Intamplarea a facut ca la aceeasi terasa sa vad, la o masa alaturata, pe politicienii Crin Antonescu, Daniel Constantin si alte persoane necunoscute (eu nefiind un cunoscator al politicii romanesti, decat cea pe care o vede si stie orice roman, de la TV), care mi-am dat seama ulteior, erau membri PNL sau USL din Cluj. La aceeasi masa am zarit, intr-un inconfundabil sacou alb, pe actorul meu de suflet, Dorel Visan, si trebuie sa recunosc ca la inceput m-am crispat usor… Localul este unul frumos (Restaurant Sinaia) si trebuie sa subliniez ca „onoarea” de a viziona pe viu comportamentul unei mese de cca. 15 politicieni romani (poate nu chiar toti…) in ziua de azi, nu mi-a mai stricat starea – cum m-as fi asteptat, pentru ca a fost unul decent, moderat si de buna-cuviinta. Unul la care nu te mai astepti, fiindca nu mai ai prea mari sperante… Dupa o vreme, politicienii din capitala s-au retras, ramanad cei locali si actorul Dorel Visan, pe care l-am observat relaxandu-se si savurand, in sfarsit, in linistea si tipicul lui ardelenesc, mancarea. Am citit apoi in media, si m-am dumirit, de ce „intamplarea” a facut sa intalnesc la Cluj o parte a personalitatilor politice ale momentului (Crin Antonescu si Daniel Constantin): raspunsul l-am gasit citind aici.

Dupa-amiaza am continuat-o trecand prin Alba Iulia, un oras pe care il iubesc de multa vreme, si cand am ocazia, opresc sa trec pe la Catedrala Incoronarii si sa rememorez o bucatica din istoria noastra (cea din foto alaturata este alta catedrala, cea romano-catolica „Sf. Mihail”). Azi, la cca. 2-3 luni de cand am trecut si oprit ultima oara la Alba Iulia, am constatat viteza in care proiectele de reabilitare ale centrului istoric al Albei Iulia se transpun in practica. Este uluitor cat de bine merg lucrarile de reabilitare acolo si cu ce efecte splendide! Toata zona arata nu numai foarte bine, dar actiunile au reusit sa scoata la iveala, in modul cel mai iscusit istoric si artistic, vechile „comori” ale Cetatii Alba Carolina. Am ajuns la Alba Iulia in jurul orei 18, si in toata zona istorica era mare forfoteala, in afara mireselor de sambata ce faceau fotografii prin cetate, nenumarati localnici la plimbare ori excursionisti ca noi. Am facut cateva fotografii pe care le pun mai jos. Cele de interior sunt din Catedrala Romano-Catolica Sfântul Mihail, situată în interiorul cetății, cea care are in turn ceasul. Aceasta catedrala se gaseste in dreapta si foarte aproape de Catedrala Ortotoxa a Incoronarii. Pe mine cladirea aceasta totdeauna m-a impresionat la exterior, dar azi a fost pentru prima oara cand am vizitat-o si in interior, si m-a surprins grozav!  Cateva date despre ea se gasesc aici.  Se afirma ca este cel mai valoros monument de arhitectură romanică din Transilvania și din România. De asemenea, ca lăcașul deține două recorduri la nivel național: este cea mai veche catedrală din țară, și  cea mai lungă catedrală din România (89,16 m în ax). Intr-o alta fotografie am imortalizat noua statuie a lui Avram Iancu ridicata in interiorul cetatii Albei de foarte curand. La Alba Iulia, cand merg, in sufletul meu totdeauna se face lumina!

Această prezentare necesită JavaScript.

Plajele din jurul Lisabonei

Plaja Guincho, la 35km de Lisabona si la 5km de oraselul-statiune litorala Cascais, este una care m-a impresionat. Pentru a ajunge pe plaja, la Oceanul Atlantic, se strabate o lunga punte de lemn peste spatii acoperite cu dune de nisip pe care reusesc sa creasca in smocuri ierburi ciudate. In luna mai, pe nisip cresc niste flori absolut uimitoare si incantatoare, la care mi-a ramas gandul si inima (am pus foto), mirandu-ma de acomodarea lor intr-un sol de acel soi. E-o plaja salbatica pe care apa oceanului o scalda mereu cu valuri puternice, fiind recunoscuta pentru curentii oceanici extremi ce genereaza un paradis acvatic pentru surferii pasionati. Florile de pe plaja din Guincho sunt realmente de neuitat…

Am vazut si alte plaje frumoase in jurul Lisabonei, mai putin salbatice. Pe unele din ele erau instalati pescari. Altele, mai mici, erau cele apartinand statiunilor Cascais si Estoril, pe care se instalau primii turisti din acest an. Bucuria de a vedea Oceanul Atlantic pe plajele portugheze din jurul Lisabonei, inca destul de pustii la inceput de mai, a fost unica.

Această prezentare necesită JavaScript.

Sintra – un loc, un palat si un parc…

Sintra este un oraș situat la cca 25 km vest de Lisabona, înscris pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO, din 1995. Pentru a ajunge acolo, am luat trenul din mica gara Entrecampos din Lisabona, si am calatorit cca. 30 de minte. La coborarea din tren m-a invaluit un aer si mai grozav decat in Lisabona sau in statiunile de pe litoralul Atlanticului, un aer de o prospetime si o aroma nemaintalnite. Explozia naturii in luna mai este minunata acolo. Zona este situata la oarecare altitudine, iar doua dintre punctele de atractie ale orasului sunt Palatul National Pena si Castelul Maur, ambele situate la oarecare altitudine fata de centru. Pana la castelul Maur, care domina de pe varful muntelui, drumul se poate parcurge pe jos, intr-o absolut pitoreasca ingenamare de stradute, alei si poteci. Este o provocare placuta si imbietoare pentru cei care iubesc natura si amestecul de civilizatie si salbaticie. Pantele sunt pe alocuri semnificative, si urcusul nu este simplu oricui. Insa merita! Palatul National Pena, situat mai jos, dar tot pe o colina ce strajuieste deasupra oraselului, este cu adevarat minunat. Pentru a ajunge la el, se strabate parcul Pena, impresionant prin multitudinea de specii rare de copaci si plante. Eu am vazut acolo pentru prima data un arbust/copac cu camelii rosii, foarte similare trandafirilor (am inserat foto). O multime de plante erau in floare, fiind inceputul lunii mai, asa incat n-am putut decat sa savurez un mic paradis vegetal.

Sintra, cu Palatul Pena si vegetatia zonei vor ramane in memoria mea ca unul dintre cele mai frumoase si pitoresti locuri pe care le-am vazut pana acum. Arhitectura Palatului, mobilele, picturile, articolele de portelan, sticla, metal, toate decorurile interioare, m-au coplesit. Daca ar fi sa compar cu Castelele Peles sau Pelisor, as spune ca le egaleaza, dar intr-un cu totul alt stil. Am fost deaseamenea impresionata de racoarea extraordinara si aerul deosebit de interesat din capela palatului, care, ulterior am aflat – este una foarte veche si a fost construita in evul mediu in urma aparitiei Fecioarei Maria in acel loc. In jurul acelei capele, ulterior manastire, ingloband-o, s-a construit Palatul Pena in perioada 1842-1854. Inserez cateva dintre pozele din Sintra, din oras, de la Palatul Pena si din Parcul Palatului, luate de mine cu cateva zile in urma, in plina explozie de culoare si parfum vegetal imprejmuitor:

Această prezentare necesită JavaScript.

Despre performanta in Romania – ca despre o minune!…

Gimnastica romaneasca – din nou „pe val”!… Urmaresc emotionata interviul acestui moment de pe Antena 3 – al jurnalistului Mihai Gadea cu echipa nationala de gimnastica feminina si cu antrenorii ei, Mariana Bitang si Octavian Belu, reintorsi cu o minunata victorie de la Campionatele Europene. Rareori sunt emotionata cand privesc interviuri si emisiuni! Acum sunt!  Probabil e prea mare conglomeratul de talent, daruire si munca, laolalta  si simultan, sub camerele de luat vederi ale Antenei 3. Echipa s-a intors cu 12 medalii ( 6 la senioare si 6 la junioare). Cei ce lucreaza direct cu tinerii cunosc valoarea si pretul unei astfel de munci!

Mariana Bitang :”Noi consideram ca suntem doar niste oameni care-si fac meseria, si incearca sa si-o faca cat mai bine. Nu contabilizam medalii…” Modestia acestor maestri este absolut impresionanta si absolut admirabila! „Daca tot suntem undeva si pierdem timpul, hai sa-l pierdem cu folos!” – poate ca aceasta e o deviza nescrisa a antrenoarei. In ce ma priveste subscriu total, gandesc identic!  M. Bitang a mai spus lui Mihai Gadea: „apropos de modele, de simboluri… cred ca societatea romaneasca are nevoie sa promoveze altceva decat o faceti dvs. in media”.  Si aici – sunt absolut de acord!!!

Despre reintoarcerea gimnastei Catalina Ponor in echipa, Dna Bitang spune ca renta viagera de 50-60 milioane lei vechi/luna pe care C. Ponor o primeste, i-ar fi permis sa fie relaxata, sa nu mai munceasca. Si totusi, ea nu a dat viata tihnita, petrecuta prin baruri,  pe munca istovitoare a antrenamentelor. Ce putem spune despre oamenii acestia? Nimic din mentalitatea lor nu se masoara in bani! Ceea ce ii uneste, cum spunea antrenoarea M. Bitang, este nevoia continua de provocare. Si asta este inca posibil in Romania, si asta este, probabil nu atat de rar la noi, pe cat suntem tentati adesea sa credem.  „Poate si rezultatele astea din sport reprezinta un fel de hrana spirituala pentru poporul asta!” – continua maestra M. Bitang. Este o femeie adimrabila ca mentalitate!!!

Octavian Bellu: „Secretul (n.n. succesului cu echipa de gimnastica) e reprezentat de relatia pe care reusesti s-o ai cu aceste sportive, abilitatea antrenorului de a exploata vocatia fiecareia pentru un anumit aparat sau pentru anumite elemente. […] Cu sportivii se lucreaza si greu, si usor, caci fiecare are personalitatea lui. […] Un alt secret al succesului este ca avem cu sportivele o relatie profesionala dar si una sufleteasca; daca nu exista aceasta relatie (sufleteasca), toate orele consumate in sala sunt absolut pierdute.”

Nimic nu poate fi valorizat daca pe langa munca asidua, nu se depune neaparat suflet, credinta si daruire. Daca nu se ajunge la esenta umana specifica individuala, acolo unde visul se poate transforma in realitate. In fabrica interioara dintre creier si inima. Aceasta este cheia succesului in orice domeniu. Inteleg inca o data si inca o data acest lucru, cu bucurie si emotie!

Oceanariul din Lisabona

Celor indragostiti de fauna adancurilor, le recomand, daca ajung la Lisabona, sa viziteze neaparat Oceanariul! Aflat in partea estica a orasului, exact pe malul raului Tagus, intr-o cladire de arhitectura moderna, este amplasat intr-unul din cele mai noi cartiere ale Lisabonei. Are o colectie absolut impresionanta de pesti si mamifere marine dar si o colectie de pinguini pitici, pasari de ocean si plante de apa. Nenumarate specii, intr-un mediu placut, unde poti petrece minimum 3-4 ore de superba relaxare si admirare a minunilor existente in natura. Am fost atat de entuziasmata de fauna si flora marina, incat cu siguranta voi dori sa revad Oceanariul Lisabonei, cu fiecare ocazie cand voi mai ajunge acolo (daca se va intampla). O mica parte din colectia de poze facute acolo o inserez mai jos. Spre admiratie…

Această prezentare necesită JavaScript.

Cununia lui Carol al II-lea cu Elena Lupescu

Din 13-14 februarie 1925, de cand s-au cunoscut, nu s-au mai despartit, pana la moartea – in aprilie 1953, a lui Carol al II-lea. S-au scris multe despre iubirea unui rege – sortit prin legea salica a avea ca sotie o fiica de familie regala – pentru o femeie obisnuita. Daca ea era si divortata, si moldoveanca din Iasi cu radacini evreiesti (prin tata) si basarabeanca (prin mama), daca era si atat de sociabila incat primise emblema (adevarata sa nu) de femeie usoara, sansele sa se mai vorbeasca vreodata de bine de ea, erau minime, de fapt nule. A la longue… Si totusi, Elena Lupescu a fost si a ramas femeia regelui Carol al II-lea al Romaniei, cea langa care avea sa-si petreaca toti anii, nedespartit, din momentul in care s-au cunoscut si pana la sfarsitul zilelor. Asa cum rarisime sunt si au fost vreodata cuplurile umane, desi atat de rar se recunoaste „oficial”… Controversele au fost uriase si au ramas mari, in ce ii priveste. Nu avem si nu vom avea probabil niciodata acces la intregul adevar si la toate unghiurile povestii. Istoria, oricum am lua-o, nu permite derogari, abdicari, dezertari, retractari, falsuri, si este la fel de nemiloasa cu incercarea celor ce isi pun numele in ea de a fi altfel decat altii inaintea lor, situati pe aceeasi pozitie (de rege), de a-si asuma relatii imposibile. Exista reguli, impuneri, structurari si incadrari dincolo de care nu se poate trece, nicicum, niciodata! Exceptiile intaresc regula. Una dintre exceptii a fost unul dintre regii Romaniei, care timp de 10 ani (1930-1940) a condus o tara care a fost nevoita sa accepte un alt mod de convieturire regala, o convietuire socanta, neinteleasa, urata, blamata, pusa la zid si chiar trecuta in cel putin doua randuri prin incercarea suprimarii totale. Dincolo de toate insa, supravietuirea unui asemenea cuplu – timp de 28 de ani – in cea mai puternica legatura nelegalizata prin acte in cea mai mare parte a timpului, ramane nu doar misterioasa, ci mai ales imposibil de acceptat. Chiar si pentru cei de azi, cu vederi mult mai permisive ca in trecut. Cei care au parcurs si alte surse bibliografice decat cele exterioare cuplului Carol-Lupescu, au sanse mai mari sa inteleaga vreodata forta legaturii ce ii unea. In jurnalul sau, Carol al II-lea aduce nenumarate argumente in favoarea intelegerii naturii legaturii de iubire dintre el si Elena Lupescu. Eu insami, in mai multe pagini pe blog (incluse in categoria „Carol al II-lea al Romaniei„) am incercat sa inteleg si sa impartasesc celor ce le vor citi, intelegerea mea. Intamplator sau nu, tot ceea ce am auzit sau citit de-a lungul anilor – ca si comentariu pe aceasta tema, a fost superficial, superfluu si adesea colateral miezului problemei. Ca orice om, poate doar mai curios, am incercat sa-mi croiesc propria perspectiva si sa inteleg, cautand la sursa sau cat mai aproape de ea. In masura posibilitatii, desigur. Legatura a doi oameni nu-i putin lucru, daca ea se intemeiaza pe iubire este si mai rara, iar daca este pana la moarte, – in cea mai desavarsita armonie si dragoste umana, este practic rarisima si sublima.

Eram la Lisabona cu cateva zile in urma. Discutam cu fiul (acum relativ – in varsta) unui fost guvernator al unei provincii portugheze din Africa. Povestile vremurilor acelora, cand Portugalia, inainte de 1975, detinea colonii in Africa, mi s-au parut interesante. Nu stiam nimic… Din una in alta, persoana, care cunoaste multe si despre Romania si istoria noastra, a ajuns la subiectul regalitatii. Asa am aflat ca prin anii ’60-’70 a vazut-o in doua randuri pe Elena Lupescu pe strada in Lisabona, tanar fiind. „Era cunoscuta, mi-a spus – lumea o stia, fusese sotia lui Rei Carol de Romania. Nu doar in Estoril era cunoscuta, ci si in Lisabona.” Am intrebat daca personalitatea ei insasi a facut-o sa ramana „cineva” si dupa moartea regelui Carol, sau daca doar faptul ca-i fusese consoarta. Mi-a raspuns cu a doua alternativa. Am intrebat daca i-a parut frumoasa, si mi-a raspuns ca nu avea nimic iesit din comun ca frumusete.

Probabil insa, ca a ramas o femeie enigmatica, prin ceea ce si noi, azi, continuam sa gandim despre ea – ca trebuie sa fi avut ceva iesit din comun. Dupa tot ce am citit si auzit, personal cred in forta unui cuplu si nu in forta uneia dintre persoanele din cuplu. Cred in potrivirea exceptionala, pe o gramada de planuri, a celor doi, si mai putin in atractia in sine exercitata de femeia Elena Lupescu. Era inteligenta, intuitiva, incapatanata, cu siguranta ambitioasa si cu vointa de fier, dar si loiala si dragastoasa. Stia sa se faca placuta si prin felul sociabil de a fi, a ajutat mult pe Carol, un tip mult mai inchis, ursuz si reticent, sa mentina multe relatii care altfel ar fi disparut. A stiut sa fie utila, uneori chiar indispensabila, dar si indaratnica, sa dea, dar si sa ceara. Facea crize de nervi sau de isterie… I-a placut sa fie eleganta, si – conform unei marturii pe care am gasit-o pe net intr-o inregistrare filmata, a fost inmormantata imbracata intr-o rochie sau un costum albastru. Intre ea si Carol se stabilise o rezonanta uriasa care, cel mai probabil a pre-existat, iar odata intalnindu-se unul pe celalalt a fost de ajuns ca rezonanta sa intre in actiune si sa dureze nedefinit. Au fost jumatatile intregului, de la bun inceput. Si nu puteau functiona separat… aceasta este – cred, cheia misterului iubirii lor: Providenta! Apoi, dinspre Carol, care trebuie sa fi mostenit in buna masura personalitatea exuberanta si iubitoare de libertate a mamei sale, Regina Maria, a fost inriuritoare functionarea lor. Atat firea cat si efectele educatiei si mediului in care a copilarit, au amprentat in aceeasi directie predilectiile lui Carol.

S-a spus si s-a speculat mult cu privire la casatoria lui Carol cu Elena Lupescu. Cel mai adesea s-a sustinut ca in 1947 la Rio de Janeiro, Elena Lupescu l-ar fi santajat pe Carol sa se casatoreasca cu ea, dandu-se grav bolnava, pe moarte. Pentru cei care citesc jurnalul ex-regelui Carol al II-lea, lucrurile devin clare si simple. El noteaza cum au stat lucrurile in realitate. Desi pentru perioada respectiva lipsesc notitele din jurnalul sau, in file ulterioare va da suficiente informatii care vor relega firul. In pagina mea de blog de aici  am descris cununia lor civila din 6  iulie 1947, dupa cum o redau unele jurnale ale timpului. Si tot despre casatoria lor am amintit si in aceasta pagina de blog.  Pe de alta parte, in jurnalul regelui Carol al II-lea, sambata, 3 iulie 1948, acesta nota: “Fericita si marea aniversare a casatoriei noastre. A trecut un an de la acel moment atat de imbucurator, desi atat de tragic. De atunci s-a schimbat totul in viata noastra, a venit asupra mea o liniste si, ca sa zic asa, o stabilitate binefacatoare. Am iesit din minciuna si am aratat lumei intregi ca Duduia, de care, de 23 de ani, mi-am legat viata, este demna de a ocupa si un loc de cinste. Greseala mea este ca prea mult am asteptat pentru a se face acest gest de dreptate. De acum inainte sa ne dea Dumnezeu numai fericire si, pe cat se poate, liniste sufleteasca, ca de aci decurg toate celelalte.”

Contra-argumentul la afirmatia conform careia Lupescu l-ar fi obligat pe Carol sa o ia de sotie, printr-o smecherie, se gaseste tot in jurnalul lui Carol al II-lea, care nota, la data de vineri 8 decembrie 1944 (cu 3 ani inainte de cununia lor de la Rio): „Pentru prima data, si, in sfarsit, primeste (n.n. Elena Lupescu)  ideea rezonabila ca trebuie sa legalizam legatura noastra, incepe a considera in mod serios chestiunea casatoriei. Eu, de mult, sunt de aceasta parere, caci, dupa 20 de ani, este concluzia normala, aceptata de mai toata lumea ca atare. Acei cari mai au obiectiuni sunt caracghiosi. Punctul pe care-l dorim totusi este ca sa se faca cu consimtamantul legal al lui Mihaita (n.n. al fiului sau, regele Mihai, aflat in Romania atunci, in functie). Nu cred ca, odata ce voi putea lua contact cu dansul, sa am prea mari greutati din partea lui. Oricare ar fi piedicile, trebuie incetat de a trai in minciuna. pentru noi va fi o mare liniste sufleteasca, o datorez dragostei noastre si jertfelor ce le-a facut pentru mine.”

Joi, 18 august 1949, au reusit sa faca si cununia religioasa la Estoril (Portugalia), cununie pentru care Duduia avea pregatita rochia de mireasca inca de la Rio, de la data cununiei civile (1947). La fel de rapida si grabnica ca si cununia civila de la Rio de Janeiro… La data de 18 august 1949, in jurnalul sau, ex-regele Carol da toate amanuntele privind cununia. Ea a avut loc chiar in casa lor din Estoril, si a fost savarsita de arhimandritul Martinian Ivanovici, venit de la Paris. Pe la ora 11 a diminetii, Ernest Urdareanu il anunta pe Carol ca preotul va sosi de la Paris cu avionul, la ora 15. Este asteptat la aeroportul Lisabona de Urdareanu si condus la Palacio ca sa fie cazat. Ceremonia religioasa a fost oficiata la ora 21, iar nasii au fost pana la urma Ernest si Monique Urdareanu, caci tinerii Fischer Galati ce trebuiau sa ii cunune nu aveau actele in regula. Nici sotii Raul Fernandez, pe care ii dorea ca nasi Carol, nu a fost timp sa fie instiintati. Dupa ce i-a cununat religios pe Carol si Lupescu, a urmat cununia religioasa a lui Ernest Uradreanu cu Monique, care nici ei nu erau cununati religios. „La 7 (19) a venit arhimandritul Ivanovici sa se prezinte si am stat mult de vorba cu el. E bucovinean, a fost staret la manastirea Slatina din Moldova, tip de taran si de popa <<bon vivant>>, destul de cult. Pare foarte anti-gardist si s-a raliat, fatalmente, Comitetului National Roman, care insa nu-l ajuta deloc. Am vorbit si de fostul ierarh, mitropolitul Visarion Puiu, care, din nenorocire, s-a cam dat cu gardistii, si care acuma locuieste la Lugano. […] Cu cat se apropie ora, sunt mai agitat si emotionat si, in acelasi timp, nesfarsit de multumit ca acela care va sluji este un preot din Tara, si nu un strain. Facem totul in cea mai stricta intimitate, singurii straini fiind Dr. si Bertha Correia Ribeiro, pe cari i-am poftit, fiind prieteni din timpuri grele si ca portughezi. La ora fixa, Duduia a scoborat scara, dusa la brat de Ernest, si s-a slujit mult prea asteptata binecuvantare a impreunarii noastre. Dupa ceremonie, popa a tinut un logos in care si-a exprimat bucuria  […]. Cine a fost cea mai miscata si plangea ca un copil, a fost Leny Christides, care, inca o data, a adeverit cat de mult simte romaneste. E, din nou, o zi mare pentru noi, zi care va fi insemnata cu litere de aur in cartea vietii noastre. Este definitiva incununare a dragostei noastre, de 25 de ani. Legatura s-a sfintit prin binecuvantarea Domnului, ma simt cum nu se poate mai fericit. Vine la timp, sa astupe gura intrigantilor cari vorbeau de divort.” A doua zi dimineata arhimandritul vine si face sfestania ca sa binecuvinteze casa lor, conform celor scrise vineri, 19 august de Carol in jurnalul sau.

Dupa cum scria la finalul cartii “Regele Playboy – Carol al II-lea al Romaniei” – autorul Paul D. Quinlan, s-au facut si cateva poze la cununia religioasa. Am fost norocoasa sa gasesc si eu una, pe care o postez mai jos. Quinlan scria: „Duduia, aratand cu cel putin 10 ani mai tanara, purta o rochie scumpa de matase alba, lunga pana in pamant, si un voal de dantela Alencon. Carol, ceva cam plinut, era imbracat cu frac si cravata alba. Dupa ceremonie, au fost facute fotografii pentru posteritate. Indiferent de criticile care i s-au adus lui Carol, trebuie recunoscut ca dragostea sa fata de Duduia a ramas extraordinara pana la sfaristul vietii. Poate ca iubirea aceasta a fost cel mai bine descrisa, cu ani in urma, de sotia lui Fabricius: <<Era ca si cum ar fi baut un elixir al dragostei, ca in Trsitan si Isolda>>”.

Fotografie de la ceremonia religoasa a casatoriei lui Carol al II-lea cu Elena Lupescu, la vila lor din Estoril (Portugalia), 18 august 1949

Manastirea São Vicente de Fora – locul de veci al lui Carol al II-lea pana in 2003

Manastirea São Vicente de Fora din Lisabona este locul in care ex-regele Romaniei Carol al II-lea a fost inmormantat in 1953, alaturi de regii Portugaliei – in panteonul regal al monarhilor de Braganza (Casa de Bragança). Aflat in exil la Estoril, la cca. 20km de Lisabona, din 1947, Carol al II-lea a murit in  noaptea de 3/4 aprilie 1953. Am mai scris despre moartea regelui pe blog, pe o pagina separata, inspirata fiind de ceea ce citisem in jurnalul sau personal.

In cartea „Regele Playboy – Carol al II-lea al Romaniei” – autorul Paul D. Quinlan descrie ultimele clipe si decesul ex-regelui astfel: „In Vinerea Mare, pe 3 aprilie 1953, pe cand Carol si Elena (n.n. Lupescu) petreceau o seara linistita acasa, Carol s-a plans deodata de o durere ascutita in partea stanga a pieptului si in brat. Duduia s-a repezit la telefon, si intr-o jumatate de ora doctorul se afla langa patul lui Carol. Acesta se simtea deja mai bine si i-a spus doctorului sa nu-si faca griji pentru el, ci sa vada <<ce e cu Printesa, care are un soc puternic>>. In vreme ce doctorul statea de vorba cu Elena, Carol a suferit un violent atac de cord. Cand doctorul s-a intors la pat, Carol murise. Avea 59 de ani. Duduia isi iesise din minti de durere. Plangea fara incetare; refuza sa manance sau sa doarma; intra permanent in dormitorul unde zacea trupul neinsufletit al lui Carol, tipand si sarutandu-i fata si mainile, ca un personaj dintr-o tragedie greaca. Din pricina starii in care se afla, Urdareanu a trebuit sa se ocupe singur de pregatirile pentru inmormantare. Guvernul portughez a decis, plin de bnavointa, ca fostul suveran putea fi ingropat in Panteonul Regal de la Manatirea São Vicente, unde erau inmormantati regii Portugaliei, pentru ca bunica sa fusese membra a familiei regale portugheze, iar in tara nu exista nici o biserica ortodoxa. Ca o ironie a sortii, exact la o saptamana inainte de moartea lui Carol se prapadise si Zizi Lambrino. Timp de mai multe zile, corpul neinsufletit al lui Carol, imbracat in straie civile, cu o esarfa a inaltului Ordin „Carol I” petrecuta peste umeri, a fost expus pe catafalc in salonul vilei Mar y Sol. Sute de persoane au venit sa-si aduca ultimul omagiu. Funeraliile au avut loc marti, 7 aprilie. Sicriul deschis a fost mutat in holul vilei, unde un capelan englez a tinut o scurta slujba. Lupescu, invesmantata din cap pana-n picioare in crep negru, cu voal, si fara obisnuitul ei machiaj abundent, plangea fara sa se poata controla. Inainte de a se inchide pentru totdeauna capacul sicriului purtand blazonul romanesc, Lupescu s-a aplecat peste Carol, l-a sarutat pe frunte si a strigat „Adieu, amour de ma vie!” […]  De la Estoril, cortegiul funerar format din 40 de masini, insotit de o escorta militara pusa la dispozitie de ministrul Salazar, s-a indreptat spre São Vicente. Cand sicriul a fost depus in Panteonul Regal, Regimentul de Infanterie si Fanfara Garzii Republicane i-au dat onorul militar. Lupescu a suspinat pe tot parcursul slujbei religioase. Cand sicriul din mahon masiv a fost coborat in mormant, Elena i-a soptit unei prietene: <<As vrea sa mor!>>. A trebuit, practic, sa fie scoasa din manastire. Avea sa mai traiasca inca 24 de ani. Asa cum se si cuvenea, cand a murit, sicriul ei a fost pus alaturi de al lui.”

Acum cateva zile la Lisabona, am avut ocazia sa vizitez din exterior Manastirea São Vicente. Am trecut de doua ori pe acolo, odata lunea – cand era inchisa pe tot parcursul zilei, iar intr-o alta zi, am ajuns prea tarziu, dupa ora 18 – cand se inchisese deja. Marturisesc ca as fi vrut sa pot vedea (dar nu am reusit sa intru) daca au ramas inscrise macar in vreun fel in Panteonul Regal – cele doua morminte: ale lui Carol al II-lea si al Elenei Lupescu… Caci ramasitele celor doi au fost aduse inRomania si reinhumate, la 14 februarie 2003. Intamplator sau nu, in fiecare an, la 14 februarie, cei doi isi sarbatoreau prima intalnire (mereu ca in prima zi, cu aceeasi dragoste)… Aceeasi zi fusese aleasa de guvernul roman pentru a organiza la Curtea de Arges reinhumarea fostului suveran si a sotiei sale – Elena Lupescu, transportati cu avionul de la Lisabona la Bucuresti. Si tot intamplator sau nu, la exact 50 de ani de la moarte, Carol al II-lea a putut in sfarsit reveni in Romania… Si tot intamplator sau nu, cei doi iubiti au fost din nou despartiti, caci Carol al II-lea odihneste intr-o cripta special amenajata in paraclisul Manastirii Curtea de Arges  (in parc),  in vreme ce Elena Lupescu odihneste la ceva distanta de incinta manastirii, intr-un mai vechi cimitir de calugari al Curtii de Arges.

Manastirea São Vicente de Fora se gaseste amplasata pe un deal, in partea de Est a cartierului Alfama al Lisabonei, nu departe de fluviu Tejo. Strajuieste de la inaltime capitala portugheza, iar cladirea este impresionanta. Eu am urcat pe jos pe stradutele inguste cu multe pante si curbe stramte, pe care se incumeta a trece numai vestitul tramvai 28, care transporta in genere turistii in zona veche a orasului. Toata zona este extrem de pitoreasca, iar tramvaiul are statie langa manastire. In fata cladirii exista o parcare, dar in rest, in toata zona spatiul este zgarcit. Manastirea are si o mica curte interioara, pavata cu caramida rosie si acum cu bolti inflorite de trandafiri. Dupa moatea lui Carol al II-lea, Monique Urdareanu (o apropiata a Elenei Lupescu, sotia celui care l-a insotit in tot exilul pe Carol – Ernest Uradreanu) a sustinut ca Elena Lupescu obisnuia zilnic sa vina de la Estoril (unde locuiau) la Lisabona la Sao Vicente, la mormantul iubitului sau sot. Imi amintesc ca am vazut undeva fotografii si chiar o filmare scurta de la funeraliile lui Carol, si pe Elena Lupescu urcand scarile de la intrarea in manastire, insoting cosciugul. Fotografiile mele de la Manastirea São Vicente de Fora din mai 2012, mai jos:

Această prezentare necesită JavaScript.

Previous Older Entries Next Newer Entries