Pelerinajul la Fatima al ex-regelui Carol al II-lea, in 1948

Fatima este un oraş în Portugalia, renumit pentru apariţiile Fecioarei Maria, care au avut loc acolo în 1917 si care au fost recunoscute de Biserica Catolică. Oraşul este situat in centrul Portugaliei şi se afla la 123 km nord de capitala Lisabona. A devenit celebru prin afluenţa de pelerini ce vin la sanctuarul Fecioarei Maria de la Fatima (astazi marcat de o mare biserica dedicata Maicii Domnului), construit pentru a comemora evenimentele religioase din 1917, când trei copii de cioban au raportat mai multe apariţii ale Fecioarei, numind-o „Doamna Noastra a Rozariului”. Copiii – Lucia dos Santos şi verişorii ei, Jacinta Fericiţi şi Francisco Marto au intalnit pe Fecioara Maria pe o păşune numita Cova da Iria, unde au dialogat cu ea. In 2009 a aparut cel mai recent si complet film despre evenimentele de la Fatima din 1917, filmul se numeste „The 13th Day„. Alaturi de Lourdes (Franta), Fatima este unul dintre centrele reprezenative ale pelerinajului romano-catolic mondial.

Citesc jurnalul regelui Carol al II-lea din perioada exilului. Am fost uimita sa regasesc in el descrisa ziua in care Carol a vizitat sanctuarul de la Fatima. In ale sale „Insemnari zilnice”, in vol. al V-lea, care acopera anii 1946-1948 (Ed. Curtea veche, 2001), la ziua de miercuri, 7 aprilie 1948, regasim mentionata vizita la Fatima. Incepand cu sfarsitul lui 1947 sau inceputul lui 1948, regele Carol al II-lea reuseste sa revina in Europa, in Portugalia, dupa intense si uriase eforturi de a parasi Brazilia. Ex-regele se gasea, la vremea pelerinajului sau, in al optulea an de exil. Redau mai jos extrasul pentru ziua pelerinajului sau la Fatima:

„E o zi pe care o asteptam de cand am sosit in Portugalia. In sfarsit, am putut sa facem mult doritul pelerinaj la Sanctuarul N. S. de Fatima din Cova de Iria. E locasul sfant al Portugaliei, care, daca se dezvolta, poate deveni un fel de Lourdes.

Am plecat, la 9 dimineata, Duduia (n.n. Elena Lupescu), Ernest (n.n. Urdareanu), Richard, Mary si Dinu Franasovici si Tanzi, oprindu-ne in drum sa-l luam pe dr. Ribeiro. E o zi aproape de vara, si cu toata caldura, drumul este incantator. Intra-adevar, trecem printr-o tara frumoasa si bine cultivata. Vila Franca de Xiria, Caldos da Rainha si Alcobaca, unde pranzim, insotitorilor nostri facandu-li-se foame, la restaurantul „Bao”. Duduia nevoind sa manace inainte de a se fi inchinat la altarul Fatimei, a vizitat, in acest rastimp, splendida Catedrala. Dupa acest popas, urmand drumul prin Batalha, ajungem la locul sfant. Este o imensa piata arida, un fel de vale dominata de o inaltime pe care este construita basilica, urata si neispravita. In dreapta si in stanga sunt spitale pentru pelerinii bolnavi si un fel de manastire, in centrul valcelei, fantanele cu apa sfanta si locul cel mai important, mica capela, ridicata chiar pe locul aparitiilor.

Am venit, Duduia si cu mine, aci impinsi de toata evlavia si cu credinta ca Sfanta Fecioara ne va pazi si indeplini rugile. Am fost, mai intaiu, la basilica, unde nu-i nimica de vazut, si, pe urma, la mica capela, unde, ingenunchind in fata altarului, cu nespusa ardoare, m-am rugat pentru sanatatea si fericirea Duduiei si pentru mantuirea Tarii. Oh! Fecioara facatoare de minuni, implineste-mi rugile fierbinti!

Organizarea e slaba, asa incat lumanarile ce se pun  trebuiesc lasate in aerul liber. Rectorul ne-a poftit in sala de odihna a oaspetilor si, intre alte daruri, ne-a aratat frumoasa coroana data de doamnele portugheze. Daca n-ar fi fost credinta de cari eram cuprinsi, ne-am fi crezut intr-un santier oaresicare. Nefiind zi de pelerinaj, putina lume. Pe cand ne rugam, era langa noi un tanar care trebuia sa aibe mare nevoie de ajutorul Sfintei Fecioare, atat era de dus de credinta sa.

Ne-am intors prin Tomar, unde ne-am oprit ca Duduia sa manance ceva, si, pe urma, prin Tores Novas si Santarem, acasa (n.n. langa Lisabona, la Estoril). Ne-a revenit linistea in suflet.”

Impreuna lamuriri – cu Dan Puric, ianuarie 2012

Oricum ai fi, nu poti sa nu fii profund si mereu impresionat de mintea enciclopedica, ascutita desteptaciune si harul oratoric al artistului, omului de cultura si crestinului Dan Puric. Nu poti intra intr-o sala in care acesta performeaza, sau, cum spune el, „marturiseste”, si sa nu iesi cu o stare admirabila, de implinire, daca nu prin tine insuti, atunci prin altul, prin el – artistul si omul Dan Puric, care stie unde, ce si cum sa daruiasca si sa daltuiasca in mintea si in sufletul auditoriului, in functie de nivelul intelectual si spiritual al fiecaruia. Alternante de acum si aici, de trecut si istorie, de scene cotidiene hazlii, de masuri ale binelui si raului, de rotire in eternitatea clipei si intelesul ei tainic, de invataturi filosofice ori comicarii pantomimice, toate sunt moduri in care  Dan Puric exprima, daruieste, se daruieste. Are o putere uriasa de exprimare si transmitere si stie sa o faca deschizand cu maiestrie mai-toate caile prin care simturile omului pot percepe stimulii exteriori. Deschide caile si-apoi, cu rafinament si gentilete, sufla praful lui maiastru care patrunde, lucrand…

Pe 16 ianuarie, Dan Puric a avut o astfel de intalnire cu publicul care il iubeste, la Sibiu. Casa de Cultura a Sindicatelor, locul de desfasurare, a fost arhiplina, unii spectatori ajungand sa stea chiar pe scena. Probabil peste 1200 de oameni, veniti sa-l audieze, sa-l vada, sa primeasca. A spune ca Dan Puric este o prezenta umana stralucita, sub toate aspectele, este inca incomplet… Dar este imposibil sa gasesti termeni potriviti sa-l caracterizezi cu realism. Oameni ca el se nasc suficient de rar in lumea aceasta, incat fiecare ocazie de a-l audia este, pentru multi dintre noi, o mare bucurie si un mare privilegiu. In seara acestei intalniri, organizata de Asociatia „Sfintii Ardeleni” si de ASCOR Sibiu, Dan Puric a vorbit si de demnitate, caci si-a prezentat si noua carte ( a treia, numita „Fii demn!”), dar a vorbit si despre multe alte lucruri in ideea centrala care-i calauzeste preumblarile prin tara – „sa ne lamurim”, adica noi alaturi de el si el alaturi de noi, publicul sau, asupra rostului nostru ca natie, ca popor dar si ca oameni, ca fii ai unui unic Dumnezeu.

Am coborat, dusi de el, in adancurile fiintiale, ne-am intors in istorie, rafoind pagini ale caror urme se numara prin sirurile de martiri din inchisorile comuniste sau martiri ai credintei ortodoxe; am pornit apoi pe cararile altor timpuri, cand taranul roman, in felul sau neaos, intelegea si exprima starile sale primare dar adanci; am vizualizat apoi, din franturi scenice, situatii comice, aduse in zona hazului-absurd, a hazului de necaz sau a hazului de situatie. Dan Puric, aflat la Sibiu, destul de aproape de satul Lancram, locul de nastere al poetului si filosofului Lucian Blaga, a facut dese trimiteri la opera si gandirea acestuia. M-am intrebat daca omul acesta, Dan Puric, este vreodata greu de urmarit, in ceea ce spune, in ceea ce transmite. Si eu cred nu doar ca nu este, dar a pleca dupa ce l-ai audiat, avand energia inmultita fata de momentul sosirii si o stare de bucurie si implinire pe care nu doar ca n-ai avut-o cand ai intrat, dar pe care rareori le traiesti, toate acestea sunt semnele luminii. La sfarsitul celei mai bine de o ora si jumatate de „marturisiri” si de raspunsuri la intrebarile din public, cu totii am plecat cu un mare si frumos zambet intiparit pe figura, si nu doar acolo, ci, cu siguranta, si in suflet… semnul bucuriei…

Imagini din sala Casei de Cultura a Sindicatelor, Dan Puric – Sibiu, 16 ianuarie 2012:

Daruirea artistului…

„In viata mea, nu am dormit dupa un spectacol… Noptile au fost albe. De 20 de ani, Angela nu doarme dupa un concert…” – asa a marturisit de curand soprana Angela Gheorghiu, in interviul realizat la tv. de Marius Constantinescu. Am vizionat astazi la TVR1 cel mai recent interviu acordat de soprana Televiziunii Române, la sfârşitul lui 2011, cu ocazia promovării discului sau, HOMAGE TO MARIA CALLAS.

Nu am fost si nu sunt o impatimita a operei, cred ca nici nu inteleg/aprofundez suficient aceasta arta, cel putin nu inca. Pe Angela Gheorghiu am remarcat-o prima oara  vizionand tot un interviu, cu cativa ani in urma. Omul Angela Gheorghiu, cu o personalitate care razbate dincolo de sticla ecranului tv., m-a uimit!  In acest mod am fost atentionata sa incep sa-i urmaresc cariera (in masura in care pot).  Nu o auzisem, nu stiam cine este. Mi-amintesc ca similar mi s-a intamplat cand, cu  mai multi ani in urma am vizionat, tot la tv., un interviu cu scriitorul Paulo Cohelo. Si atunci, audiind si vazand pentru prima oara pe omul acela, mi-am spus: trebuie sa fiu atenta la aceasta persoana. Si apoi mi-am dat seama ca, da, persoana era o personalitate; am vazut apoi carti de-ale sale in raftul librariilor, am citit, si apoi ascensiunea din ultimii ani a scriitorului, pe scara succesului international… Probabil noua tuturor ni se intampla, ca „din prima” sa identificam persoanele care transmit ceva adevarat si intens. Angela Gheorghiu este un artist in acest sens al cuvantului, da, este om de arta, dar este si omul artei si arta unui om. Este dintre aceia care consuma umanul din om, spre a sublima in psihedelic si a-l darui auditoriului sau…

M-au impresionat cateva afirmatii ale artistei Angela Gheorghiu. Marturisea in interviu ca ceea ce se intampla cu prilejul fiecarui spectacol al ei este o daruire totala, un consum energetic, inclusiv fizic, urias. Iar in urma acestor daruiri teribile, ramane un gol urias, un gol care trebuie reumplut cu ceva. Este nevoie de o refacere a energiilor consumate, iar artistii mari cunosc probabil aceasta stare. Vorbea de o adevarata „bulimie” de un fel anume: „si golul ala parca nu se umple, parca niciodata nu-i destul” (n.n. din ceea ce ii poate fi oferit inapoi artistului). Intrebata care ar fi reactia ei fata de nereusita unui spectacol, a spus: „Tristetea mea nu ar fi pentru reactia publicului […], dar eu m-as intrista mai mult daca eu as realiza ca nu a fost ceea ce trebuie, ca n-am avut destula forta acolo…”

Intrebata cum primeste criticile din partea celor apropiati, a raspuns: „de obicei nu intreb nimic: cum a fost, cum a iesit….iar daca totusi mi se spune, mi se aduce la cunsotinta ceva, la inceput ma supar … mormai … e un defect al meu, imediat sa raspund…sa reactionez,…iar dupa ceea gandesc…”

… „Ador sa cant in baie Samson si Dalila, nu stii cum ma simt….” a mai spus Angela Gheorgiu, vorbind cu pasiune continua despre muzica, personaje si roluri din opera. „Fiecare arie are o poveste”, iar artista intra in aceasta poveste cu toata fiinta, se imbraca in ea, „Eu nu sunt Angela, sunt fiecare personaj pe care-l interpretez”.

In legatura cu eventualele competitii intre marii cantareti de opera ai lumii, printre care se numara, Angela Gheorghiu a subliniat cu luciditate ca artistul trebuie sa aiba mereu „constiinta a puterii pe care o are, sau a limitei pe care o are. Nu e in competitie cu nimeni, decat cu sine insusi.”

Despre nou inregistratul album, „Omagiu Mariei Callas”, soprana a marturisit ca inregistrarea lui s-a facut jumatate la Londra si jumatate la New York, unde in paralel lucra pentru spectacolul de la Metropolitan, „Romeo and Juliet” – care insa, nu a mai avut loc, artista anulandu-l din cauza starii avansate de oboseala, datorita efortului prea intens, care a pus-o la pamant, imbolnavind-o.

Intrebata care este orasul care o reprezinta cel mai bine, a raspuns ca Adjud si Londra (Covent Garden) – cele doua orase ce reprezinta „punctele de referinta in viata mea, artistica si personala”. Este topita dupa Bach (si a specificat „Ciaccona”) si Mozart, dar asculta muzica romaneasca, care „ma incarca foarte mult”.

In cateva randuri artsita a mentionat faptul ca nu poate sa doarma, ca o macina gandurile. Programul foarte incarcat, multele calatorii care nu ii mai plac, se pare ca in aceasta perioada din viata au devenit foarte obositoare. Mentiona faptul ca „in ultima luna” (probabil nov.-dec.2011) a calatorit in Japonia, America, Moscova, Londra (de doua ori) si Bucuresti. La intrebarea daca isi permite luxul de a avea timp sa stea in liniste, de una singura, sa mai mediteze, a raspuns, surprinzator: „nu e un lux; stau singura, am plans oceane de singuratate”…”tristetile mele, le am, sufar pentru ele, plang pentru ele, dar nu e bine sa fii singur…” Poate sa para socanta o asemenea dezvaluire, dar da, singuratatea artistului…si ieri, si azi, artistii sunt sau se simt singuri: insuficient iubiti, insuficient intelesi. Este prima oara cand am auzit-o pe Angela Gheorghiu vorbind despre singuratate cu adanca sfasiere. Si-a recunoscut si o parte dintre defecte: „sunt repezita…, intarzii…, imi place sa fiu asteptata,… sunt comoda, imi place sa ma uit la TV,”….Inainte de spectacole nu mananca nimic, absolut nimic: „am stomacul plin de tensiune, nu mananc; in ultmii 15 ani, cel putin, sunt in jurul meu zeci de oameni, nici nu as putea  sa mananc, trebuie sa vorbesc cu toata lumea”. In ceea ce o priveste, ca artist la varsta si experienta pe care o are, spune: „de cele mai multe ori gasesc ca sunt ingrozitoare… ar trebui sa ma reinventez”.

La finalul interviului, Angela Gheorghiu a vorbit din nou despre consumul energetic al artistului implinit: „si bucuria consuma, sa stiti…mai trebuie inca o inima ca sa poti face fata…”, sustinand ideea arderii intense care se produce in starile limita ale constiintei. Iar despre cum ar trebui sa fie un spectacol foarte bun, a spus: „armonie totala intre toti cei care participa la spectacol – ca sa fie bun; se petrece ceva atemporal, nu mai exista nici barbat, nici femeie, suntem un corp comun.”  Artistul care daruieste, emana din el, destina,  prin menirea si harul pe care le are…energii nevazute si pretioase aruncate cu darnicie si adanca dragoste spre inimile publicului.

15 ianuarie – Sa punem o lumanare pentru Mihai Eminescu

Desi 15 ianuarie este ziua sa de nastere, destinul atat de trist al omului de cultura si patriotului national Mihai Eminescu, ne trimite cu gandul la a aprinde o lumanare care sa arda in aceasta lume fizica amintind arderea de tot a fiintei si sufletului sau de-a lungul vietii aici…

Un site cu informatii mult mai largi decat cele privind opera poetica a „Luceafarului” poeziei romanesti: http://www.mihai-eminescu.net/

Azi se implinesc 69 de ani de la moartea genialului Nikola Tesla

La 7 ianuarie 1943 murea la New York unul dintre cele mai mari genii tehnice ale lumii: NIKOLA TESLA. De origine croată , fizicianul Nikola Tesla si-a pus amprenta in practic toate tehnologiile pe care le utilizam in prezent si care folosesc electricitatea ca sursa de energie. Inclusiv in ceea ce priveste tehnologiile fara fir (wireles…). Personal, il consider geniul suprem al lumii tehnologice in care traim,  intrecand pe Albert Einstein in capacitate intelectuala si impact creator.

De cativa ani mi-am propus sa ajung sa vizitez muzeul Nikola Tesla din Belgrad, dar inca nu am ajuns. Sunt sigura ca orice om merita sa faca acest efort, macar pentru a obtine o perspectiva asupra felului in care poate functiona mintea umana…

Un alt fizician roman de aceasta data, rector al Scolii Politehnice din Bucuresti (numita din 1931 „Carol al II-lea”), Nicolae Vasilescu-Karpen, a demarat o activitate de acordare a diplomelor de Doctor Honoris Causa incepand cu 1936, de catre aceasta institutie. Primul beneficiar al acestei diplome a fost Maresalul Prezan, in 1936. A doua personalitate care a  primit titlul de Doctor Honoris Causa a fost inmanat celebrului fizician si electrotehnician de renume mondial, Nikola Tesla (in noiembrie 1937). O recunoastere minunata…

Imaginea este preluata de pe: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nikola_Tesla

Anul 2012 – anul Sibiului baroc

Dupa ce a fost capitala culturala europeana in 2007, Sibiul va fi promovat drept unul dintre cele mai atractive orase in stil baroc, in anul 2012.

Cea de-a patra ediție a calendarului Mitichi, intitulat „Baroque, baROCK” s-a lansat la sfarsitul lui decembrie 2011 la Sibiu. Cadrele calendarului și filmul de making-of, realizat de Sebastian Marcovici și Bogdan Tătăroiu, s-au realizat in diverse locatii baroc din Sibiu. Shootingurile au avut loc la Casa cu Cariatide, lângă statuia Sfântului Nepomuk, la Biserica Romano Catolică, în Biblioteca Astra – Sibiu, dar şi la reședința de vară a Baronului Brukenthal de la Avrig sau la Biserica Armenească din Dumbrăveni (ambele in jud. Sibiu).

Primul eveniment inclus pe agenda culturala Sibiul Baroc a fost precedat de o  proiectie 3D pe fatada Salii Thalia, in seara zilei de 31 decembrie. Tema proiectiei 3D a fost tocmai anul cultural 2012 de la Sibiu, unul care isi propune sa promoveze latura baroca a Sibiului:

Pe agenda evenimentelor culturale ale Sibiu Baroc Update  sunt inscrise 94 de evenimente, care se vor derula in perioada februarie-decembrie 2012. Costurile proiectului sunt de aprox. 1 milion lei iar 3/4 din suma provin din fonduri nerambursabile. Responsabila proiectului este dna Stela Matioc. Una dintre locatiile cele mai importante in care se vor desfasura evenimentele este Muzeul Brukenthal, deschis publicului in anul 1817, fiind primul muzeu din Romania si din centrul Europei.

Mozart – Simfonia nr. 40 in sol minor

Aceasta bucata muzicala, de nici 8 minute durata, apartinand lui W.A. Mozart, este prima pe care memoria mea muzicala de copil si-o aminteste. Este prima ce mi s-a imprimat in minte si a ramas acolo pentru totdeauna… Adesea creierul meu o scotea la iveala fara ca eu sa intervin si incepeam s-o aud in minte si-apoi s-o fredonez  pur si simplu. Nu stiu cati ani sa fi avut cand s-a intamplat „imprimarea” si nici daca s-a intamplat de cum am auzit-o prima oara. In orice caz, nu am trait intr-o lume inconjurata de muzica simfonica. Desi in clasa I-a parintii mei m-au dat la ore de pian la scoala de muzica. Dupa un an am renuntat, nu fiindca nu-mi placea muzica, ci fiindca rigoarea aceea nu mi se potrivea. Parintii inchiriasera pentru mine o pianina acasa, pentru a exersa, dar asta era supliciu pentru mine. Este posibil ca nici profesoara sa nu ma fi atras. Pacat… Insa muzica a ramas si ramane pentru mine una dintre cele mai mari pasiuni. Au trecut multi ani pana am stiut si constientizat cui apartine aceasta mica simfonie, atat de apropiata mintii mele.

„Un sihastru al spiritului romanesc” – Constantin Noica

Am dat intamplator, intr-o librarie electronica de pe net, peste o carte micuta, avand pe coperta o fotografie din fata Schitului de la Paltinis, de la inmormantarea filosofului Constantin Noica, din decembrie 1987. Cartea se numeste „Constantin Noica in amintirile si marturisirile unui preot ortodox” iar autorul este Constantin St. Dogaru (Ed. Paralela 45, Pitesti, 2008). Primul meu gand, cand am vazut cartea, a fost: ea trebuie sa ajunga in mainile Parintelui Rafail Noica (fiul filosofului) – care acum sihastreste in Muntii Apuseni, retras total din lume (v. „Duhovnicul nevazut – Rafail Noica„). Voi incerca sa materializez acest gand al meu, care nu a venit intamplator, si sa ajung sa inmanez cartea, fiului… Alaturi de aceasta carte, am mai pregatit una spre daruire, tot despre Constantin Noica, pe care cred ca Parintele Rafail ar putea fi doritor s-o citeasca.

Cartea preotului C.St. Dogaru este o marturie minunata… Este vorba de un tanar preot de 30 de ani, care in septembrie 1984 se hotaraste sa faca o vizita la Paltinis, in locul de retragere fortata a filosofului Noica. Spre a-l intalni, spre a cunoaste direct pe „sihastrul spiritului romanesc”. Merge acolo, insotit de prietenul sau, Dan. Cu mari emotii… Spre imbunatatire…

„[…] Vine ospatarul caruia Noica ii spune ca stiu cei de la bucatarie ce mananca. Incep discutiile. Il las pe Dan sa vorbeasca, eu asumandu-mi rolul de ascultator. E un adevarat <<deliciu>> verbal. Dan intreba, iscodea, Noica raspundea. Faptul ca Dan spusese ca e scriitor, membru al U.S.R. (n.n. Uniunea Scriitorilor din Romania), lui Noica nu-i picase bine. Am stat cuminte in banca mea. Noica l-a mirosit – ca sa zic asa – pe Dan, i-a simtit superbia si in cateva replici l-a <<desumflat>>… Ma miram cum poate sa manance si sa vorbeasca in acelasi timp. Replica fara sa-si ridice ochii din farfurie, decat asa, din cand in cand. Aveai impresia ca vorbea de unul singur.”

„… Urcam pe potecuta si, in dreapta, ascunsa de arbori inalti, paltini intunecosi, se zareste vila acestui sihastru al spiritului romanesc si european. Urcam prin intuneric cateva trepte. Ajungem in fata unei usi pe care Domnia sa ne-a deschis-o reverentios, poftindu-ne inauntru cu politetea-i bine cunoscuta. Intram in mica-i odaie. Sunt descumpanit. Dintr-o data imi vin in minte cuvintele lui Heraclit presocraticul: <<Intrati, sunt zei si aici!>>… O camaruta cu pereti albi, doua paturi, unul lipit de peretele din spate, altul mai la mijloc. Peste ele, un fel de <<tablita>> – probabil ca pe ea se scrie, dar cum? In stanga, langa usa, soba si cateva lemne […] In dreapta, un fel de etajera cu carti, doua scaune (unul s-a dezmembrat cand Dan s-a asezat pe el, gata-gata sa cada). Parca-l vad. Sta pe pat, rezemat, isi scoate pipa, o indeasa de tutun, o aprinde si pipeaza. Ora incepe. Isi scoate un carnetel si ma trece in el. Isi noteaza numele meu, licenta, ce stie, ce-i trebuie… Vorbeste mai mult Dansul. Imi amintesc ca la masa a avut cuvinte de lauda la adresa teologiei si a matematicii: <<Azi – zicea – daca vrei sa faci ceva serios, nu poti face decat teologie sau matematici pure…>>”

Am parcurs numai primele 20 de pagini din carticica, si mai sunt, pana la 135… Dar e o carte din cele scrisa cu sufletul. De un preot oarecare din aceasta tara, care in tinerete l-a cunoscut si vizitat de cateva ori pe marele filosof roman.  Despre care Parintele Galeriu afirma: „Constantin Noica e un om mantuit”;  iar Nicolae Steinhardt (mai tarziu Parintele de la Manastirea Rohia) spunea: „In afara parintilor mei, C. Noica e omul care mi-a influentat cel mai mult viata. Mi-a deviat-o. Datorita lui m-am nascut a doua oara.”

Probabil ceva similar a simtit si preotul Constantin St. Dogaru, autorul cartii amintite, preot tanar (pe atunci) la Cornu de Jos, un sat intre  Ploiesti si Urziceni.

Manastirea Horezu si inima Reginei Maria a Romaniei

Regina Maria a fost foarte legata de Manastirea Horezu din Oltenia. Din pacate, sunt putine (deocamdata) sursele biografice care intra in profunzimea acestei legaturi. Regina Maria gandea adesea cu sufletul si de aceea exista o mare sansa ca legatura ei tainica si adanca cu acest loc sa fi fost una cu totul speciala. La un moment dat, respectiv legat de toamna anului 1916 (in timpul primului razboi mondial),  in cartea sa „Povestea vietii mele” , regina consemneaza: ” […] Scumpa noastra Oltenie nu mai poate fi aparata. E un gand ce nu se poate indura, totusi se pare ca ne e scris ca partea cea mai bogata, cea mai frumoasa, cea mai romaneasca din tara noastra sa fie napadita de dusmani. Ma gandesc la frumosul meu Horez, minunata manastire alba. Mi se spune acum ca tocmai acolo se dau luptele, asadar nici o picatura de amaraciune nu trebuie sa ramana negustata. Vor distruge acel coltisor de pace ales al inimii mele si care mi-e atat de drag, incat am cerut sa fiu inmormantata acolo cand imi va veni ceasul„. Era in ziua de marti, 8/21 noiembrie 1916 cand regina scria acestea in insemnarile sale zilnice (conform extrasului din cartea sa „Povestea vietii mele”, vol. 3, pag. 87, Ed. Rao, Bucuresti, 2011).

Dupa incheierea primului razboi mondial, regina revine din Moldova, de la Iasi – unde familia regala s-a retras pentru doi ani, deoarece capitala fusese ocupata. Reintoarsa la Bucuresti la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, primele ei vizite la revenire sunt in patru locuri – cele mai dragi sufletului ei. Unul din ele este Horezu. Iata-le insiruite mai jos intr-un extras din insemnarile reginei, in ordinea in care erau in sufletul sau: „For a long time we belonged to the unsettled part of the world. In­deed, in every way my life had been cut in two halves, the first half lying in a past further away than the mere number of years. I came back to Cotroceni, Copaceni, Sinaia, Horez; I sailed again up and down the Danube, took possession of mountains, hills and plains. I rode once more on my long sea-shores—I watched the sunsets, the harvests, the deep winter snows; I have been covered with the dust of our long, endless Roumanian roads, now become ever so much longer still.”

In testamentul reginei din iunie 1933 ea schimba dorinta de a fi inmormantata la Horezu, cu cea de a fi inmormantata cu trupul alaturi de sotul sau Regele Ferdinand, la Manastirea Curtea de Arges, iar inima sa ii fie depusa in Capela Stella Maris de la castelul sau din Balcic. Asa cum se stie, actualmente inima Reginei Maria se gaseste la Muzeul de Istorie al Romaniei, asteptand de multi ani deja, sa fie stramutata si asezata in sora-capela, pe nume tot Stella Maris, dar la Bran, dupa cum planuise fiica sa cea mica, Principesa Ileana, dupa trecerea Balcicului in granitele Bulgariei.