Ganduri in sunetul apei

Zile grele de vara. Zile intr-o Romanie decardinalizata, care ne atinge pe toti. Repere, valori, onestitate, curaj…  Mi-e gandul la cateva dintre marile minti ale Romaniei, care – din vesnica nefericire a lumii acesteia – nu si-au gasit locul aici. Deschid o carte draga-draga, „Jurnalul portughez” – al lui Mircea Eliade. In ianuarie 1944, Eliade nota:

„Dezgustul meu de istorie a crescut atat de mult, incat aproape nimic din ceea ce se petrece in lume nu ma mai intereseaza. De la 1 ianuarie, n-am mai atins un ziar, n-am mai citit un singur comunicat de razboi. Nici in cele mai triste ceasuri ale mele, nici in Himalaya, n-am crezut ca omul poate fi atat de imbecil si viata istorica dominata intr-atat de futilitati si idei fixe. Am asistat la disparitia Frantei ca mare putere. Voi asista si la transformarea Europei intr-o Albanie oarecare? Totul e posibil. Intai, credeam ca traim o tragedie fara pereche, un apocalips. Sunt zile cand ma bate gandul ca traim numai o mare, teribila, iluzie. Cand ma gandesc ca m-am coborat din Himalaya pentru ca credeam in viata, in om, in creatie, in ajutorul pe care-l poti da aproapelui!… E idiot.”

Este duminica. De dimineata am pornit intr-o plimbare racoroasa prin oras. Aveam nevoie de „ceva-uri” care sa-mi dea speranta ori sens. Am intrat in biserica – undeva unde sa pot privi oamenii din exterior, sa le pot capta simtirile fara sa mi le simt pe-ale mele in ruga… Am privit arhitecturi de cladiri, tufe inflorite, banci in piatete-gradina asteptand in tacere trecatorii obositi, arteziene aruncand fascicule de apa in aerul uscat al acestei veri. Am batut la pas stradute vechi si calme, cu caldaramul macinat de ani de pasi, am privit catre lumini si catre umbre, din jocul minunat pe care soarele il arunca peste noi zilnic. M-am uitat in urma in timp, chiar pana la Friedrich Schiller, al carui mic bust mi-a aparut in cale. Si-am inteles din nou ca toate au un sens, chiar daca, adesea, ni se pare ca el nu mai exista. Iti trebuie insa radacini adanci, intelepciune si rabdare, sa poti intelege in momente dificile ca Nordul si Sudul exista si vor exista totdeauna, indiferent daca noi vom fi sau nu aici.

O zi dupa sarbatoarea Sfintei Maria…

Am gasit in „Opere complete” de Mihai Eminescu, o poezie dedicata Fecioarei Maria,  scrisa de poet  intre anii 1877-1879. Ieri am sarbatorit, ca crestini, ziua trecerii Dincolo a Sfintei Maria. O zi cu rezonante spirituale adanci. Acelasi sfant Toma, „Toma necredinciosul” – care s-a-ndoit de ranile Mantuitorului si Invierea sa, si a cerut sa le simta ca sa creada, a cerut sa vada si mormantul Fecioarei Maria, dupa trecerea ei Dincolo. Si…ca si in cazul fiului sau, Iisus, acesta s-a gasit gol, fiind ramas doar giulgiul de inmormantare. Sfantul Toma a fost martorul necredincios al miracolului. Probabil si datorita lui, noi astazi suntem mai credinciosi, sau mai incredintati. Citind pozia aceasta, a lui Mihai Eminescu, mi-am amintit despre adancile sale framantari – umane, sociale si filosofice, si m-am bucurat sa gasesc, alaturi de o alta poezie, „Rugaciunea”, scrisa in aceeasi perioada si dedicata Sfintei Maria, pe aceasta, in care omul si poetul Eminescu cauta si se cauta, inaltand privirea spre Feciara Maria:

RĂSAI ASUPRA MEA…
de Mihai Eminescu

Răsai asupra mea, lumină lină,

Ca ‘n visul meu ceresc d’odinioară;

O, maică sfântă, pururea fecioară,

În noaptea gândirilor mele vină.

Speranţa mea tu n’o lăsa să moară

Deşi al meu e un noian de vină;

Privirea ta de milă caldă, plină,

Îndurătoare – asupra mea coboară.

Străin de toţi, pierdut în suferinţa

Adâncă a nimicniciei mele,

Eu nu mai cred nimic şi n’am tărie.

Dă-mi tinereţa mea, redă-mi credinţa

Şi reapari din cerul tău de stele:

Ca să te – ador de-acum pe veci, Marie!

Regina Maria si Manastirea Horezu

In urma cu mai bine de jumatate de an, notam pe acest blog (link aici) ca Manastirea Horezu din Oltenia a fost unul dintre cele cinci locuri de suflet ale Reginei Maria in Romania. Si-a dorit sa fie inmormantata la Horezu, si a scris-o in 1916! Azi am putut gasi o a doua dovada a acestui gand al reginei, mai exact in „Insemnari zilnice” pe care le-a facut in 1927. Iata in ce context relateaza regina acest fapt. Joi, 1 septembrie 1927, se gasea la Manastirea Curtea de Arges, unde, se stie, sunt inmormantati regii Romaniei (link aici). La acea data sotul sau, Regele Ferdinand, era mort de curand -murise la 20 iulie 1927, deci cu ceva mai bine de o luna in urma. Regina nota astfel in insemnarile zilnice ale zilei de 1 septembrie 1927: „M-am intors la biserica (n.n. a Manstirii Curtea de Arges) doar mai tarziu, seara, ca sa fiu singura cu mormantul meu (n.n. al sotului, regele Ferdinand). Aceste mari slujbe oficiale  (n.n. fusese parastasul defunctului rege) sunt greu de suportat cand ai nevoie de pace si liniste in gandurile si rugaciunile tale. In acesta biserica, fireste, totul este frumos si m-am obisnuit cu ideea ca si eu ma voi odihni acolo intr-o buna zi, desi visul meu fusese sa fiu ingropata la Horezu, in acel loc minunat in care <<Estul si Vestul se intalnesc.>>”
Cu vreo 2 luni in urma, am vizitat scurt Manastirea Horezu. De o vreme, sunt interesata de legatura puternica si tainica a Reginei Maria cu acest loc. Am intrebat pe doua maici separat, daca in arhivele Manastirii s-ar putea gasi dovezi privind astfel de legaturi. Ambele mi-au confirmat ca documentele de acest tip s-ar putea gasi in Arhivele din Ramnicu-Valcea, unde au fost stramutate cu ani in urma documentele de la Horezu. Ar putea fi, desigur, o interesanta pista de documentare pentru istorici…
Am adaugat aici cateva fotografii de la Manastirea Horezu, pe care le-am facut in urma cu 3 ani.

Romania unor timpuri normale: august 1927

Nu pot, ca roman, sa nu privesc – in aceasta asa de tulbure perioada romaneasca – spre vremuri mai bune, mai faste. Cu speranta si incredere, desi… cati dintre noi o mai avem? Citesc ori recitesc din cand in cand, pagini de istorie netrucata, datorata insemnarilor zilnice ale regilor Romaniei. Am nevoie de asta, ca de gura de oxigen pentru mentinerea genei nationale pe care noi toti, traitori pe-aici, o avem. Dintre regii Romaniei, cred ca cea mai iubita de popor a fost Regina Maria. Azi m-am gandit sa daruiesc celor ce viziteaza blogul meu, insemnarile reginei din aceeasi zi ca si azi, 13 august, dar de acum 85 de ani. Asta spre speranta si curaj. Spre lumina si indreptare. Spre normalitate si buna-credinta!

Din „Insemnari zilnice” – Regina Maria a Romaniei, vol. al IX-lea, Ed. Polirom, Iasi, 2012:

La data de 13 august 1927, regina, aflata la Sinaia, nota:

„O zi frumoasa. Dimineata, inainte de micul dejun, am scris, intrucat mai tarziu familia se asteapta sa fiu la dispozitia ei. Citim foarte mult, Gretchen in germana si eu in engleza. Gretchen poate citi la infinit si am parcurs multe carti in germana, care s-au strans in cursul vremii.  Imediat dupa pranz plecam la Bran, pentru ca ne era „dor” de acest loc frumos si voiam sa vad ce fac gradinarii mei. Nu sunt chiar multumita anul acesta. Conrad, cand este lasat de capul lui, devine neglijent si trebuie tinut din scurt. Nu face decat sa puna plantele in pamant si sa astepte ca acestea sa creasca oricum, asa incat anul acesta, desi sunt in cantitate mare, calitatea florilor este inferioara si nici chiar iubitele mele dalii nu sunt atat de frumoase in acest an.  A irosit si semintele de la Suttons! Crinii oranj sunt insa frumosi. Un strat mare cu crini si cu dalii rosii, mari, in spate, este foarte reusit.  Fiecare forma de filimica este excelenta, floxul, ochiul-boului, etc., dar nemtisorii, care erau atat de frumoasi anii trecuti, nu sunt grozavi anul acesta. Nu sunt foarte multumita si-mi pun serios problema daca n-ar trebui  un gradinar mai bun, atunci cand imi voi stabili noul buget. Tot acest loc este insa minunat si, dupa data de 24, ma voi duce sa stau acolo o saptamana. Fiul lui Gretchen a sosit la timp pentru cina, un baiat dragut, inalt si foarte blond. Draga de Gretchen radiaza de fericire.”

Aripi de metal

 Mi-au placut dintotdeauna, pana la fascinatie, mijloacele de zbor: avioanele, elicopterele… Nu mai stiu cand am zburat prima oara cu avionul, eram inca pre-adolescenta, dar de fiecare data cand aveam ocazia sa zbor, simteam ca acolo sus e un loc admirabil, de unde la un mic pas este cealalta lume – una la care mintea mea doar visa. Imaginile norilor privite de deasupra, acele rotocoale pufoase de vata alba, valurind dedesubtul, erau dintre cele mai asteptate, la fiecare cursa. Cu elicopterul am zburat o singura data, peste Muntii Caucaz, dar eram prea necoapta atunci ca sa ma pot umple de senzatia acelui fel de zbor. Si azi, ca totdeauna, cand am ocazia sa ma apropii de orice tip de aparat de zbor, o fac. Imi place sa discut – daca am sansa, cu pilotii, cu echipajul tehnic. Am o mare admiratie pentru toti cei care isi fac meseria zburand. Tin minte, cu circa 11 ani in urma, am vizitat casa memoriala a lui Aurel Vlaicu. Femeia care a fost atunci ghid, povestind, m-a facut sa-mi dea lacrimile. Tin minte ca am fost foarte impresionata despre istoria marelui pionier al vazduhului, dedicat total ideilor sale de zbor. Ieri am avut ocazia sa discut cu echipajul unui elicopter militar si sa descopar – din nou si din nou, ca acesti oameni sunt speciali. Ca felul in care vad ei profesia lor, este total diferit de felul nostru de a vedea locul de munca, job-ul nostru. M-am bucurat, ca fascinantele aparate de zbor, in care adesea e indesata atat de multa tehnologie de varf, sunt „maiestrite” de oameni pentru care ele sunt parte fizica din viata si inima lor. Sunt oameni dependenti de profesia lor, de aparatele lor de zbor, care le duc cu ei in gand si in creier la plecarea in concediu, si care in fiecare clipa asteapta sa plece intr-un nou zbor.

Pescarusi de august

Am mai scris despre pescarusii din Sibiu aici. Continui sa ma mir de prezenta lor. Pentru mine e-o prezenta draga, eu ador marea, si nu pot decat, auzindu-le tipetele, sa ma gandesc ca sunt la mare. In ultimele zile, poate datorita secetei ori a caniculei, sunt agitati. Ieri dupa-amiaza tarziu au facut o galagie infernala, tipau intr-un mod disperat si ciudat, se agitau si pareau agresivi. Au venit mai aproape decat de obicei, fata de locul unde eram, si am putut sa-i fotografiez in cateva randuri pe-un acoperis de bloc. Ieri am avut pentru prima oara senzatia ca sunt pasari de prada, agresive. Poate ca nu-si mai gasesc hrana, sau o gasesc cu greu, dar nu mai sunt pescarusii aceia pe care ii stiam eu de pe litoralul romanesc. Vazandu-i ieri, m-am gandit mai degraba la ulii. E-un fenomen interesant in ce-i priveste. Cred ca anul acesta sunt cel putin 15-20 de pescarusi aciuati in centrul orasului, schimband din cand in cand locatia sederii lor pe-acoperisuri. Gandul meu zboara odata cu ei, si alaturi de ei pot visa ca am marea imensa sub priviri…

Această prezentare necesită JavaScript.

Prin Muzeul Satului din Sibiu

Dimineata torida de vara. Am iesit pentru cateva ore sa iau un aer mai proaspat, de padure. Un loc foarte drag sibienilor si oricarui turist care viziteaza orasul: Muzeul Satului. Posibil ca-i cel mai frumos de acest fel din Romania. Este suficient de mare incat sa-ti petreci o zi intrega pe alei si sa vizitezi casutele stravechi, aduse din diversele colturi de pamant romanesc si asezate cu grija pe alei. Pentru cei care iubesc „maduva romanismului”, este un colt de lume unde trebuie neaparat intrat, simtit si invatat. Este o arie de prezervare a respiratiei pur romanesti – de felul in care cu zeci sau sute de ani in urma, erau organizate satele romanesti. E-un loc de regasire de sine ca natie, e-un loc de meditatie la ceea ce am fost… Pun mai jos cateva fotografii surprinse azi in plimbarea mea prin Muzeul Satului din Padurea Dumbrava a Sibiului:

Această prezentare necesită JavaScript.

Spre lumina…

Mai ales in ultimele zile (dar nu numai), am avut senzatia ca mi-a impietrit sau inghetat mintea. Da, a fost cald afara, canicular uneori, si poate ca mintea noastra atunci o ia mai degraba razna, aluneca, e fluida si miscatoare. Ei, nu… Eu am avut senzatia ca mintea mea s-a pietrificat.  A devenit complet imobila si asfixiata… Pentru cei conectati la directia in care mergem ca natie, ca popor, sunt sigura ca ultimele luni si mai ales ultimele zile, au fost dintre cele mai grele. Senzatii de intunecare a mintii, a ratiunii, a bunului simt cerebral, a luciditatii. Ce poate fi mai rau decat sa te simti ca un alienat printre altii care nu impartasesc vederile tale, dar sa stii sigur ca nu esti alienat, ca ai toate dovezile ca nu esti, dar ca mai’ nimeni nu tine seama de ele…

Am fost cu speranta si mai ales cu credinta. Au fost momente in care indoiala m-a razbit, dar multe momente au fost cand am crezut cu tarie si m-am bizuit pe miracolele pe care le-am cunoscut de-a lungul vietii mele!  Dar da, recunosc, au fost momente cand imi parea ca e doar visul meu si al altor milioane de romani care traiesc in deriva mintii, in propria tara, si culmea – alaturi de atatia altii ca si ei, si totusi atat de diferiti. Azi, raza aceea de lumina binefacatoare – la care sperau milioanele de romani din care si eu fac parte, care pe 29 iulie au stiut la ce spera, a coborat in sfarsit peste noi!  Eu cred ca a coborat chiar si peste celelalte milioane de romani care au trait in transa, in neintelegere ori, si mai rau, in extazul indus de fortele raului.

Mi-am amintit azi cateva vorbe ale artistului Dan Puric, audiate asta-iarna, intr-o prelegere a sa. Vorbea adesea de Romania profunda, si l-am auzit crezand in continuare, cu toate semnele contrare, ca intr-o buna zi, acest popor se va trezi si se va scutura. Partea aceea de Romanie in care el a continuat sa creada nestramutat si careia a continuat cu o minunata consecventa sa i se adreseze si pe care sa o cheme, sa o indemne, sa o intareasca, s-a dovedit azi ca(mai) exista. In felul sau charsimatic, in felul sau doct dar si plin de umor fin, Dan Puric a fost si va ramane unul dintre stindardele natiei acesteia din ultimii ani!

In lunile din urma, din ce in ce mai des, am simtit nevoia sa respir in medii sociale ori culturale, care sa-mi permita sa sper fara sa deznadajduiesc. Sa caut si sa gasesc partea de Romanie nescufundata inca, desi din ce in ce mai mica si mai slab auzita. M-am chircit in ea si am respirat in ritmul ei. Azi Romania aceea a primit lumina si bucurie!