„Laureata a unui concurs de imprejurari”: Irina Holdevici

Ma gandeam la starile mele de azi. Si mi-am adus aminte doua cuvinte-cheie: hipnoza, Irina Holdevici. Caut pe net date despre Irina Holdevici. Primul care-mi iese in cale este un interviu despre ea si legaturile cu securitatea. Ma scutur de ce citesc/aflu… Apoi intr-un alt link gasesctrimiteri catre emisiunea „Profesionistii. Gasesc apoi  inregistrarea video a emisiunii „Profesionistii”, a Eugeniei Voda, si este invitata psihologul Irina Holdevici. Este prima oara cand o vad, nu mi-o imaginasem deloc asa. Imi pare usor brutala, usor seaca, cel putin in prima parte a interviului. Dar apoi incep sa empatizez. Este un interviu cu un psiholog trecut prin multe experiente. O alta fateta a lumii sau a noastra, a oamenilor. Am pus link-ul spre interviu:

http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiuni/diverse/irina-holdevici

Despre rosturi – cu Emil Cioran

Gasesc un fragment din Emil Cioran, din „Pe culmile disperarii”. Am cautat ceva care sa-mi arate ca sunt si alti oameni care gandesc si simt abisal, uneori. Asa ca mine, acum… Nu stiu de ce am nevoie inca o data de dovada asta, probabil din fragilitate, din slabiciune, din egoism. De dovada ca avem atatea metehne in comun, atatea gene mentale sau spirituale comune, noi, oamenii.  Nimeni nu s-a intors din moarte, ca sa spuna despre masura lucrurilor, asa cum e dincolo. Poate-i mai bine… Masura lucrurilor aici poate parea uneori complet absurda, lispita de sens. Nu gasesc rostul, sensul, finalitatea. Din perspectiva ortodoxa, disperarea e-un mare pacat. Stiu si asta. Si totusi, nu-mi pot tine mintea inchisa in curtea inteleptului, care ia toate cum vin, cum I se dau, cum „trebuie sa fie” si le accepta ca pe ceva imuabil. Stiu, pe de alta parte, ca nici lametarile ori perpelelile nu sunt constructive. Practic nimic nu ajuta, nimic nu da rost. Singura, credinta in Cineva de Deasupra. Dar uneori legatura aceea se rupe, pe moment, si senzatia abisala de plutire in nicaieri, in absurd, in acardinalitate, ma colpeseste. Il citesc pe Cioran, si el spune:  „Nu ştiu absolut deloc pentru ce trebuie să facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie să avem prieteni şi aspiraţii, speranţe şi visuri. N ar fi de o mie de ori mai preferabilă o retragere într un colţ îndepărtat de lume, unde nimic din ceea ce alcătuieşte zgomotul şi complicaţiile acestei lumi să nu mai aibă nici un ecou? Am renunţa atunci la cultură şi la ambiţii, am pierde totul şi n am cîştiga nimic. Dar ce să cîştigi în lumea aceasta? Sînt unii pentru care orice cîştig n are nici o importanţă, care sînt iremediabil nefericiţi şi singuri. Sîntem toţi atît de închişi unul altuia! Şi dacă am fi atît de deschişi încît să primim totul de la celălalt sau să i citim în suflet pînă în adîncuri, cu cît i am lumina destinul? Sîntem atît de singuri în viaţă, încît te întrebi dacă singurătatea agoniei nu este un simbol al existenţei umane. Este un semn de mare deficienţă în voinţa de a trăi şi a muri în societate. Mai pot exista mîngîieri în momentele din urmă? De o mie de ori este mai preferabil să mori undeva singur şi părăsit, cînd nevăzîndu te nimeni poţi să te stingi fără teatru şi poză. Mi e scîrbă de oamenii care în agonie se stăpînesc şi îşi impun atitudini pentru a face impresie. Lacrimile nu sînt arzătoare decît în singurătate. Toţi aceia care se vor înconjuraţi în agonie de prieteni o fac dintr o frică şi dintr o imposibilitate de a suporta momentele finale. Ei vor să şi uite, în momentul capital, de moarte. De ce nu au un eroism infinit, de ce nu încuie uşa ca să suporte senzaţiile acelea nebune cu o luciditate şi o teamă dincolo de orice limită? Sîntem atît de separaţi de toate! Şi tot ceea ce este nu e inaccesibil? Moartea cea mai adîncă şi mai organică este moartea din singurătate, cînd însăşi lumina este un principiu de moarte. În astfel de momente eşti separat de viaţă, de iubire, de zîmbete, de prieteni şi chiar de moarte. Şi te întrebi, paradoxal, dacă mai există altceva decît neantul lumii şi al tău.”

Elena Lupescu – despre primul razboi mondial

Gasesc in jurnalul regelui Carol al II-lea al Romaniei (vol. IV, 1943-1945, Ed. Curtea Veche, Bucresti, 2000) un pasaj ce-mi atrage atentia. Apare scris la ziua de joi, 6 decembrie 1945, pe cand impreuna cu Elena Lupescu se gaseau in Brazilia (Rio de Janeiro, Copacabana Palace Hotel) in exil. Pasajul este o succinta reproducere a unei discutii a lui cu Elena Lupescu:

Pe urma, Duduia a vorbit despre amintirile din trecutul razboiu (n.n. – primul razboi mondial), de toata campania din Ungaria, care a facut-o cu Divizionul de Munte. Crede ca putine femei au avut intamplari de razboiu cum le-a avut ea, nimeni nu le cunoaste, decat acei care erau acolo – nici o recunostinta oficiala n-a primit pentru serviciile ce le-a adus. Ar fi interesant, daca s-ar hotara sa le scrie.”

Nevoia de tine insuti

Este frumos sa stii ca ceilalti, altii, au nevoie de tine. Ca esti pretios pentru ei, ca tu esti cel necesar ca sa se poata ceva, un ceva…Dar uneori ai tu nevoie de tine insuti. Si te cauti, stii exact cum ar trebui sa fii, ca sa poti raspunde la nevoie. Si nu te (mai) gasesti. Ti-e atat de greu sa vezi ca tu nu mai esti, ca locul tau e gol si ca tu insuti nu te mai regasesti cum te stiai. Cred ca toti avem astfel de momente. E-o mirare teribila sa constati ca in locul tau nu-i nimic, absolut nimic. Ca-n locul tau, in urmele tale, a ramas sculptata in aer o forma care acum e vida. Pur si simplu nu mai esti…

Fiul marelui industrias interbelic Max Ausnit, in Romania

Stire foarte interesanta, azi:

 

 

 

 

 

 

La emisiunea postului PROTV de azi, „Dupa 20 de ani”, invitatul emisiunii a fost fiul industriasului Max Ausnitt, unul dintre cei doi mari industriasi ai Romaniei (alaturi de Nicolae Malaxa)  in perioada anilor 1930-1940. Despre cei doi am citit mai multe in cartile avand drept subiect regalitatea din Romania, respectiv pe ex-regele Carol al II-lea. La un moment dat, pe la 1938, Max Ausnitt a cazut in dizgratia regelui si a fost chiar inchis. O parte a povestii este reluata de fiul sau, Steven Ausnit (acum in varsta de 88 de ani), in emisiunea de azi de la PROTV, pe care am inserat-o mai jos. Si inca multe alte marturii importante! O alta bucatica din puzzle-ul istoriei noastre pre-comuniste. Am pus link-ul interviului de azi cu Steven Ausnit, aici:

http://www.stirileprotv.ro/lbin/video_embed.php?media_id=60582960&section=104&video_section_id=

Dobrogea sub peneluri

Dobrogea! Dobrogea! Pe fata aceasta ciudată, fiică de rege get şi de dansatoare tătăroaică, eu am iubit-o de pe vremea când umbla cu picioarele goale în ţărână,” scria Geo Bogza în „Dobrogea, Dobrogea”.

Eram copil, abia stiam cuvintele, cand am mers prima oara la mare, la Marea Neagra. Si-apoi aproape anual, ani la rand. Imi amintesc, inca de la primele drumuri (pe care le faceam cu masina cu parintii), mai ales dealurile dobrogene, arsita si secatuirea acelui pamant. Imi amintesc asfintituri de soare peste campia Dobrogei, imi amintesc bataia vantului de-acolo, cu totul altfel decat oriunde altundeva. Mi-au placut totdeauna locurile acelea, si cu cat ma apropiam de Marea Neagra, cu atat sufletul meu se imbalsama. Nu stiu de unde sunt dorurile astea, incrustate in mine, caci simt ca ele sunt un fel de gena a mea, pe care o port de cand sunt pe aici, de a indragi mult acele tinuturi. Ceea ce am aflat, putin mai mare fiind, a fost ca bunica din partea mamei a copilarit si crescut acolo, la Babadag si in zona Tulcei. Cand am vazut prima oara Tulcea, in liceu fiind, am avut revelatia reintalnirii direct in suflet, cu un loc de dor si de drag. Ceva din mine a fost sau este mereu acolo, si simt nevoia, macar uneori, sa privesc catre acele locuri.

Azi am avut ragazul sa vad o expozitie de tablouri în ulei, acuarele si desene, intitulata „Dobrogea: pitoresc si exotic la tarmul Marii Negre”. Lucrari ale artistilor din prima jumatate a secolului al XX-lea: Nicolae Tonitza, Theodor Pallady, Francisc Sirato, Iosif Iser, Ion Theodorescu Sion, Lucian Grigorescu, Jean Alexandru Steriadi, Nicolae Darascu, etc. Am vazut peisaje dar si portete. Mi-au placut mult unele portete, de turci ori de tataroaice. Toata atmosfera aceea pe care o simt direct cu sufletul, am putut-o sorbi din tablouri. Dr. Iulia Mesea, curatorul expozitiei, spunea despre pictorii avand ca tematica de pictura Dobrogea: „Cautarile celor mai potrivite modalitati de surprindere a jocului luminii pe toate formele naturii – a felului în care aceasta „aprinde” pamântul sau da stralucire metalica apei, a aerului greu, fluid de caldura care topeste formele sau a luminii care limpezeste cristalin atmosfera – au reprezentat o preocupare esentiala în creatia acestora. La fel de fascinant era si peisajul uman, colorat si exotic, atât de diferit de restul tarii. Stradutele înguste, plaja, marea, hanurile, locuintele, cafenelele, multimea pestrita în care se distingeau turci, tatari, evrei, tigani, macedoneni, români, mireasma de smochine, trandafiri si sare, atmosfera de liniste si atemporalitate atrageau irezistibil artistii. Între localitatile de pe tarmul Marii Negre, Balcicul poate fi considerat echivalenta româneasca a celebrelor Barbizon, Fontainebleau, Pont-Aven sau Worpswede. În perioada interbelica aproape ca nu a existat pictor român care sa nu fi lucrat verile la malul Marii Negre, încercând sa dea o replica îndrazneata culorilor din care se întrupa orasul alb al Pontului Euxin.” M-am bucurat asadar azi, vizionand tablouri din colectia Muzeului National Brukenthal dar si din doua colectii particulare (din Brasov si Sibiu). Am inserat in partea de sus a postului trei imagini de tablouri prezente in expozitie, respectiv „Ulita dobrogeana” si „Dealuri la Balcic” (pictor – Lucian Grigorescu) si „Peisaj din Balcic”  (pictor – Petre Iorgulescu Yor) dar si imaginea-afis a expozitiei.

Gand catre Ionel Teodoreanu

Pun mai jos cateva citate din romanele lui Ionel Teodoreanu, pe care l-am adorat ca scriitor, incepand cu al lui „La Medeleni”, roman pe care l-am citit fiind in clasa a 6-a. A fost prima carte pe care am citit-o din scoarta in scoarta, de fapt prima pe care am citit-o. Pana la ea, cititul era ceva fara sens si fara gust, era ceva ce trebuia sa fac, sa fiu in randul copiilor. Cand am descoperit cititul, am cautat mereu farmecul desavarsit al exprimarii lui Teodoreanu. Rareori am retrait romantismul senzatiilor date de lectura cartilor lui Ionel Teodoreanu. Ani in sir, intreaga adolescenta, mintea si sufletul meu au ramas agatate de imaginile mentale si spirituale insuflate de frazele sale. Mai jos extrag pasaje razlete din „Lorelei” si din „Craciunul la Silvestri” ale lui Teodoreanu. Au acelasi impact viu si minunat asupra mintii mele, ca totdeauna!

Pe harfa răsturnată a ierburilor tale , vară, trupul şi sufletul meu sunt începutul unui mare cîntec şi tremurul mîinii care-l caută.

Iubirea nu e o stare de luciditate, ci tocmai o renunţare la luciditate, un interimat al inimii.

Condiţia dragostei este să caute, nu să descopere, să vrea să ştie, fără să afle, să fie ritmul unei continue mişcări spre un orizont mereu văzut, dar mereu îndepărtat.

Suntem două libertăţi. Dragostea noastră nu e umilinţă, e o mândrie. Nu vreau să te copleşesc, să-ţi limitez viaţa numai la mine. N-aş avea nici o bucurie să am alături de mine un prizonier. Nu-ţi cer decât dragostea ta. Aceea e a mea si numai a mea. N-o împart cu nimeni. Aşa cum nici tu nu vei împărţi cu nimeni dragostea mea. Dar dincolo de dragoste eşti liber a trăi cum vrei.

Ştii să asculţi? Auzi vântul la fereastră? Auzi păsările care pleacă şi se întorc, ducând şi aducând primăvara? Ştii ce-i nostalgia? Priveşti uneori pe fereastră fără să vezi nimic? Sunt pe acolo şi într-acele, fără fiinţă, o apropiere şi o îndepărtare în preajma ta. Gândeşte-te la mine ca la o stea desprinsă din tine şi dusă în întunericul fără fund.

Totul ne desparte pe tine şi pe mine, distanţa, oamenii, viaţa şi poate şi destinul. Ţi-aduci aminte? Ca să-l cunoască pe Cezar, Cleopatra însoţită de un singur credincios a trecut marea cu barca înfruntând-o, s-a lăsat înfăşurată într-un sac ordinar şi dusă pe umeri până în palatul lui Cezar fără ca nimeni să-şi închipuie că într-un ţol purtat pe umeri regina Egiptului vine să-l vadă pe Cezar.
Iată ce-ţi aduce scrisoarea mea. Nu mă tem nici de zâmbetul tău. Deci nu mă tem de nimic.Sunt ceea ce-i dincolo de fereastra odăii tale:depărtarea. Sunt cea mai mică fată a lumii între rândunelele ei fiindcă mă înfăşor în întregul ei necunoscut. Privirea ta nu mă va găsi nicăieri. Amintirea ta nu are unde să mă afle.Glasul tău nu poate să mă strige şi nu ştie unde. Sunt între cele patru zări răspântia lor.
Cu zece ani în urmă ţi-aş fi spus “cu-cu”. Dar sufletul meu şi-a pierdut glasul copilăriei.

Cele mai mici fiice ale Principesei Ileana, la Bucuresti

Citesc azi, pe blogul Principelui Radu al Romaniei, una dintre cele mai tulburatoare, pentru mine,  insemnari – prin semnificatia evenimentului descris! Principesa Ileana, cea mai mica fiica a Reginei Maria si a Regelui Ferdinand, a avut 6 copii, nascuti in ani acoperind perioada 1932-1942. Ultimii doi, fete, respectiv Arhiducesa Maria-Madeleine ( n. 1939) si Arhiducesa Elisabeth (n. 1942), au fost de curand (sfaristul lunii mai 2012) intr-o vizita de familie la Principesa Margareta a Romaniei, la Bucuresti. Principesa Ileana a fost matusa Regelui Mihai, sora fiind cu ex-regele Carol al II-lea (tatal Regelui Mihai). Cele doua arhiducese sunt deci verisoare primare cu Regele Mihai si matusi Principesei Margareta, desi varstele lor sunt foarte apropiate.

Vizita rudelor regale este descrisa aici si aici, fiind inserate fotografii din timpul vizitei de la Palatul Elisabeta. Vizita este una de suflet, si mai apoi una de familie, intrucat se cunoaste cat de implicata a fost Principesa Ileana (devenita Maica Alexandra) in viata Romaniei pre-comuniste, pana la expulzarea ei din tara, in 1948, de comunisti. Intr-o carte remarcabila, o carte-document dar si o carte de o profunzime umana absolut rarisima, numita „Traiesc din nou„, despre care am scris cate ceva pe blogul meu (aici), Principesa Ileana isi marturisea crezul si pasiunea pentru tara mamei ei, regina Maria, si pentru tara ei, pe care a iubit-o si a slujit-o intr-un fel demn de o principesa! In numeroase locuri, in carte se face referire si la copiii sai, la situatia prin care familia Principesei Ileana a trecut, in Romania fiind. Principesa Ileana a fost singura dintre fratii ex-regelui Carol al II-lea, care l-a contactat dupa 1940, acesta fiind in exil si considerat persona non-grata in toate tarile europene, pana in 1947.  O alta carte, de aceasta data semnata de altcineva decat de principesa insasi, a fost publicata in Canada in 2008 (si tradusa in Romania in 2011), avand ca subiect persoana sa (link aici.) In 1990, Principesa Ileana, devenita deja de multi ani calugarita (intai in Franta, apoi in USA), reuseste sa revina la pamantul drag al patriei ei, Romania.  Am in blogul meu inserata/ reluata de pe alt blog o marturie, un dialog pe marginea acelei prime si ultime reveniri in Romania (aici). La revenirea in tara, in 1990, Principesa Ileana a fost cea care s-a ingrijit sa  puna noua lespede pe mormantul mamei sale, Reginei Maria, aflat la Manastirea Curtea de Arges (foto aici).

Vizita de zilele trecute, a fiicelor celor mici ale Principesei Ileana la Bucuresti, este nu una de curtoazie, ci una de salut de suflet pe care acestea probabil au simit nevoia sa il aduca pamantului atat de iubit de mama lor. O mica urna cu pamant romanesc a insotit-o in toti anii de dupa plecarea din Romania pe Principesa Ileana, dorinta sa fiind sa fie ingropata, la moarte, alaturi de acel pamant drag, de care nu s-a despartit niciodata. Dintre toti copiii cuplului Regina Maria – Regele Ferdinand, Ileana a fost cea care a fost cea mai puternic legata de tara in care s-a nascut si poate, si de toti fratii sai, in toate imprejurarile vietii. Priveam fotografiile vizitei fiicelor Prinicpesei Ileana la Bucuresti, pe blogul Principelui Radu, si ma bucuram cu toata fiinta gandindu-ma cat de mult ar fi dorit mama lor sa fie prezenta la un asemenea eveniment… Priveam fotografiile cu plantatul copacelului in gradina Palatului Elisabeta, dar si fotografiile de grup. Identificand in ele pe doua dintre jurnalistele-reporter minunate de la Antena3, Carmen Avram si Carmen Moise (de la Emisiunea „In premiera”) m-a dus gandul la o emisiune pe care acestea ar putea-o pregati exact pe subiectul Principesei Ileana si a descendentilor sai. Cu siguranta, ar fi o noua marturie impresionanta despre familia regala a Romaniei si istoria noastra.

Un film despre regele Carol al II-lea

Am gasit un film documentar despre regele Carol al II-lea, acoperind perioada anilor 1930-1938, cu numeroase filmari din epoca, inclusiv cu sonor. In ultima parte, in anul 1938, apar si filmarile de la funeraliile Reginei Maria, mama sa. Filmul este impresionant prin aportul informational pretios.  Este realizat de Vertical Film si Arhiva Nationala de Filme, scenariul si comentariul apartinand lui Dan Mateescu, iar regia lui Mihai Visinescu. Vertical Film este o companie profesionala de productie profesionala audio-video, infiintata in 1995 in Bucuresti. Portiunea de film despre Carol al II-lea, pe care am inserat-o si eu mai jos, face parte din seria  „Romania si dictaturile ei” si a fost realizata in 1997 avand 22 de episoade, fiecare de cate 30 minute.  Partea despre Carol al II-lea are aproape 60 minute. Dincolo de spiritul de antipatie si subiectivismul prezentarii cu privire la personajul regal, filmul reprezinta un document extrem de valoros cu privire la o parte a istoriei tarii noastre.

Vremea teilor, vremea cireselor…

E-un inceput frumos de vara. Dupa numeroase zile umede, cu ploi bogate, dar de care pamantul era asa de doritor, am vazut din nou soarele. Odata cu el, parca la un semn, toti teii si-au deschis floarea, iar in caldura umeda coborata peste pamant, au inceput sa raspandeasca mireasma lor calda si rascolitoare peste tot. Nu exista clipa, ca atunci cand simt mirosul florii de tei, sa nu ma gandesc la Mihai Eminescu si Veronica Micle. Mirosul teilor ma rascoleste. Si traiesc o adanca emotie, fizica chiar, dureroasa chiar, la gandul ca iubirea lor n-a putut depasi frontiera uraciunilor omenesti… Insa acelasi miros de tei, adesea emanatie calda si aproape euforizanta, imi inspira o misterioasa speranta, pe care nu stiu sa o talmacesc, dar o presimt cu cel de-al 6-lea simt al meu.

Deodata cu teii, la noi au dat in parg si ciresele, anul acesta. Cand eram copil, erau primele fructe de care ma bucuram. Pe-atunci teii nu-mi spuneau nimic. Azi teii imi spun mult mai mult decat ciresele. De care ma-nfrupt pe moment, dar cu care nu m-arunc in visare.

„Ii zise: « O iubito, din nou ti se nãzare. / Iar ea mereu ascultã, s’aude i se pare: / Se clatin visãtorii copaci de chiparos / Cu ramurile negre uitându-se în jos, / Iar tei cu umbra lata cu flori pan’ ‘n pamant / Spre marea ‘ntunecatã se scuturã de vânt !” (Mihai Eminescu, „Gemenii”, (1880-1882), cu 2 facsimile)

Previous Older Entries Next Newer Entries