„Tinerimea artistica a principesei Maria”

Am descoperit pe net prezentarea unei expozitii temporare deschise la Muzeul National Peles: http://peles.ro/tinerimea-artistica-a-principesei-maria/

Inserez mai jos filmuletul de prezentare a expozitiei (preluat de pe site-ul sus-citat) pentru frumusetea lui!

Din filele reginei Maria a Romaniei

Inrerupsesem de mai multe luni cititul cartii „Povestea vietii mele” a reginei Maria. Eram pe la mijlocul volumului al III-lea (ultimul), cand am simtit ca nu mai pot continua. M-am oprit la zilele lunii aprilie 1917, cand regina este practic reporter de razboi, facand cronica suferintelor si luptei impotriva molimelor si mortii. Abudenta starilor-limita pe care le induce cartea, in special volumul al III-lea, m-a  stopat la un moment dat din cititul neintrerupt. Desi stilul extraordinar de a descrie fapte si intamplari, al reginei Maria, este imbibat de vioiciune si optimism fara limita, (fara a mai vorbi de talent), fara zagaz ajung la inima cititorului sfasietoarele situatii descrise…  Asa ca atunci, acum cateva luni, am facut o pauza, trecand la alte carti. Azi am reluat cititul cartii, si sunt – a cata oara – impresionata de forta, harul, iubirea, patriotismul si dedicarea acestei femei, care este din toate puterile ei, cu adevarat Regina Romaniei.  Printre halucinantele experiente de ajutorare a ranitilor/bolnavilor din zona Iasilor, gaseste timpul si energia sa scrie, sa surprinda totul…

La data de 30 aprilie/13 mai 1917, ultima fraza a zilei este: „Orice ora de ragaz care imi ramane o intrebuintez scriindu-mi cartea: Tara mea.” Continua apoi cu ziua de marti, 9/22 mai 1917 si scrie astfel: „Am petrecut o dimineata linistita si am avut, in sfarsit, vreme sa scriu netulburata. Scriu pentru ziarul lui Iorga o serie de articole, in care descriu o parte din tara noastra, acum sub stapanirea dusmanilor; mai tarziu le voi aduna in volum. Nu-mi trecea prin gand ca poporul meu va fi atat de induiosat pentru ca descriu cu asa dragoste tara lui. Se pare ca aceasta ii misca pe toti pana in suflet. In timpul de fata articolele mele sunt foarte pretuite si de ce n-as face o placere, atat timp cat pot? Dar nu mi-as fi inchipuit, odata cu capul, ca voi putea eu in timp de razboi sa scriu pentru ziarul lui Iorga articole pe care lumea toata le va socoti cat se poate de bune. Eu, care niciodata nu scrisesem si care la drept vorbind aveam o idee prea putin buna despre darurile mele intelectuale. Ei bine, se vede ca in ziua de azi se-ntampla multe lucruri neasteptate. Tot atat de neasteptat e faptul ca trimit in fiece zi paine alba d-lui profesor Iorga a carui sanatate nu se prea invoieste cu painea neagra. De catva timp sunt privita cu ingaduinta de acest mare om. Sa vedem cat va tine si asta!” Si mai departe, in aceeasi zi, scrie in legatura cu vizitarea bolnavilor si ranitilor din spitalele de campanie: „Am luat obiceiul de a pasi foarte incet prin salile bolnavilor, asa incat sa nu li se para ca-mi fac vizita in graba. Lucru ciudat, pana si cei ce sunt in delir ma cheama, parca m-ar recunoaste instinctiv; acest fapt ma umple intotdeauna de o mirare induiosata. Doctorii au incercat adesea sa ma convinga sa port manusi de cauciuc cand umblu printre bolnavii de tifos, dar eu ma impotrivesc, pentru ca toti soldatii imi saruta mana si nu pot sa le dau sa sarute o mana de cauciuc.”

Inspiratii: Carmen Sylva – regina Elisabeta

„Cea mai mare fericire si cea mai mare nenorocire este sa nu-ti mai doresti nimic.”

„Iubirea, care este atat de puternica incat poate sfarama orice piedici  ori lanturi, moare de un cascat.”

„Iertarea este aproape o forma de indiferenta; cand iubesti, nu ierti.”

Mi-au placut aceste cateva maxime ale reginei Elisabeta a Romaniei, pe care le-am preluat dintr-o frumoasa carte despre ea (folosite acolo drept motto al capitolelor): „Carmen Sylva. Uimitoarea regina Elisabeta a Romaniei” – de Gabriel Badea-Paun. Iar azi, pe blog-ul principelui Radul al Romaniei, o alta autoare, Silvia Irina Zimmermann, anunta aparitia editiei stiintifice complete a aforismelor, „Gedanken einer Königin – Les pensées d’une reine”, care cuprinde pentru prima oara toate aforismele în limbile germana si franceza si epigramele Carmen Sylvei: http://www.princeradublog.ro/atitudini/carmen-sylva-gedanken-einer-konigin-les-pensees-dune-reine/

„Laureata a unui concurs de imprejurari”: Irina Holdevici

Ma gandeam la starile mele de azi. Si mi-am adus aminte doua cuvinte-cheie: hipnoza, Irina Holdevici. Caut pe net date despre Irina Holdevici. Primul care-mi iese in cale este un interviu despre ea si legaturile cu securitatea. Ma scutur de ce citesc/aflu… Apoi intr-un alt link gasesctrimiteri catre emisiunea „Profesionistii. Gasesc apoi  inregistrarea video a emisiunii „Profesionistii”, a Eugeniei Voda, si este invitata psihologul Irina Holdevici. Este prima oara cand o vad, nu mi-o imaginasem deloc asa. Imi pare usor brutala, usor seaca, cel putin in prima parte a interviului. Dar apoi incep sa empatizez. Este un interviu cu un psiholog trecut prin multe experiente. O alta fateta a lumii sau a noastra, a oamenilor. Am pus link-ul spre interviu:

http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiuni/diverse/irina-holdevici

Despre rosturi – cu Emil Cioran

Gasesc un fragment din Emil Cioran, din „Pe culmile disperarii”. Am cautat ceva care sa-mi arate ca sunt si alti oameni care gandesc si simt abisal, uneori. Asa ca mine, acum… Nu stiu de ce am nevoie inca o data de dovada asta, probabil din fragilitate, din slabiciune, din egoism. De dovada ca avem atatea metehne in comun, atatea gene mentale sau spirituale comune, noi, oamenii.  Nimeni nu s-a intors din moarte, ca sa spuna despre masura lucrurilor, asa cum e dincolo. Poate-i mai bine… Masura lucrurilor aici poate parea uneori complet absurda, lispita de sens. Nu gasesc rostul, sensul, finalitatea. Din perspectiva ortodoxa, disperarea e-un mare pacat. Stiu si asta. Si totusi, nu-mi pot tine mintea inchisa in curtea inteleptului, care ia toate cum vin, cum I se dau, cum „trebuie sa fie” si le accepta ca pe ceva imuabil. Stiu, pe de alta parte, ca nici lametarile ori perpelelile nu sunt constructive. Practic nimic nu ajuta, nimic nu da rost. Singura, credinta in Cineva de Deasupra. Dar uneori legatura aceea se rupe, pe moment, si senzatia abisala de plutire in nicaieri, in absurd, in acardinalitate, ma colpeseste. Il citesc pe Cioran, si el spune:  „Nu ştiu absolut deloc pentru ce trebuie să facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie să avem prieteni şi aspiraţii, speranţe şi visuri. N ar fi de o mie de ori mai preferabilă o retragere într un colţ îndepărtat de lume, unde nimic din ceea ce alcătuieşte zgomotul şi complicaţiile acestei lumi să nu mai aibă nici un ecou? Am renunţa atunci la cultură şi la ambiţii, am pierde totul şi n am cîştiga nimic. Dar ce să cîştigi în lumea aceasta? Sînt unii pentru care orice cîştig n are nici o importanţă, care sînt iremediabil nefericiţi şi singuri. Sîntem toţi atît de închişi unul altuia! Şi dacă am fi atît de deschişi încît să primim totul de la celălalt sau să i citim în suflet pînă în adîncuri, cu cît i am lumina destinul? Sîntem atît de singuri în viaţă, încît te întrebi dacă singurătatea agoniei nu este un simbol al existenţei umane. Este un semn de mare deficienţă în voinţa de a trăi şi a muri în societate. Mai pot exista mîngîieri în momentele din urmă? De o mie de ori este mai preferabil să mori undeva singur şi părăsit, cînd nevăzîndu te nimeni poţi să te stingi fără teatru şi poză. Mi e scîrbă de oamenii care în agonie se stăpînesc şi îşi impun atitudini pentru a face impresie. Lacrimile nu sînt arzătoare decît în singurătate. Toţi aceia care se vor înconjuraţi în agonie de prieteni o fac dintr o frică şi dintr o imposibilitate de a suporta momentele finale. Ei vor să şi uite, în momentul capital, de moarte. De ce nu au un eroism infinit, de ce nu încuie uşa ca să suporte senzaţiile acelea nebune cu o luciditate şi o teamă dincolo de orice limită? Sîntem atît de separaţi de toate! Şi tot ceea ce este nu e inaccesibil? Moartea cea mai adîncă şi mai organică este moartea din singurătate, cînd însăşi lumina este un principiu de moarte. În astfel de momente eşti separat de viaţă, de iubire, de zîmbete, de prieteni şi chiar de moarte. Şi te întrebi, paradoxal, dacă mai există altceva decît neantul lumii şi al tău.”

Elena Lupescu – despre primul razboi mondial

Gasesc in jurnalul regelui Carol al II-lea al Romaniei (vol. IV, 1943-1945, Ed. Curtea Veche, Bucresti, 2000) un pasaj ce-mi atrage atentia. Apare scris la ziua de joi, 6 decembrie 1945, pe cand impreuna cu Elena Lupescu se gaseau in Brazilia (Rio de Janeiro, Copacabana Palace Hotel) in exil. Pasajul este o succinta reproducere a unei discutii a lui cu Elena Lupescu:

Pe urma, Duduia a vorbit despre amintirile din trecutul razboiu (n.n. – primul razboi mondial), de toata campania din Ungaria, care a facut-o cu Divizionul de Munte. Crede ca putine femei au avut intamplari de razboiu cum le-a avut ea, nimeni nu le cunoaste, decat acei care erau acolo – nici o recunostinta oficiala n-a primit pentru serviciile ce le-a adus. Ar fi interesant, daca s-ar hotara sa le scrie.”

Nevoia de tine insuti

Este frumos sa stii ca ceilalti, altii, au nevoie de tine. Ca esti pretios pentru ei, ca tu esti cel necesar ca sa se poata ceva, un ceva…Dar uneori ai tu nevoie de tine insuti. Si te cauti, stii exact cum ar trebui sa fii, ca sa poti raspunde la nevoie. Si nu te (mai) gasesti. Ti-e atat de greu sa vezi ca tu nu mai esti, ca locul tau e gol si ca tu insuti nu te mai regasesti cum te stiai. Cred ca toti avem astfel de momente. E-o mirare teribila sa constati ca in locul tau nu-i nimic, absolut nimic. Ca-n locul tau, in urmele tale, a ramas sculptata in aer o forma care acum e vida. Pur si simplu nu mai esti…

Previous Older Entries Next Newer Entries