Craciun in Tara Fagarasului

In ziua de Craciun (ieri) am ajuns, dupa dorinta, la slujba de la Manastirea Brancoveanu din Sambata de Sus, din Tara Fagarasului.  Cu ani in urma, aici a slujit – ca nimeni altul, Parintele Arsenie Boca, pe care atat de multi romani il iubesc si il cauta mereu, azi  – fie la Sambata, fie mai mult la Prislop, la mormantul sau cu cruce de lemn. La Sambata, de-o vreme, simt dainuind forta spirituala a Omului care a fost Parintele Arsenie si reusesc uneori sa imi imaginez timpul in care miile de oameni ii ascultau cuvantul intelept si drept, numarandu-ma si eu, imaginar, printre ei.

Am audiat ieri Sfanta Liturghie la Manastire, in Paraclisul cel Nou (bisericuta veche in care slujea Parintele Arsenie era ieri, in timpul slujbei, incuiata…), unde un sobor de preoti si o parte dintre calugarii manastirii au adus in cuvinte Ziua de bucurie a Nasterii Domnului. Calugarii au intonat si cateva colinde, si marturisesc ca glasul micului cor nu m-a patruns, dar m-am bucurat de auditia unor colinde mult mai rar auzite. Ceea ce am vazut frumos a fost grupul de Crai cu obiceiul lor in biserica si apoi grupuri de tineri imbracati in costume nationale cu obiceiurile locului venind inspre manastire la ora pranzului, in vremea „iesitului din biserica”. Mai era zapada la Sambata, dar a fost cald si totul siroia sub soarele minunat. Am avut ragaz sa ma plimb pe aleile strajuite de bradutii densi si taiati cu grija, sa vad lacul inca inghetat, padurea si paraiasul de langa manastire. Bineinteles, Muntii Fagaras strajuind in fundal, si acea sea munoasa din dreptul Manastirii, pe care o recunosc de la distanta pe masura ce ma apropii de Tara Fagarasului.

Destul de multa lume, venita de peste tot in zona, a facut locul mai galagios decat as fi vrut. Numeroase masini, probabil multe persoane venite sa ramana o perioada spre linistire. Manastirea de azi este cu siguranta cu totul alta decat cea de pe timpul Parintelui Arsenie. Ne bucuram insa de tot ce pastreaza in amintire viul sau har si exemplul unui Om al lui Dumnezeu, cum rar ne este ingaduit sa aflam…

JD501422 JD501419

„Libertatea inseamna sa nu ai motive sa fugi de Dumnezeu”

Aproape la fel ca si moartea, libertatea este un subiect la fel de greu si de sensibil. Avem adesea impresia ca nici moartea n-o putem intelege si accepta, si nici libertatea, in sensul ei cel mai profund. Libertatea este un dat de Sus, insa de cele mai multe ori suntem inconstienti fie de aceasta, fie de felul in care sa ne comportam in raport cu aceasta libertate. O ducem in mintea ori in sufletele noastre, infestate de prea lumestile repere si o terfelim, o rebegim. Si… in final, ne strivim ori chiar ne omoram libertatea. Este un dar atat de urias si de pretios incat, cred, putini dintre oameni o pot cu adevarat purta ori ii pot trai valoarea. Adesea ne plangem de nelibertate, de inlantuire, de marginire si limitare a libertatii, dar cred ca toti avem suficiente exemple de oameni care nu si-au stiut pretui libertatea, ori nu si-au pus-o pe cale, ci si-au naruit-o ei insisi.

Voi cita mai jos (ca si in titlu) pe Parintele Savatie Bastovoi (dintr-un articol al sau din 2001):

Omul liber este cel care nu-şi vinde libertatea nici pe bani, nici pe femei, nici pe vin, nici pe slavă. Omul liber este cel care nu se mai teme de moarte, nici pentru sine, nici pentru apropiaţii săi. Omul liber, în concepţia creştină, este un om postum.

Omul liber, ca şi Ulise al lui Homer, generalul chefalenilor, poate fi aruncat gol într-un oraş străin şi nu se pierde, deoarece, în loc de haine, este îmbrăcat cu virtute. El are întotdeauna toată averea sa cu sine, cărând-o pe spatele inimii, ca un melc care îşi duce casa. Aceasta este o bogăţie care nu trezeşte invidie, Crucea lui Hristos, povara pe care a dus-o Dumnezeu pe drumul Golgotei, pentru a-l elibera pe om din robia păcatului şi a morţii.

Ne amintim Nasterea Domnului

Am fotografiat azi scena Nasterii Domnului intr-un mall luminat si colorat, pregatit de Craciun, unde m-am bucurat sa regasesc si aceasta scena, alaturi de nenumaratele suveniruri si cadouri cu care suntem imbiati in fiecare Ajun de Craciun pana ne pierdem ratiunea si cumpatarea…

JD501405

In fata intelepciunii, doar tacerea…

Citesc a treia carte al carui autor este calugarul moldovean Savatie Bastovoi. El a scris mai multe carti, dar eu sunt la cea de a treia carte din cele scrise de el. Pe langa acestea, am citit pe net interviuri, extrase, am audiat prelegeri, serii de raspunsuri la intrebari, am vizionat cateva filme din seria pe care o vreme a pregatit-o si prezentat-o la TV Moldova – „Pietrele vorbesc”, etc. De o vreme deci, am inceput sa intru in universul sau de credinta, de traire, de marturisire.

Prima carte pe care s-a intamplat sa i-o citesc a fost „Nebunul” – o poveste reala, despre viata unui sfant mai putin cunoscut,  cuviosul Simeon cel nebun intru Hristos. La lectura, cititorul nu poate sti daca povestea este basm sau realitate, dar am aflat mai tarziu si intamplator, ca „basmul” din cartea „Nebunul” ascunde intelepciunea unei vieti de sfant cat se poate de reala. Cuviosul Simeon, pe care Savatie Bastovoi il zugraveste in modul cel mai viu cu putinta in cartea sa, a trait in cetatea Edesei – în Siria, pe vremea împaratiei lui Iustin cel tânar. Nimic din aceste date istorice nu razbat insa in carte, care dealtfel este un roman ce se citeste cu sufletul de catre orice om, fara nici cea mai mica pregatire crestina.

De curand am citit a doua carte a Parintelui Savatie – o aparitie recenta, din 2012: „Fuga spre campul cu cioriAmintiri dintr-o copilarie ateista”. Nici de asta data nu am putut talmaci simbolistica direct din titlu , ci a trebuit sa audiez un expozeu al parintelui pe o oarecare tema, in care aminteste obsesia sa pentru ciori. De fapt legatura cu ciorile se datoreaza obsesiei sale fata de moarte. Aflase, pe cand era copil, ca ciorile traiesc si 300 de ani, si probabil, in teama sa teribila de moarte, incepuse sa venereze oarecum ciorile, pentru darul primit de a trai atat de mult timp. Adaug aici un fragment desprins din cartea mentionata, in care introduce tema mortii, descriindu-se pe sine (in adolescenta) la persoana a III-a:

Moartea îl urmărea peste tot. Îi părea că o vede în ţurţurii mari de sub streaşina filarmonicii, sub tramvaie, prin copaci. Înţelegea că poate să moară în orice clipă, aşa cum au murit atâţia şi atâţia. Putea să-i cadă un ţurţure de acela în cap sau să nimerească sub tramvai ca Labiş. Să alunece sub gheaţă ca Georg Heim, să se sinucidă ca Esenin. Nu se ştie ce întâmplare îl mai ţinea în viaţă. A auzit că unii au murit în somn, pur şi simplu. Se culcau şi nu se mai sculau. De asta se temea cel mai mult, se temea că o să moară în somn. Nici nu vroia să se culce. Stătea până târziu şi picta sau scria acele poezii ciudate într-un caiet roşu. Vroia să lase măcar ceva în urma lui, în cazul în care ar muri în noaptea aceea. Vroia să folosească orice clipă, se tânguia după vremea pierdută în zadar, când putea să picteze sau să scrie. De la un timp a început să înţepenească în somn. Se trezea, dar nu se putea mişca. Gura îi era plină cu salivă care îl sufoca, dar nu se putea mişca, nici să înghită, limba îi bloca respiraţia. Simţea că moare şi e neputincios să facă ceva. Făcea eforturi grozave ca să-şi mişte pleoapele şi uneori reuşea să le dezmorţească. Pe urmă putea să mişte gura, degetele de la mână, şi până la urmă reuşea să se zbată şi să se întoarcă pe o parte. Atunci simţea un fel de bucurie neputincioasă, trăia o nouă victorie asupra morţii. Dar o victorie neînsemnată, ştia. Pentru că în noaptea următoare îl aştepta o nouă luptă, din care nu se ştia cine va ieşi biruitor. El? Moartea?”

In viata sa, mai exact in copilarie si adolescenta, pare sa fi fost marcat crucial pe doua directii: cea legata de tatal sau si relatia cu el, tata care era propagandist de ateism stiintific, vajnic critic la adresa crestinismului si comunist convins si cea legata de iminenta mortii oricarui om, fenomen care il ingrozea teribil si a carui ratiune mintea lui nu o putea concepe si accepta. Poate ca din acest amestec de trairi extreme, in timp, s-a altoit cautarea aceea adanca ce avea sa-l conduca spre iluminarea primita la varsta de 17 ani si inteleasa/asumata la 22 de ani. In „Fuga spre campul cu ciori”, Parintele Savatie istoriseste, in cel mai lucid si adanc fel cu putinta, drumul sau interior. Nu-i nimic imaginar in aceasta carte, ci sunt fapte de viata, reale, si aceasta e lucru atat de mare… Experienta prin care a trecut intr-o noapte, la varsta de 17 ani, experienta ce l-a dus de pe taramul de Aici pana pe cel de Dincolo si inapoi, drum pe care a cunoscut pe Dumnezeu prin revelatie dar si prin experienta directa, vor amprenta ireversibil modul in care in tot ce a facut mai departe, si face, Parintele Savatie aduce marturie vie.

A treia carte pe care am citit-o, aparuta in 2003, deci cu 9 ani inainte de „Fuga spre campul cu ciori”, imi pare ca este mai degraba o continuare a „Fugii” decat o antemergatoare a ei. Se numeste „Dragostea care ne sminteste” si probabil Parintele, nemaiavand in gand sa publice „Fuga spre campul cu ciori”, a scris-o pe aceea. In cartea din 2003 exista un alt mod, la fel de frapant, de a ne apropia de luciditatea autoanalizei si analizei fiintei umane in adancul sau, o luciditate in cea mai bruta forma posibila. Modul de transmitere este sub forma raspunsurilor la scrisori cu intrebari spinoase despre viata si moarte. Parintele argumenteaza cu o intelepciune in fata careia nu poti decat sa taci, si sa reflectezi…. Pe langa aceastea, un capitol absolut zguduitor in „Dragostea care ne sminteste” este cel al reintoarcerii in casa natala pustie, spre a sterge orice urma a trecutului sau de mirean, orice amintire, spre a arde de fapt, in realitate dar si in adancul fiintei, toate resturile de trecut care nu (mai) valoreaza nimic, absolut nimic… Incarcatura emotionala este imensa in acest capitol, numit „Insemnari din casa in care nu sta nimeni” si mai ales pentru cititorul care, ca si mine, a avut sansa sa citeasca mai intai „Fuga spre campul cu ciori” si abia mai pe urma  Dragostea care ne sminteste„. Totul este real, totul este adevarat, mult prea adevarat, in aceste carti. Realitatea care intrece imaginatia, adancimile care intrec puterea de evaluare a profunzimilor noastre…

Cartile Parintelui Savatie Bastovoi au inceput sa fie traduse in Franta din 2011. Ce spune asta? Ceva despre nevoia acuta a omului contemporan din orice colt al lumii de a-si aminti de sine, de valoarea unica si universala a rezultatului creatiei – care suntem. Aflu cu bucurie ca Savatie Bastovoi este nominalizat sa participe intre cei 27 de scriitori romani, la Salonul Cartii de la Paris din 22-25 martie 2013. Si incerc sa-mi imaginez cum poate impaca acest om starea de intelepciune pe care a atins-o deja, la cei 36 de ani ai sai, cu tumultul vietii noastre mult prea pragmatice in sensul consumist. Imi amintesc cateva dintre ale sale afirmatii si ma tem ca in fata intelepciunii, doar tacerea e potrivita:

Omul care descoperă pe Dumnezeu se trezeşte ca dintr-o beţie: întreaga lui viaţă i se pare o pierdere de timp.
Dar omul necredincios face şi vorbeşte lucruri vrednice de rîs: dacă-i dai bani se bucură şi dacă îl lauzi te slujeşte ca un catîr. De tînăr îşi părăseşte casa în care s-a născut şi pleacă de-şi pierde frumseţea şi cinstea printre străini. Cînd cineva iubeşte pe Domnul i se înfrumuseţează faţa şi vorbele lui devin plăcute la auz: el pune pace în inimile celor ce îl privesc şi îl ascultă, iar tăcerea lui aprinde dorul de a fi mai buni. Nu este aşa omul necredincios: frumuseţea lui trezeşte invidia, iar învăţătura lui, atunci cînd o are, ajunge prilej de ceartă şi dezbinare între prieteni. Fericit cel ce s-a făcut frumos şi înţelept pentru Domnul.”

„Partidul este Dumnezeul nostru”

Preiau si redau mai jos un film din seria „Pietrele vorbesc” realizat la TV Moldova de ieromonahul Savatie Batsovoi in primavara lui 2011. In prezent, seria de emisiuni nu mai exista. In filmul de mai jos regasim o parte din raspunsurile la marile intrebari ale vremurilor in care am trait si traim.

Inapoi la timpul lui Mihai Eminescu

La sfarsitul lunii noiembrie 2012 prof. univ. Constantin Barbu de la Craiova a lansat o carte care priveste in egala masura istoria  romanilor, cultura lor, dar si sufletul natiunii. Cei neostoiti in a identifica „boala” si moartea lui Eminescu, au reusit pentru intaia data, sa aiba acces la arhive si sa ofere public informatia. Cartea „Memorialul Mihai Eminescu” este, probabil, inceputul unei actiuni mai ample privind restaurarea adevarului. Cartea contine cele doua dosare de interdictie si arestare ilegala a lui Eminescu (in principal cea din 28 iunie 1883), interdictii si arestari datorate existentei tratatului secret cu Austro-Ungaria, pe care Eminescu, prin publicistica sa impresionanta, curajoasa si acida il ataca fatis in gazetele timpului, si in modul cel mai vehement cu putinta. In cartea profesorului Barbu facsimilul cu constatatrea de la autopsie a doctorului Sutu privind cauzele mortii poetului dar si depozitia doctorului Tarasescu care a tinut creierul lui Eminescu in mana, conduc la concluzia ca Eminescu a fost otravit cu mercur, iar moartea i s-a tras de la o lovitura la ceafa. Interesant este faptul ca se propune un memoriu catre Patriarhia Romaniei in vederea deshumarii poetului, a efectuarii unor analize ADN si a reinhumarii intr-o cripta in care osemintele sa fie asezate intr-un cosciug de argint vidat in care acestea sa se poata prezerva pentru sute de ani.

Imi amintesc, in acest context, dedicarea cu care academician Zoe Dumitrescu Busulenga si-a dedicat multi ani din viata, intru reasezarea lui Eminescu in locul meritat. Imi amintesc apoi efortul, demarat cu cativa ani in urma, in care s-a implicat aceeasi inimoasa fiinta si om de cultura, pentru restaurarea casutei poetului ramasa in paragina la Varatec (link aici). Sunt multe de spus si de gandit. Timpul le va aseza, sau poate cel de Sus. Eminescu nu este uitat, si adevarul va iesi la iveala pana la urma…

Extrag si reproduc mai jos cateva paragrafe din  publicistica eminesciana, respectiv din vol. IX al Operelor Complete, pag. 251-265,  unde la titlul [„SE VORBEŞTE CĂ ÎN CONSILIUL…”], sunt extrase din scrierile lui Eminescu datate [17, 19, 21, 26, 28 noiembrie 1876]:

[…] Şi nu sunt aşa de multe condiţiile pentru păstrarea naţionalităţei. Cei mai mulţi oameni nu sunt meniţi de a-şi apropria rezultatele supreme ale ştiinţei, nu [sunt meniţi] de a reprezenta ceva, dar fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc , de un razăm moral într-o lume a mizeriei şi durerei, şi acest tezaur i-l păstrează limba sa proprie în cărţile bisericeşti şi mirene . În limba sa numai i se lipesc de suflet preceptele bătrâneşti , istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semenilor săi. Şi chiar dacă o limbă n-ar avea dezvoltarea necesară pentru abstracţiunile supreme ale minţii omeneşti, nici una însă nu elipsită de espresia concretă a simţirei şi numa în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin. Şi într-adevăr, dacă în limbă nu s-ar reflecta chiar caracterul unui popor, dacă el n-ar zice oarecum prin ea:

Vedem dar că cestiunea noastră se simplifică din ce în ce. Românii voiesc a li se garanta uzul public al limbei lor pe pământurile în cari locuiesc şi vom vedea că toate mişcările pe cari le-au făcut, în acest senz le-au făcut.

Faţă cu această cerere întâlnim însă în amândouă părţile Imperiului austro-ungar o rezistenţă necalificabilă prin obrăznicia ei.

Constatăm mai înainte de toate că românii nu sunt nicăiri colonişti , venituri , oamenii nimărui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie nepomenit de veche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi se mai iveşte câte un neamţ singular care caută să ne aducă de preste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voieşte el. Nici mai este astăzi cestiunea originei noastre, abstrăgând de la împrejurarea că o asemenea interesantă cestiune nu este de nici o importanţă. Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români şi punctum . Nimeni n-are să ne ‘nveţe ce-am fost sau ce-am trebui să fim; voim să fim ceea ce suntem — români. A mai discuta asupra acestui punct sau a crede că frica de ruşi ne-ar ademeni să ne facem nemţi sau vice-versa sau, cum cred ungurii, că de frica acestor doi ne-am putea găsi flataţi să ne contopim cu naţia maghiară, toate acestea sunt iluzii de şcoală; limba şi naţionalitatea românească vor pieri deodată cu românul material, cu stingerea prin moarte şi fără urmaşi a noastră, nu prin desnaţionalizare şi renegaţiune . A persecuta naţionalitatea noastră nu însemnează însă a o stinge, ci numai a ne vexa şi a ne învenina împrotiva persecutorilor . Ş-apoi ni se pare că nici un neam de pe faţa pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât tocmai românul, pentru că nimene nu este mai tolerant decât dânsul . Singure ţările româneşti sunt acelea în care din vremi străvechi fiecare au avut voie să se închine la orice d-zeu au vroit şi să vorbească ce limbă i-au plăcut. Nu se va găsi o ţară în care să nu se fi încercat de a face prozeliţi din conlocuitorii de altă lege ori de altă limbă; hugenoţii în Franţa, maurii în Spania, polonii faţă cu rutenii , ungurii cu românii — toţi au încercat a câştiga pentru cercul lor de idei populaţiile conlocuitoare şi aceasta prin presiune, cu de-a sila; românul priveşte c-un stoicism neschimbat biserica catolică, atât de veche în Moldova, şi nu i-a venit în minte să silească pe catolici de a deveni orientali; lipovenii fug din Rusia şi trăiesc nesupăraţi în cultul lor pe pământul românesc, apoi armenii , calvinii , protestanţii , evreii, toţi sunt faţă şi pot spune dacă guvernele româneşti au oprit vro biserică sau vro şcoală armenească, protestantă sau evreiască. Nici una.

Ni se pare deci că pe pământurile noastre strămoşeşti, pe care nimene nu le stăpâneşte jure belli, am avea dreptul să cerem să ni se respecte limba şi biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor.

Ce se va zice însă când vom arăta că pe pământ românesc, în Bucovina, sub sceptrul austro-ungar, sinagoga evreiască are mai multă autonomie decât biserica românului? Căci dacă evreul are rabin , şi-l alege singur, dacă are şcoală jidovască , îşi caută singur de dânsa . Dar dacă îi trebuieşte românului preot, îl numeşte (mediat) guvernul de la Viena; dacă biserica lui are avere, o administrează tot guvernul de la Viena; dacă are şcoală, profesorii sunt numiţi tot de guvernul de la Viena. Şi cu toate acestea Bucovina n-au fost luată cu sabia, ci din contra prin bună învoială şi cu condiţia ca starea de lucruri în trebile bisericeşti şi politice să rămână intactă. […]

Dedesubt inserez filmul prezentarii cartii „Memorialul Mihai Eminescu” de catre prof. Constantin Barbu, de la sfarsitul lunii noiembrie 2012:

„Dumnezeu gandeste lumea si lumea fiinteaza”

IMG_20121130_142622_0IMG_20121130_125818_0IMG_20121130_125824_0IMG_20121130_131103_0IMG_20121130_131113_0IMG_20121130_131124_0IMG_20121130_131144_0Propozitia de mai sus a fost rostita de Parintele calugar Sofronie de la Essex. Imi pare o axioma de care adesea nu suntem constienti. De multe ori m-am intrebat daca acceptarea a ceea ce este, e semn de intelepciune ori nu. Uneori e-atat de subtire, de fina, diferenta intre intelepciune si ignoranta…

Adaug alaturi cateva fotografii recente din padurea aflata in imediata vecinatate a Izvorului Parintelui Arsenie Boca de la Sambata de Sus, din Muntii Fagaras. Paraiasul din fotografii nu este izvorul parintelui, dar coborand la el, prin padure, am inteles, dincolo de cuvinte, o parte din mesajul lasat aici de unul dintre cei mai mari oameni cu har lasati de Dumnezeu intre romani in ultima suta de ani. Una dintre fotografii prezinta crucea de piatra de la intrarea in incinta Manastirii Brancoveanu de la Sambata, cruce pe care se regasesc numele luptatorilor anticomunisti din Muntii Fagaras din anii’40. Spre neincetata memorie…

Previous Older Entries Next Newer Entries