Pastele anului 1878 – sub gandul lui Eminescu

In volumul al X-lea al Operelor complete ale lui Mihai Eminescu, se gaseste scris si datat la 16 aprilie 1878 (exact acum 134 ani) eseul cu titlul „Pastele„. Este coplesitor si mereu de actualitate, tot ceea ce gandul scriitorului concretizeaza in fraze in acea zi de Paste din 1878. Pare parca mai viu si mai potrivit ca niciodata pentru prezent. Extrag din text cateva pasaje ce mi s-au parut de o profunzime filosofica si antropologica demne de geniul eminescian:

<< […] Şi la sunetele vechei legende despre suferinţele, moartea si învierea blîndului nazarinean, inimile a milioane de oameni se bucură, ca şi cînd ieri proconsulul Pilat din Pont şi-ar fi spălat mînile ş-ar fi rostit acea mare, vecinică îndoială a omenirii : ,,Ce este adevărul?”.

Ce este adevărul?  De două mii de ani aproape ni se predică să ne iubim, şi noi ne sfîşiem. De mai multe mii de ani Buddha-Cakya-Muni visează împăcarea omenirii, liniştea inimei şi a minţii, îndurarea şi nepizmuirea, si cu toate aceste de tot atîtea mii de ani, de la începutul lumii, războaiele presură pămîntul cu sînge şi cu cenuşă. În locurile pe unde au înflorit odinioară cetăţi frumoase pasc pe risipe turmele, şi ceea ce necesitatea au ridicat, ura au dărîmat; ba, chiar în numele celuia care propovăduia iubire, s-a ridicat în nenumărate rînduri sabia şi chiar astăzi aceiaşi cruce, acelaşi simbol de mîntuire e în ajunul de a încurca (ca pretest, nu negain) Europa într-un război al cărui sfîrşit nici un muritor nu-1 poate prevedea.

La întrebarea ce şi-o face David Strauss, scriitorul vieţii lui Isus, de mai sîntem noi creştini sau ba, o întrebare la care răspunde negativ, noi adăogăm alta: fost-am vreodată creştini? — şi sîntem dispuşi a răspunde nu.

[…]  Şi astfel a fost totdeuna.  În loc de a urma prescripţiunile unei morale aproape tot atît de veche ca si omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibilă nu-l urmează deloc; ci, întemeiată pe bunătatea lui, s-aşterne la pămînt în nevoi mari şi cerşeşte scăpare. Si toate formele cerşirei le-a întrebuinţat faţă cu acea putere înaintea căreia individul se simte a fi ca o umbră fără fiinţă şi un vis al înşelăciunii. Conştie despre nimicnicia bunurilor lumii, înţelegînd că această viaţă cu trebuinţele ei prime e deja destul de grea pentru a o mai îngreuia cu alte scopuri deşerte decît cele pe care le are din natură, omul totuşi pune o deosebită valoare pe împre-jurarea de a domni asupra altora, de a robi pe alţii, de a-şi întinde stăpînirea peste tot pămîntul, de s-ar putea.

 Ce-i ajută lui Cezar c-a fost un om mare? Astăzi poate cenuşa lui lipeşte un zid vechi împotriva ploii şi furtunei.

[…]  Fi-va omenirea cultă, omenirea ştiutoare mai bună decît cea neştiutoare? După cîte ştim din trecut şi vedem azi, nu.  Va rămînea într-adevăr un tezaur în urma generaţiilor, însă totuşi, omul armei si acela al vicleşugului, ostaşul şi diplomatul, vor însemna mai mult în vremea lor, vor fi mai mult vieţuind decît pictorul Rafael sau muzicantul Mozart sau astronomul Newton. De aceea, la ademenirea muzicei cereşti, Faust răspude :  ,,Aud solia, dar îmi lipseşte credinţa în ea!”

Vin zile de înviere şi trec. Ici se salută oamenii cu „Surrexit ! Verc Surrexit !”, dincoace cu „Hristos Voscres !” şi în toate limbele pămîntului se repetă acest cuvînt, dar noi zicem ca Faust:  „Die Botschaft hőr’ich wohl,  allein mir fehlt der Glaube /”.  Ba credem c-a înviat în inimele sincere cari s-au jertfit pentru învăţătura lui, credem c-a înviat pentru cei drepţi şi buni, al căror număr mic este ; dar pentru acea neagră mulţime, cu pretexte mari şi scopuri mici, cu cuvînt dulce pe gură şi cu ura în inimă, cu faţa zîmbind si cu sufletul înrăutăţit, el n-a înviat niciodată, cu toate că si ei se închină la acelaşi Dumnezeu. Tiranul ce mînă la moarte sute de mii fără de nici un scrupul, demagogul ce prin vorbe măsluite trezeşte patimile cele mai negre şi mai uricioase ale mulţimii sînt adesea mai credincioşi vechei legende religioase decît Faust; poate că, după orice crimă comit, s-aruncă înaintea icoanei şi şoptesc cuvintele lui Calist, cerşind iertare de la lesne iertătorul Dumnezeu. Dar cu aceştia chemaţi, cari sînt mulţi, nesfîrşit de mulţi, nu sporeşte comunitatea creştină: puţini sînt cei aleşi şi puţini au fost de-apururi.

 Dar rămîie datina şi înţelesul ei sfînt, aşa cum e de mult; şi, de nu va sosi niciodată acea zi din care să se-nceapă veacul de aur al adevărului şi al iubirii de oameni, totuşi e bine să se creadă în sosirea ei, pentru ca să se bucure cei buni în „ziua învierii”, cînd ne luminăm prin sărbătoare şi ne primim unul pe altul şi zicem fraţi celor ce ne urăsc pe noi şi iertăm pe toţi pentru înviere, strigînd cu toţii:  „Christos au înviat!” >>

Carol al II-lea: (clar)viziuni politice, decembrie 1943

Dupa mai bine de 3 ani de la exilarea de pe tronul Romaniei, ex-regele Carol al II-lea, stabilit temporar in Mexic (la Coyoacan – suburbie a capitalei mexicane), nota in jurnalul sau una dintre cele mai infocate insemnari politice, pe care o redau mai jos, conform vol. al IV-lea al  cartii „Insemnari zilnice” aparuta la Ed. Curtea Veche, Bucuresti, in 2000. El urmarea si insemna zilnic evolutia situatiei politice europene si mondiale, dar insemnarea sa datata sambata, 4 decembrie 1943, mi se pare foarte relevanta asupra clarviziunii sale privind viitorul (si este departe a fi singura, in jurnalul sau):

Am fost astazi, de o nervozitate fara seaman, chiar seara s-a produs, lucru foarte rar la mine, o adevarata criza de nervi (n.n.  intr-adevar, pe parcursul mai multor ani de jurnal, nu am regasit nicaieri revelate stari nervoase ale ex-regelui). Mi-a ajuns cutitul la os, nu mai stiu unde sa dau cu capul si cu gandul. Sunt din ce in ce mai ingrijorat de cum se dezvolta politica lumii. Are loc, in momentul de fata, sau s-a terminat tocmai, conferinta intre Roosevelt, Churchill si Stalin, la Teheran. Presa este muta asupra celor ce se vorbesc acolo si mi-e o frica grozava ca atmosfera va fi sovietofila. Prin slaba activitate militara a anglo-saxonilor, Armata Rosie a adus URSS-ului un prestigiu care, pentru dezvoltarile viitoare, va fi un adevarat dezastru. S-a si inceput prin formarea in Iugoslavia a unui guvern asa-numit <<liber>>, care este in opozitie cu cel legal, refugiat la Cairo. Pentru prostii si democratii formalisti, si sunt multi, aceasta insemneaza libera exprimare a vointei popoarelor, pe cand, de fapt nu este decat o ingrozitoare presiune a comunistilor sustinuti de Moscova si infaptuita prin cei doi leaderi, Tito si dr. Ivan Ribar, instruiti de raposatul Comintern. Daca ceilalti doritori de ordine si liniste in Europa, si deci in lume, nu vor deschide ochii, aceasta insemneaza comunizarea a, cel putin, partii noastre a lumii. Pe cealalta o despart mii si mii de kilometri de granita sovietica, noi, nenorocitii de <<balcanici>>, suntem vecini cu ea si expusi oricarei presiuni din partea acestor distrugatori ai civilizatiei milenare. Iata cauza fundamentala a nelinistii mele, iata de ce sufar, de caterva zile, un adevarat chin moral.”

La 6 decembrie 1943, doua zile mai tarziu, ex-regele Carol continua sa noteze, asupra aceluiasi subiect:

Seara, s-a dat la Radio un comunicat asupra conferintei de la Teheran. Nu se zice absolut nimica, decat o vorbarie infinita asupra unor hotarari vagi. Dupa acest comunicat atat de searbad, toate intrebarile ingrijoratoare raman mai departe deschise. De punct de vedere al hatararilor de razboiu, bineinteles, nu se poate spune nimica. Pentru cele politice insa, raman totusi doua ipoteze, cea mai buna, ca nu s-a putut ajunge la vreo intelegere cu Stalin si deci ca s-a evitat a se lua o hotarare, spre a nu supara pe Soviete. Cea rea, ca s-a ajuns la o hotarare care sa fie pe placul imperialistilor sovietici si ca deci, fiind contrarii principiilor Chartei Atlantice, le-a fost rusine sa le publice. Totul este posibil si enigma ramane tot atat de nedeslusita„.

Intampinari de suflet in ziua de Florii: grupul Acapella, Costel Bucuioc si Manuela Golescu

Azi la ora 11.30, Catedrala Mitropolitană din Sibiu a gazduit din nou iubita prezenta vocala a membrilor grupului Acapella. Din 2008, ei sunt bi-anual oaspeti sibieni – de Craciun si de Pasti, aducand cu ei stropul de inaltare prin muzica sacra pe care o canta admirabil. Alatur aici doua fotografii cu grupul – in timpul prestatiei artistice de azi, preluate de pe site-ul Mitropoliei Ardealului si afisul reprezentatiei. Iar mai jos am inserat un filmulet de pe youtube, cu interpretari de muzica clasica ale grupului. 

Această prezentare necesită JavaScript.

Dupa-amiaza, de la ora 19, un alt gest omagial al zilei,  tot in organizarea Mitropoliei Ardealului: prezenta intr-un spectacol de caritate a tenorului Costel Busuioc si a interpretei de poezie sacra Manuela Golescu, la Sala Thalia din Sibiu.  Spectacolul a avut o durata de mai mult de 2 ore, si a fost scindat in doua parti, prin interpunerea unui film de prezentare a cazurilor sociale in sprijinul carora s-a organizat spectacolul. Am fost foarte impresionata de prezenta in sala, la balconul etajului al doilea, a mai multor adolescenti de la la Centrul de plasament „Guliver”. Ei au privit, audiat si aplaudat spectacolul in modul cel mai sensibil posibil, mai ales ca o parte din fondurile stranse le vor fi destinate, iar alta parte vor ajunge la cativa copii nevoiaşi din parohiile Sibiului. Intrarea la spectacol a fost libera, iar spectatorii au donat la iesire dupa puteri. Am remarcat in sala multi pensionari, si dincolo de orice, m-am gandit la dragostea cu care au venit sa-l audieze pe unul dintre cei mai iubiti romani simpli, devenit personalitate artistica – Costel Busuioc.

Tenorul a interpretat  pricesne si cantece religioase, alternativ cu poeziile interpretate de Manuela Golescu. Am ascultat intai „Iubi-te-voi Doamne”, apoi altele impresionante, cum sunt „Baraba”, „Golgota, pe culmea ta odata”, „Asa graieste Domnul slavei”, si altele. Impresionante prin mesaj, si impresionante prin interpretare. Printre cuvintele adresate auditoriului, Costel Busuioc a adresat o intrebare retorica, povestind despre recentul accident de masina pe care l-a avut pe drumul intre Craiova si Timisoara. Masina sa, complet distrusa in accident, iar el perfect teafar si nevatamat. Si spunea el: „si am avut pentru o clipa un fel de flash in creier – sunt oare pregatit sa trec Dincolo? cred ca inca nu…” Fata in fata cu moartea, inca uimit si inca umbrit de recentul soc pe care l-a avut. Dincolo de toate acestea, l-am revazut si reauzit, avand in fata aceeasi fiinta extraordinara, deplin fireasca, deplin credincioasa, deplin impacata cu calea sa artistica de azi.

Pentru mine surpriza au fost poeziile recitate de Manuela Golescu.  Autoarea poeziilor este (a fost) Maica Teodosia (Zorica) Laţcu, trecuta in nefiinta in 1990 – despre care nu stiam nimic. Poate ca mai semnificative sunt urmatoarele date cu privire la Maica Teodosia: Vacanţa Sfintelor Paşti  din 1948 a petrecut-o la mănăstirea Sâmbăta de Sus, la marele duhovnic Arsenie Boca. De aici a plecat la mănăstirea Vladimireşti pentru a îmbrăca haina monahală. A fost ataşată spiritual de mănăstirea Sâmbăta de Sus şi îndrumată spiritual de părintele Arsenie Boca, căruia îi dedică ultimul volum de poezii, „Poemele iubirii”. În anul 1999 sunt reeditate volumele  sale„Osana Luminii” şi „Insula albă”, într-o carte de poezii îngrijită de arhim. Teofil Părăian (calugarul orb de la Manastirea Sambata de Sus).  În 2000 apare la Bucureşti volumul  „Poezii” cu un Cuvânt înainte de parintele monah  Teofil Paraian, care scrie: „Poeziile Maicii Teodosia, fiecare în parte şi toate la un loc, sunt pentru noi un ospăţ de Paşti, o chemare la bucurie. Ele sunt ceva <<de pe tărâmul celălalt>>, din locul închis cu gard înalt, unde privim doar <<printre uluci>>. Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru aceste creaţii literare, prin care vine la noi Dumnezeu şi Cosmosul transfigurat. Să dăm slavă lui Dumnezeu că au ajuns la noi prin cartea de faţă darurile lui Dumnezeu, revărsate peste lume prin Maica Teodosia Laţcu, pe care a ales-o cerul să bucure pământul”. In seara aceasta, in interpretarea speciala a Manuelei Golescu, am audiat versuri de o forta uriasa. Interpreta a inceput cu poezia „Fila din acatist”, a continuat cu „Spovedanie”,  „Crucile” si inca altele, iar in incheiere a recitat „Focul”. Intregul recital de poezie a fost acompaniat ad-hoc cu fondul muzical asigurat de orga electronica la care a cantat Cristian Souca, cel care asigura acompaniamentul tenorului Costel Busuioc.

Spectacolul a fost ocrotit prin prezenta icoanei Maicii Domnului Prodromita (copia in argint a icoanei care s-a pictat singura, de la Manastirea Prodromu din Muntele Athos), asezata pe scena pe un suport de partituri. Iar pe ecranul de proiectie pentru film, a stationat figurata o icoana cu Iisus pe asin, intraund in Ierusalim si intampinat de oameni – simbolul zilei de azi, a Floriilor. La spectacol a participat Mitropolitul Ardealului, Parintele Laurentiu Streza, insotit de grupul sau preotesc, si a dat un cuvant de incheiere spectacolului pe care l-a organizat. La cererea de bis a salii, pentru piesa „Ave Maria”, Costel Busuioc a raspuns pozitiv, chiar daca nu avea pregatit fondul muzical pentru acea interprerare, si a trebuit sa cante doar vocal. Ca totdeauna insa, absolut inaltator!

Cateva fotografii de la eveniment se gasesc pe site-ul Mitropoliei Ardealului (click aici).

Inchei si eu aici cu poezia de final a recitalului de azi al Manuelei Golescu:

FOCUL

de Teodosia Zorica Latcu
Casuta mea de scanduri s-a aprins.
Ardea in noapte. Focul a cuprins
Si tinda si odai si coperis.
Voiam sa ies din casa pe furis
C-o legatura-n mana. N-am putut.
In val de flacari albe m-am zbatut.
Vecinii toti dormeau, si de-nzadar
Plangeam inchisa-n grinzile de jar.
Si ca sa pot scapa din casa mea
Am lepadat si haina caci ardea,
Si-am aruncat si legatura-n foc.
Ma-nabuseam si nu vedeam deloc.
Cuprinsa de uimirea mortii stam,
In oarba nemiscare asteptam
Sa arda-n mine tot, sa fiu un scrum,
Si vantul sa ma vanture pe drum.
Am auzit un zvon de prabusiri
Si casa mea pieri; subtiri, subtiri…
Se ridicara palele de fum
Si-n goliciunea mea pornii la drum.
Cerseam lumini si-n pragul noptii reci,
S-au fost deschis’ zari albe de poteci.
Curata ca o candela-n altar,
Cu trupul plin de rani dar greu de har,
M-am pomenit urcand pe scari ceresti
Spre miezul Dragostei Dumnezeiesti
Stiam de-acum ca focul fuse pus
In casa mea, de Mana lui Iisus.

Oameni, catastrofe nucleare si Premii Nobel pentru pace…

In ultimul numar al revistei „The Environmentalist” (vol. 32, no.2, 2012), numar destinat temei „Impactul factorilor fizici asupra biosferei”, am citit un foarte interesant articol in legatura cu accidentul centralei atomo-electrice de la Cernobil din 1986. Situat in Ucraina nordică, în regiunea Kiev, în apropiere de frontiera cu Belarus, orasul Cernobil avea inainte de 1986, 14.000 de locuitori. Centrala nucleara a fost construita la 14.5km N de Cernobil, iar orasul muncitoresc ridicat langa centrala se numea Pripiat. Accidentul catastrofal, cel mai mare din istoria omenirii – la o centrala nucleara, a avut loc in primavara anului 1986, moment dupa care zona, pe o raza de 30km a fost complet eliberata de populatie. Astazi, doar cateva case mai sunt locuite in zonele ce continua a fi radioactive, pe riscul celor care au revenit la domiciliile lor.

Articolul din „The Environmentalist” este semnat de un veteran al stiintei din Rusia, pe care am avut ocazia sa il audiez la cateva conferinte. Profesorul Yury G. Grigoriev rememoreaza, in articolul sau – „Six first weeks after Chernobyl nuclear accident (memoirs of an eyewitness)”, activitatile in care a fost direct implicat in cea mai mare masura inca din primele momente ale accidentului nuclear de la Cernobil din 1986. La 26 aprilie 1986, centrala nucleara de la Cernobil, Ucraina, a explodat, cauzand o catastrofa uriasa, la nivel planetar. Un accident fara precedent, care va genera in urmatorii zeci de ani numeroase probleme ecologice si de sanatate, despre al caror impact nu cunoastem si nu vom cunoaste niciodata totul. In 1986, dupa cum marturisete in articol, profesorul Grigoriev era fizician-radiobiolog, cu peste 40 de ani de experienta profesionala si de front (luase parte si la cel de al doilea razboi mondial). In noaptea de 25/26 aprilie, de fapt putin dupa ora 1 a.m. a zilei de 26 aprilie 1986, a avut loc accidentul nuclear. La cateva ore mai tarziu, in dimineata acelei zile, directorul Agentiei Medicale a Ministerului Sanatatii al U.R.S.S. a emis un ordin pentru constituirea echipei de lichidare a accidentului centralei de la Cernobal.  Profesorul Grigoriev a fost nominalizat „deputy commander” iar misiunea sa a fost de a organiza si monitoriza spitalizarea la Moscova a victimelor cu boala severa de radiatie (iradiere) si monitorizarea evolutiei tratamentului acestora. La ora 9 in dimineata zilei de 26 aprilie, toti membrii echipei de lichidare au fost chemati la biroul directorului Institutului de Biofizica al Ministerului Sanatatii (al U.R.S.S.). Acest institut fusese creat in 1947 cu scopul de a investiga efectele biologice si patologice ale radiatiei ionizante. Incepand cu acea dimineata, profesorul Grigoriev rememoreaza cele mai importante interventii si modul cum au fost solutionate, sub directa sa coordonare. Ritmul activitatilor a fost devastator, experienta limitata a intregii echipe necesitand decizii rapide, apriorice, nu totdeauna eficiente. Pana la 5 mai 1986, 172 de persoane fusesera spitalizate, cu formele cele mai grele ale bolii de radiatie. Dintre acestia, 47 erau pompieri. Limitarea dezastrului si a contaminarii radioactive a fost dintre cele mai dificile misiuni. Profesorul Grigoriev povesteste in amanunt modul cum s-a intervenit pentru a diminua contaminarea, extrem de greu de stapanit, spre a nu imbolnavi cadrele medicale, spitalul ca atare si mijloacele de transport cu care erau adusi iradiatii. Persoanele iradiate reprezentau ele insele surse radioactive de contaminare de pericol major, pentru orice/oricine cu care veneau in proximitate sau in contact. Toate activitatile au fost fotografiate si filmate de o echipa formata tot din oamnei de stiinta, intrucat era prea periculos ca sa se apeleze la ajutorul profesionist al televiziunii.  Pe 13 mai, isi aminteste profesorul Grigoriev,  a murit prima victima. Pe 14 mai este trimis la centrala, pentru a identifica noile probleme la fata locului – interventiile incorecte putea conduce mereu la pierderea controlului temperaturii si la izbucnirea de noi incendii, cu efecte catastrofale. Articolul semnat de profesorul Grigoriev, abundent in date, este dintre cele mai obiective, autorul fiind parte din misiunea de salvare clipa de clipa, zi de zi, in primele 6 saptamani de la accident. La finele articolului, profesorul Grigoriev conchide: „Summarizing, I should say that the experience during the first month or two after Chernobyl accident is a significant confirmation that the years of research in nuclear physics, radiobiology and public health provided scientists, clinicians and public authorities with knowledge that allowed making quick decisions in situations when time was limited. When my work in Chernobyl was over, I spent months analyzing my records, my memories, documenting the work in Moscow and Chernobyl. Obviously, we completed a tremendous task, where some errors should not be repeated. While I finished this task, I wrote a recommendation for radiation safety in case of radiological accidents, oriented to general population. This little book was published by Atomisdat and invoked large public interest. I was invited to write a chapter for the Great Medical Encyclopedia. Nearly 25 years after the Chernobyl disaster, the world was shocked with the tragedy in Fukushima. Immediately after the first news was broadcasted, I began to received  telephone calls and e-mail requests from my Japanese colleagues and colleagues from other countries of North America and Europe in regard of prophylactics against ionizing radiation. I shared my experience, especially in regard of evacuation, and doses of iodide to be prescribed to different population groups, especially children. It is always sad that home-made disasters happen. Under situations like Chernobyl and Fukushima, the scientific knowledge accumulated during the decade of laboratory experiments and clinical trials, even when some errors were made, became of crucial importance. Especially, after the Chernobyl disaster the scientific world obtained enormous information, at the cost of many lives and suffering.”

Parcurgand articolul, mi-am amintit un fapt conex, si care este putin cunoscut in Romania. Cu un an inainte de accidentul de la Cernobal, adica in 1985, Premiul Nobel pentru Pace a fost decernat organizaţiei “International Physicians for the Prevention of Nuclear War” (“Medicii Lumii pentru Prevenirea Războiului Nuclear”). Printre fondatorii organizaţiei s-a aflat si  medicul român IOAN MORARU  – care a fondat organizatia în 1983, alături de Mihail Kuzin (URSS) şi Bernard Lown (SUA). Din păcate, medicul şi savantul român IOAN MORARU (1927-1989) a rămas încă şi astăzi un ilustru necunoscut printre compatrioţii săi. Premiul Nobel pentru pace s-a acordat în 1985 pentru analiza amănunţită, riguros ştiinţifică, a consecinţelor unui război nuclear. Medicul IOAN MORARU, de al carui nume se leaga Premiul Nobel (desi el nu apare nominalizat ca atare in arhivele Nobel) s-a născut în 1927, la Dârlos, lângă Mediaş, în judeţul Sibiu si murit la Bucureşti în 1989.

Sătenii din Dârlos sunt printre puţinii români care ştiu că un român a fost legat de marele Premiu Nobel pentru Pace în perioada ceauşistă. Absolvent al Facultăţii de Medicină din Cluj Napoca, doctor în ştiinţe medicale (din 1957) şi doctor docent (din 1968), IOAN MORARU a activat succesiv la catedrele de fiziopatologie, medicină legală şi morfopatologie, parcurgând toate etapele ierarhice, de la preparator până la profesor universitar. A fost directorul Institutului Medico-Legal Mina Minovici din Bucureşti şi director al Institutului Victor Babeş, membru titular şi vicepreşedinte al Academiei de Ştiinţe Medicale. A reprezentat România la Organizaţia Mondială a Sănătăţii ca membru al Comitetului Executiv şi vicepreşedinte al acestui comitet. A fost secretar general (1964-1966) şi apoi ministru adjunct la Ministerul Sănătăţii (1966-1969). Ani de zile profesorului MORARU i s-a refuzat deschiderea unei filiale a organizaţiei “Medicii Lumii pentru Prevenirea Războiului Nuclear” în România, cât şi participarea la conferinţele  internaţionale. Recunoaşterea performanţelor sale a venit abia după căderea regimului comunist, când adevenit, post-mortem, membru al Academiei Române. „Nimeni nu a făcut public atunci faptul că el a fost singurul român care a câştigat Premiul Nobel pentru Pace, nimeni nu l-a promovat şi nimeni nu a ştiut că există un român care a avut parte de o asemenea distincţie pentru ţara lui” (spunea Gheorghe Moraru, fratele savantului). La Dârlos, judeţul Sibiu, în satul natal, se află şi mormântul său. Aici, Şcoala de Arte şi Meserii din comună îi poartă numele, iar bustul său, ridicat în 1993, este simbolul recunoştinţei locale. Au trecut 27 de ani de când profesorul IOAN MORARU a primit Premiul Nobel, 4 ani sub Ceauşescu şi 23 de ani de libertate. Dar IOAN MORARU încă n-a intrat în conştiinţa publică. Iar dacă oamenii nu ştiu sau nu au auzit, este şi vina noastră…

 

 

Imagini de aprilie

Primii copaci infloriti, primele panselute in straturi.  Asa incepe, in sfarsit primavara…

Această prezentare necesită JavaScript.

Bucurii cu copii si tineri de azi

Daca nu as fi atat de legata de generatia tanara prin tot ceea ce fac, nu as gusta adanca fericire de a mai putea identifica in cioburile de Romanie care suntem in prezent, picaturile de speranta ale tinerilor-altfel. Nu pot sustine ca as prefera ca generatiile lor, ale copiilor si adolescentilor de azi, sa fie complet altfel decat sunt, dar pot sustine ca mi-ar place sa-i vad mult mai mult – si altfel. Pe de alta parte, noi, maturii, nu le putem cere ceea ce nu suntem si nu am fost in stare sa le dam de mai bine de 20 de ani incoace. Asistam in tacere si resemnare la o prefacere gri a sufletelor si mintilor lor, sau poate chiar la o rasturnare in spatiu, fara putinta pentru ei de a mai identifica in viitor adevaratele puncte cardinale ale lumii. Poate ca eu sunt prea pesimista…dar din pacate mult prea des am asemenea sentimente in ultimii cativa ani.

Azi insa, am avut un prilej de adanca bucurie!  Stiam despre Concursul National pentru tinere talente „Carmen Sylva” de la Castelul Peles inca din toamna trecuta, de la lansarea lui. Observasem si urmarisem pe site-ul castelului evolutia concursului -la prima sa editie, 2011-2012. Iar azi am gasit ragazul de a vizualiza, tot electronic, rezultatele concursului respectiv, la sectiunile de pictura si fotografie. Recunosc ca am avut momente de o minunata vibratie interioara, momente de incantare vizuala si interioara, la parcurgerea catalogului cu lucrarile premiate. Si-apoi, vizionand si filmuletul de la premiere, pe care l-am cules si asezat si eu mai jos in postarea mea, m-a cuprins optimismul pentru ceea ce poate urma frumos si bun prin tinerii nostri. Si m-am gandit la Regina Elisabeta a Romaniei, pe numele ei artistic – Carmen Sylva, ca la o eterna „fauritoare de vise” – cum o numea nepoata ei, Regina Maria. Astfel, visul poate merge mai departe…

 

La vernisajul concursului „Carmen Sylva” pentru tinere talente a fost invitat jurnalistul Marius Tuca, si l-am urmarit cu emotie si drag, pentru acest tip de implicare. Am cules si filmuletul respectiv de pe site-ul Pelesului, inserandu-l mai jos:

Coloana fara sfarsit – simbolul

Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor.” – Constantin Brancusi

L-am auzit pe artistul Dan Puric, licentiat in arte plastice, vorbind la un moment dat despre Coloana Infinitului (Coloana fara sfarsit) – a sculptorului Constantin Brancusi, cum ca au fost multe exegeze, dar… „Lumea nu stie ca acea coloana a infinitului, acele romburi suprapuse sunt profiluri de cosciuge. Pentru ca Brancusi s-a gandit la acel sacrificiu, de la 1916-1917-1918  si sunt de fapt stilizari ale unor cosciuge puse unul peste altul, iar ultimul este deschis, adica jertfa continua; asta este neamul romanesc.”

Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup – mă aflu printre lucrurile esenţiale.” – Constantin Brancusi

Basarabia. Asa cum a fost…. – cu parintele Moise de la Oasa

Misionarism ortodox intru romanism, asa as numi activitatea parintelui monah Moise Iorgovan de la Manastirea Oasa. Asa cum s-a autointitulat, un haiduc, acest calugar a inceput de un numar de ani sa adune crampeie de memorie romaneasca de la martorii prefacerilor istorice majore prin care a trecut Romania incepand cu 1940 si sa le puna cap-la-cap, recompunand imaginea tulburatoare a unui neam mereu decimat si dezradacinat. A unui neam care partial era sortit a-si pierde memoria de sine si a se preface in marioneta unui interes mai presus de fire.

Joi seara (5 aprilie), in aula Facultatii de Teologie din Sibiu, a fost prezent parintele monah Moise Iorgovan de la Manastirea Oasa, spre a prezenta una dintre noile finalitati ale „haiduciilor” sale prin Romania si Basarabia – cartea „Sa nu ne razbunati” insotita de un DVD cu filme prezentand marturiile tulburatoare ale unora dintre basarabenii deportati in Siberia.

Pe parintele Moise l-am vazut pentru prima oara in seara amintita, si trebuie sa marturisesc ca mi-am spus ca nu este niciodata bine sa te iei dupa aparente sau dupa primul impact. Daca nu as fi stiut ca tot el a fost cel caruia i se datoreaza aparitia cartii despre Valeriu Gafencu, „Sfantul inchisorilor”, as fi continuat sa am suspiciuni. Poate din cauza ca pare un calugar total atipic. Inselatoarele aparente… Pentru cei care doresc sa vizioneze un film cu parintele Moise la prezentarea cartii sale despre Valeriu Gafencu, am pus un link aici.

In prezentarea cartii „Sa nu ne razbunati”, parintele Moise a vorbit vreo 25 de minute la Sibiu. Asa am aflat ca se considera cel mai experimentat autostopist din Romania, caci a facut nenumarate drumuri prin tara spre a culege date pentru cartile sale. Apoi, in vara lui 2011 a mers in Republica Moldova, la Chisinau, unde s-au realizat filmarile pentru filmele de pe DVD-ul ce insoteste cartea. Asa am aflat ca din aproape in aproape, culegand atatea marturii, se vor alatura in sir mai multe carti celei citate, si ca vor fi volume („poate 5, poate 10, poate 12…”) pline de dovezi despre viata si necazurile indurate de romani (si basarabeni) in preajma anilor sau dupa 1940. Practic, pentru romanii basarabeni au existat 3 valuri de deportari in Siberia: in 1940, in 1944 si in 1946-47. Filmul ce insoteste cartea, cel despre „Deportarile in Siberia” si pe care auditoriul din aula teologiei sibiene l-a vizionat pentru cca. 50 minute, nu numai ca este cutremurator prin marturiile aduse de femeile intervievate de parintele in Republica Moldova (supravietuitoare si traitoare ale evenimentelor), dar reprezinta o fila de istorie vie, nealterata si sacra despre modul cum poate supravietui un neam. O scurta prezentare a acestui film am inserat mai jos:

Basarabia. Asa cum fost. Deportarile romanilor basarabeni in Siberia

Comenta parintele Moise, facand o paralela cu holocaustul si cu situatia celor din lagarele de exterminare naziste, ca experienta deportarilor in Siberia ori a inchisorilor comuniste din Romania, depaseste cu mult in atrocitate si amploare ceea ce s-a intamplat in Germania nazista. Filmul despre deportarile in Siberia a fost realizat dupa o idee a monahului Moise Iorgovan, de catre Bogdan Pîrlea. Producătorii filmului documentar au fost “Fundaţia Arsenie Boca” și “Fundaţia Sfinţii închisorilor”. Parintele Moise i-a amintit insa si pe artistul Dan Puric si medicul Pavel Chirila, drept originea ideii privind realizarea si a unui film cu marturiile basarabenilor. Prima parte a documentarului, Deportarile in Siberia, a fost difuzata de televiziunea nationala TVR 1 la data de 29 martie, dar in mod incomplet.

In DVD-ul ce insoteste cartea, sunt integrate 3 filme: 1) Deportările în Siberia; 2) Deţinuţii politici din Basarabia; 3) Foametea din Basarabia (1946-1947). 

Ocupaţia sovietică în Basarabia a stat sub semnul deportărilor în Siberia a zeci de mii de români. Cei câţiva români basarabeni care au supraviețuit Gulagului bolşevic au  adus marturia lor nu numai despre atrocitățile comise de puterea comunistă dar mai ales despre puterea uluitoare de păstrare a valorilor creștine și românești. La finele prezentarii de la Sibiu, parintele Moise a raspuns la intrebari. Astfel, in public s-a gasit si un varstnic a carui copilarie a fost marcata de pierderea parintilor care fusesera deportati in Siberia. Iar 6 dintre frati (copii fiind), printre care si dansul, au reusit sa scape si sa vina in Romania, unde au crescut si s-au format, in lipsa parintilor. Marturii prezente, contemporane, de care majoritatea celor din generatia mea, sunt total nestiutori…

Efortul depus de cei asemenea Parintelui Moise, este cu atat mai admirabil, cu care rezultatul este redarea unui adevar care nu a fost spus niciodata, si ale carui dimensiuni si repercusriuni sunt uriase. Se exprima parintele Moise cam asa: „nu este de mirare ca moldovenii de peste Prut sunt asa cum sunt; ei au fost atat de fortati sa-si renege trecutul, sa si-l uite si creierele lor spalate au fost realimentate cu alta isorie, incat asistam azi la afirmatii bizare si complet rupte de realitatea istorica. Ar trebui sa-i intelegem…”

Mai jos am inserat doua fotografii cu parintele Moise la prezentarea de la Sibiu.

In link-ul de aici se gasesc cateva informatii cu privire la modalitatea in care se poate obtine cartea si DVD-ul „Sa nu ne razbunati”.

„…Impotriva enumerarii…” – Dan Puric

Dan Puric la Targul International de Carte si Muzica, Brasov, martie 2012

Rigurozitatea regala

Daca cineva m-ar pune sa insirui cateva dintre motivele esentiale pentru care as opta pentru varianta monarhiei constitutionale, printre acestea s-ar regasi rigurozitatea si precizia cu care se indeplineste misiunea asumata. Eu, ca si majoritatea covarsitoare a generatiei mele, mi-am trait copilaria si adolescenta invatand si crezand intr-o istorie trucata si disimulata a tarii mele. Sansa a facut ca mai tarziu (in ultimii ani) sa pot avea acces la o parte din adevar, dar nu in cadrul organizat al scolii – din pacate, ci in cel al propriilor intrebari si cautari. Citind, invat si inteleg mecanismul de ceas elvetian dupa care functioneaza institutia monarhica. Cati dintre colegii mei de generatie au descoperit aceasta?… Cati dintre noi, care am primit adevaruri falsificate, mai suntem in stare sa cautam un adevar ingropat in tacere?… Poate ca aceasta este una dintre marile metehne ale noastre: educatia primita si acceptarea ei ca pe un dat imuabil.

Atata timp cat nu avem sansa cunoasterii adevarului din sursele originale, vom trai mereu in deriva, mereu fara repere, mereu fara tinta. Ma bucur – realmente, de existenta unui exemplul viu, contemporan cu mine:  sa observ din exterior mecanismul de functionare al Casei Regale a Romaniei. Avand curiozitatea de a urmari pe o perioada suficienta de timp blogul  Principeului Radu al Romaniei, am constatat – cu bunul simt al oricarui roman, consecventa si statornicia cu care sunt aplicate principiile monarhice in orice activitate a familiei regale. Am constatat faptul ca orice actiune propusa este dusa la bun sfarsit, si sunt transmise rezultatele si efectele. Ador aceasta rigurozitate matematica a actiunilor si a comunicarii lor! Pentru mine o astfel de functionare este un model, si recunosc ca este gura de oxigen pe care simt nevoia sa o iau zilnic, spre a merge mai departe.

Daca ar fi sa asociez un citat reprezentativ pentru prezentul atitudinal al Casei Regale a Romaniei, i l-as atasa pe acesta: „Cultura e aflarea mai mult sau mai putin constienta a esentei lucrurilor” (Vasile Bancila)

Previous Older Entries Next Newer Entries