Ipocrizia

E-atat de bolnava societatea noastra umana de ipocrizie, ca devine sufocant si-apoi mortal. La prima vedere, nu pare un sentiment atat de urat sau periculos, dar constant si in doze mici, otraveste iremediabil mediul si il dezagrega. Urasc cu totul minciuna, dar ea e doar varful de lance; insa ipocrizia se strecoara pe langa noi si in noi, precum serpii care se preling prin ierburi, in liniste, colcaind din ce in ce mai multi in jur, pana cand nu mai ai unde sa calci. Ipocrizia care sufoca spiritul nobil si extermina lent orice urma de optimism pentru natura umana…

Despre omul cumpatat

Cu cativa ani in urma am ajuns la Barcelona.

Auzisem intai de Sagrada Familia, biserica unei arhitecturi incredibile, fascinante si greu de imaginat aprioric. Apoi am auzit despre numele arhitectului care o gandise si construise. Antonio Gaudi… Apoi am vazut poze ale Sagradei, si-apoi alte poze cu  constructiile sau imaginatia sa arhitectonica pusa in aplicare. Devenise deja fascinant. Si-apoi am gasit si cumparat o carte: „Gaudi – Biografie” de Gijs Van Hensbergen.

Mi-a placut teribil Moto-ul acestei carti, extras din George Bernard Show („Om si Supraom”), care spune: „Omul cumpatat se adapteaza la societate; omul necumpatat persista in incercarea de a adapta societatea la el. De aceea, intregul progres este influentat de omul necumpatat.” Sunt deja ani bunicei de cand am citit acest pasaj, si continui sa ma intreb adesea in ce masura sunt un om cumpatat sau nu. Dar poate lucrul acesta nu are importanta, sau poate nu acum. Dar acest pasaj mi-a venit mereu in minte, atunci cand atitudinile sau actiunile mele au fost contrare majoritatii. Atunci cand au fost intelese eronat sau nu au fost intelese. Dar da, sunt perfect de acord cu afirmatia de mai sus a lui G.B. Shaw. Si este una pe care o port in minte mereu!

Dupa cartea despre Antonio Gaudi am ajuns sa vad pe viu o parte dintre operele arhitectonice ale sale din Barcelona: Casa Milr, Casa Batlo, Park Guell, Sagrada Famiglia. Aceste opere trebuiesc vazute, trebuiesc parcurse, cu privirea, cu mintea, cu sufletul, cu imaginatia. Si-apoi gandurile privitorului se-aseaza, se domolesc, se concretizeaza. Si se imprima. Felipe Fernandez-Armesto spunea, comentatnd despre cartea biografica mentionata anterior: „Gaudi a fost cel mai iubit, cel mai urat si cel mai putin inteles arhitect din istoria omenirii. […] Cartea reprezinta o excelenta pregatire in vederea infruntarii provocarii reprezentate de Gaudi – originalitatea artistului, parerea de rau a unui pacatos, maretia unui sfant – admitand in acelasi timp cat de putin inteligibila este realitatea si cat de greu este s-o simti.”

DOAMNA DE TURTA DULCE / THE GINGERBREAD LADY

Am avut bucuria si placerea sa revad (si foarte rar mi se intampla sa tin sa revad…) o piesa de teatru a dramaturgului american Neil Simon, scrisa in 1970, si regizata la Teatrul Radu Stanca din Sibiu de Serban Puiu. Titlul piesei in original este „The gingerbread lady” (Doamna de turta dulce). La prima vizionare am ramas incantata atat de subiect, cat mai ales de punerea in scena si jocul a trei dintre actori: personajul principal (Evelyn Meara)-jucat de Mariana Mihu, prietena acesteia (Toby)-jucat de Raluca Iani si cel de al doilea prieten (Jimmy)-jucat de Nicu Mihoc. Asa incat, la ceva mai bine de un an de la prima vizionare, am reusit sa revad spectacolul a doua oara. La fel de incantata! Desi in referinte am gasit ca aceasta piesa a lui Neil Simon  a fost dintre cele de succes redus pe Broadway, mie mi s-a parut una dintre piesele cele mai bune de felul ei.  O drama amaruie cu accente comice, impanata cu ironie. In cronici am citit ca adaptarea in limba romana este fidela textului original. Scenografia realizata cu inspiratie de  Iuliana Gherghescu si insertiile melodice americane recompun fericit „starea americana” a anilor ’70, pe care eu am trait-o vizionand la TV multe din filmele americane ale acelor ani. Decorul vizual-auditiv-scenic al piesei este cat se poate de potrivit, creind o atmosfera desavarsita jocului personajelor intr-un apartament new-yorkez de doua camere, undeva in vestul Manhattanului. Piesa s-a jucat prima data pe Broadway la Playmouth Theatre, incepand cu decembrie 1970. De mai slab rasunet, dupa 12 avantpremiere si 193 de reprezentatii pe Broadway, piesa nu s-a mai jucat acolo. Reluarea ei la noi, dupa mine, a fost o idee grozava.  

Subiectul principal se invarte in jurul eroinei Evy Meara, o fosta cantareata de cabaret a carei cariera si casnicie au fost distruse de alcool. Piesa se deschide cu revenirea acesteia acasa, dupa externarea dintr-o clinica de reabilitare pentru tratarea dependentei de alcool. Evy se intoarce în apartamentul sau din New York dupa 6 saptamani de chin in clinica de dezalcoolizare si cu mai multe kilograme in minus. Revenita acasa este hotarata sa isi refaca viata.  Centrul de greutate al actiunii este legat de prezenta in viata femeii a fiicei sale adolescente, Polly, care vine sa locuiasca la mama sa, dupa ce fusese crescuta pana la varsta de 16 ani de tatal sau si de mama sa vitrega. Slabiciunile mamei, dezechilibrul emotional, recaderea pe panta bauturii, o fac pe Poly sa isi asume cu curaj si dragoste rolul de parinte, cu atat mai mult cu cat situatia mamei se degradeaza. Jimmy  si Toby, cei mai apropiati prieteni ai fostei artistei, incearca cu sinceritate si caldura sa ii fie alaturi în aceste momente, dar sunt mult prea prinsi în propriile drame pentru a putea controla situatia prietenei lor. Dealtfel, ambii prieteni ai Evelynei au ei insisi mari dezechilibre – el este homosexual si este respins de a mai juca un rol de actor ceea ce ii duce de rapa cariera, iar Toby este, la 40 de ani, parasita de sot, dupa ce isi trece in revista „devastatoarele” iubiri lasate in urma, in vremea tineretii. Un fost iubit al lui Evy, Lou, muzician, cu care a trait cele mai frumoase 8 luni din viata ei, dar care a parasit-o pentru o fata de 18 ani, incearca sa reintre in viata ei, zguduind-o psihic si mai tare. Toate aceste evenimente sunt prea mult de suportat pentru Evy, care sufera o cadere nervoasa si se întoarce la vechile obieciuri, îndepartându-si familia si prietenii. In final, prin dragostea si staruinta fiicei Poly, Evy reuseste sa se ridice si sa reia viata in piept cu curaj, ca o mama responsabila, asa cum nu reusise niciodata pana atunci. Happy-end-ul piesei m-a bucurat mult, caci subiectul nu este deloc usor si nici departat de realitatile lumii noastre. Piesa este jucata cu extrem de mult farmec, dinamism, inspiratie si naturalete, mai ales de actrita Mariana Mihu. Subiectul, atmosfera si jocul au fost dintre cele mai bune!

Sufletele noastre au aripi…

Singura mare libertate ce ni s-a dat Aici este sufletul! El, cel dintai, se poate desprinde de cele ce nu-i sunt trebuincioase, ce nu-i priesc, ce-i tin inlantuit dorul de Lumina. Traind in lumea noastra umana atat de imperfecta, atat de murdara si uneori atat de nesuferita, incat avem impresia ca doar un strop ar mai trebui ca sa pierim de durere si scarba, avem uneori strafulgerarea putintei de eliberare. Acele clipe sunt providentiale, si niciodata sa nu le ratam! Ele vin, uneori se nasc precum fulgii din inaltul cerului, imprevizibil, coborand peste noi, si ne iau prin surprindere. Alte ori, tanjind dupa ele, le chemam, cu forta misterioasa a Eu-lui nostru interior. Eliberarea de toata greutatea atarnata de noi in aceasta lume, din care Ne-a plamadit, este uneori posibila! Cateodata pentru foarte scurt timp – fractiuni de secunda, alte ori pentru ore sau chiar saptamani, ne este daruita pregustarea, inca de-Aici.

Ma strafulgera prin minte, cea mai frumoasa definitie a iubirii pe care  am auzit-o eu vreodata. Apartine lui Michelangelo Buonarroti, cel mai important artist din perioada de varf a Renașterii italiene (alaturi de Leonardo da Vinci). Michelangelo afirma:

Iubirea este aripa dăruită de Dumnezeu sufletului, pentru ca să urce până la El„.

Aripile sufletului nostru de oameni sunt din alta plamada decat restul fiintei noastre. De-aceea nu se vad, dar se simt. Avandu-le, totul devine posibil!

Amintindu-mi de Michelangelo acum, mi-am daruit si va impartasesc franturi dintr-o compozitie lirica a sa, iar apoi, mai jos, un filmulet despre unul dintre desenele sale atat de interesant prin semnificatie, numit „Il Sogno” (Visul) :

„Împovărat de ani și de păcate plin,
cu o puternică tristețe înrădăcinată,
vecină-mi este moartea care mă veghează
și-n inimă nutresc venin.

Nu mai am forțele-mi de care am nevoie
să schimb această viață, dragostea,
vestimentația sau soarta,
fără prezențele tale divine și clare,
a fiecărui drum înșelător.

Dragul meu domn, nu e de-ajuns
să mă dorești și să aspiri spre cer
doar pentru că sufletul ar fi,
nu ca prima dată, creat din nimic.

Mai mult decât atât, privezi,
dezbrăcând sufletul de moarte,
mă rog primește-mi înaltul drum,
să poată fi mai sigură și mai vizibilă
întoarcerea.”

Icoanele noastre sfinte

De curand am vizionat niste minunate si foarte vechi icoane pe lemn, respectiv obiecte de cult, de secol XVI-XVIII, care m-au impresionat! Cateva imagini impartasesc aici, cu gandul si inima Sus, catre Tatal Nostru din Ceruri si catre maestrii romani care au cioplit si pictat lemnul dand viata bobului de sfintenie din fiecare om…

Această prezentare necesită JavaScript.

Alba Iulia – Sala Unirii

Regele Ferdinand si Regina Maria au ajuns la Alba Iulia la 30 mai 1919. Erau insotiti de Principesa Ileana, fiica cea mica a cuplului regal. Primirea Majetatilor Lor a fost facuta de prefectul de atunci al judetului, Ioan Pop, si de primarul Camil Velican. Insotiti de taranistul Iuliu Maniu, pe atunci presedinte al Consiliului Dirigent, au vizitat Sala Unirii. In discursul sau din acea zi de la Alba Iulia, regele Ferdinand spunea: ” […] Aici a fost in timpuri vechi cetatea Marelui Voievod care fusese stapanitor peste o Romanie Mare. Aici este cuprinsa toata durerea, toate chinurile unui popor, care nu a vrut sa aiba altceva sub soare decat sa-si exprime in graiul lor dorintele sale, asa de modeste. Eroii care au precedat generatia de azi au suferit aici, in Alba Iulia, pentru credinta lor fata de Neam si Dumnezeu. Martiriul lor a dat roade binecuvantate, caci tot aici, la 1 Decembrie 1918, s-a votat alipirea acestor tinuturi la Patria Mama.”

In Sala Unirii, actualmente, exista atat elemente istorice legate direct de evenimentul de la 1 Decembrie 1918, cat si elemente istorice post-eveniment. Exista aici biroul pe care s-au semnat documentele marelui eveniment, dar si foaia „Glasul Ardealului” din data de 20 nov (3 dec.) 1918, care marcheaza in scris cele intamplate. Este adus aici aparatul de fotografiat cu care Samoila Marza a realizat fotografiile la Marea Unire Nationala si o mica fotografie a acestuia. Am vazut drapele frumoase, tesute la razboi, din acel timp, apoi am vazut busturile in bronz ale Reginei Maria si Regelui Ferdinand. Intr-un capat al salii, a ramas organizata o micuta dar foarte sugestiva si cutremuratoare expozitie in imagini, intitulata „Generatia Unirii – Exerminata in Gulagul Romanesc”.  

Fotografiile la Sala Unirii, de mai jos, au fost luate la 2 februarie 2012:

Această prezentare necesită JavaScript.

Poveste de iarna in Apuseni

Sufletul meu alearga acolo, cand i-e dor! Acolo e-o liniste de-un anume fel, e aerul de-o anume aroma, iar firea in jur imi creaza o anume stare, de pace, de liniste, de armonie si de iubire. Sufletul meu alearga acolo sa se regaseasca, sa se limpezeasca, sa se adape. Am gasit acolo un cuib minunat pentru sufletul meu, si coltul acela de tara, descoperit tarziu, este legat de lucrurile frumoase si bune din ultimii ani ai vietii mele de-acum. Pozele sunt facute la 1 februarie 2012, unele dintre ele pe Partia de la Vartop.

Această prezentare necesită JavaScript.

Alba Iulia – Catedrala Incoronarii

Am vizitat de curand Alba Iulia. Oras frumos si drag sufletului meu. In inima orasului, toata zona sa istorică, Cetatea Alba Carolina, cu fortareata sa, sunt in renovare. Parcul din fata Bisericii incoronarii, este si el, in plin santier. Investitii mari, lucrul in toi, in plina si geroasa iarna. Impresionant pentru zilele noastre!!!

Am intrat in Catedrala Incoronarii, acolo unde, la 15 octombrie 1922, regele Ferdinand si regina Maria au fost incoronati regii Romaniei Mari. In fata portii de intrare in incinta strajuiesc cele doua busturi regale, imortalizate in foto mai jos. Biserica, toata curtea ei, frumoasa si inaltatoare,… sugerata ca idee si locatie de istoricul Nicolae Iorga, s-a construit foarte repede, piatra de temelie fiind pusa la 28 martie 1921  (a doua zi de Paste) iar finalizarea facandu-se in septembrie 1922 . La 8 octombrie 1922 a fost sfintita si a primit hramul Sf. Arhangheli Mihail si Gavril. La aceeasi data se cinsteste memoria lui Mihai Viteazul.  

Daca ar putea scoate sunete locasul acesta, cred ca am auzi un imn continuu…cel al Romaniei Mari. Cred ca e imprimat in fiecare piatra, in toata incinta, de la poarta si clopotnita, pana la altar.  In interiorul bisericii, scapate de distrugerea comunista, cele doua fresce ale regilor Romaniei Mari: Ferdinand si Maria. Biserica Incoronarii, impetuoasa, impresionanta, inaltatoare! Fotografiile de mai jos sunt facute in ziua de 2 februarie 2012 (data pe fotografii – eronata), la Biserica Incoronarii din Alba Iulia:

Această prezentare necesită JavaScript.

O clipa de gratie, in Apuseni

Pe acest blog, in ziua de 6 ianuarie 2012, scriam despre doua carti privitoare la filosoful Constantin Noica, pe care le-am achizitionat dintr-un impuls instant si puternic, cu dorinta expresa de a face ca ele sa ajunga la fiul filosofului, Parintele calugar Rafail Noica. Stiut fiind ca Parintele Rafail sihastreste in Muntii Apuseni si ca de circa trei ani de zile nu primeste pe nimeni, nu stiam exact cum voi face ca aceste carti sa ajunga la parintele, dar in adancul meu stiam ca aceasta se va intampla. Sunt lucruri dincolo de fire, intamplari dincolo de ratiune. Miracole! Eu stiu ca ele exista, le-am trait, si le primesc cu fericirea deplina a luminii.

Miracolul despre care povestesc acum, mi-a placut sa-l numesc  „clipa de gratie”, caci tine de un moment in timp si de o stare a lucrurilor, ambele sub gratie divina. Am plecat spre Apuseni pe 31 ianuarie (2012) la pranz. Am luat si cele doua carti pregatite pentru Parintele Rafail cu mine, desi era prima incercare de a le face sa ajunga la dumnealui, dar nu plecasem special in acest scop in Apuseni. Pe drum gandeam asa: ce minunat ar fi daca Parintele ar cobora de la colibita lui de la munte, la casa unde urmeaza sa poposesc eu… Gandul acesta care, stiind ca parintele de-atata timp nu mai coboara printre oameni, dar’mite sa vina chiar acolo unde mergeam eu, poate parea utopie curata!  Dar eu il aveam, il invarteam in minte, cu speranta! Un gand similar m-a urmarit ca o imagine vie, in drumul meu in Apuseni, descris in jurnalul meu electronic la data de 29 octombrie 2011 (chipul zambitor al parintelui Rafail insotindu-ma, proiectat fiind pe dealurile Apusenilor). Se intunecase cand am ajuns la Albac, pe 31 ianuarie, acolo unde poposeam. Am intrat cu masina in curtea destinatiei mele, si acolo era, cu motorul pornit, o Dacie 1300 veche, cu motorul pornit. Eu nu am vazut cine este in masina, ma miram doar de vechimea masinii, dar dragul meu insotitor, mi-a spus ca in ea sunt niste calugarite, si m-a trimis sa intreb daca nu au vreo legatura cu parintele. Imediat am coborat din masina si m-am dus sa le prind, sa nu plece. Dacia aceea era pe punctul de a pleca, mai vorbeau cu gazda, care, auzind intrebarea mea daca maicutele pot duce ceva Parintelui Rafail, mi-a raspuns imediat: DA! Eu, incremenita de fericire, am luat repede cartile pregatite si le-am dus. Masina aceea ma astepta………. In masina erau doua maicute: una la volan, si una pe bancheta din spate. Am dat cartile celei de pe bancheta din spate si am intrebat-o daca poate face ca aceste carti sa ajunga la Parintele Rafail. Mi-a raspuns imediat: „da, da, sigur ca da!”. M-a intrebat cine sunt, cine sa-i spuna ca i-a trimis cartile. Eu am raspuns: „Parintele nu ma cunoaste”. Apoi, dupa cateva secunde, m-am gandit totusi sa-i transmit prenumele meu, desi, poate nici nu conteaza… Iar eu, ca orice mirean prea legat de timp si spatiu, am intrebat, revenind in dreptul usii inchise a Daciei pregatite sa plece: „cam in cat timp credeti ca pot sa ajunga cartile la Parintele, in 2-3 saptamani, oare, pot ajunge?” Maica mi-a raspuns, parca uimita: „Cum asa, pai maine sau poimaine vor ajunge. O sa chem pe cineva si o sa i le duca!” Pentru mine, „intamplarea” era din alta lume. Care ar fi fost sansa acestei intalniri? Cat de mica? Ca in acelasi loc si in acelasi moment, mesageri din lumea noastra si din cea a luminii, sa se intalneasca pentru a transmite intre tata si fiu franturi de destin sub forma de carti?… Timpul este de iarna, greu si geros (au fost -22 de grade C in noaptea dinspre 31 ianurie/1 februarie). Drumul pana la colibita parintelui abia se poate face vara cu masina, dar numai pana la cca. 3km de casuta. Apoi, pe jos. Eu nu am ajuns pe jos, dar am fost cu masina pana la punctul limita unde se putea urca, pe vreme de vara. Clipa de gratie, despre care povestesc, se petrece in cel putin in trei planuri: unul este acela in care eu, cea care atat de des am urcat la Schitul de la Paltinis unde odihneste somnul de veci Constantin Noica (tatal Parintelui), si m-am gandit adesea la puterea acestui om de a indura domiciului fortat si insingurat sus in munte, 12 ani,  eu am simtit nevoia de a transmite  fiului filosofului un mesaj de la tatal sau de Dincolo; al doilea este acela in care eu, care stiam ca Parintele Rafail Noica nu a mai trecut pe la Paltinis de foarte multi ani (desi speram mereu sa il vad intr-o zi acolo…), eu am gasit in sufletul meu impulsul de a alege si a face ca acele doua carti sa ajunga la fiu dinspre tatal sau,  franturi de viata, reconstituiri, de mare profunzime; al treilea este interventia „clipei de gratie” in care un acelasi moment si loc au fos alese, spre a da sansa de re-legare a celor doua lumi – intre tata si fiu. Am fost desigur, ceva vreme, miscata de clipa de gratie pe care am trait-o din nou in acesti Munti Apuseni, care adapostesc pe unul dintre cei mai insemnati Duhovnici romani contemporani, pe „duhovnicul nevazut”, Rafail Noica.

Pun mai jos cateva poze facute pe 1 februarie 2012 in zona Arieseni, Muntii Apuseni:

Această prezentare necesită JavaScript.

Next Newer Entries