Portugalia si Franta – singurele tari primitoare ale ex-regelui Carol al II-lea

Dupa cunostintele mele actuale, numai doua au fost tarile europene care au recunoscut, intr-un fel sau altul, personalitatea (extrem de controversata) a ex-regelui Carol al II-lea al Romaniei, dupa ce acesta a fost expulzat din Romania si a luat calea exilului (incepand cu septembrie 1940): Portugalia si Franta. Iar pe mapamond, de buna gazduire si recunoastere s-a bucurat dupa 1940 doar in America Latina: in Mexic si in Brazilia, unde a locuit in exil cam cate trei ani.

Una dintre ultimele poze din Romania, 1940, Elena Lupescu & Carol al II-lea (cu palarie)

Revenirea in Europa, dupa fuga – in martie 1941 (practic dupa evadarea) – din Spania lui Franco, cu destinatia America Latina, s-a facut extrem de dificil, si abia in 1947. Nici o tara din Europa, din varii motive – politice, de influenta, de imagine, etc., nu a dorit sa gazduiasca cuplul atat de rau famat: Carol al II-lea si Elena Lupescu. Totusi, dupa eforturi diplomatice necontenite, Portugalia, reprezentata de primul-ministru Salazar, i-a primit si i-a gazduit in modul cel mai elegant si onorabil cu putinta, incepand cu septembrie 1947.  La moartea sa, in aprilie 1953, Carol al II-lea s-a bucurat de toate onorurile militare si guvernamentale, fiind inmormantat (cu escorta militara) in Panteonul Regal de la Manastirea Sao Vicente din Lisabona, acolo unde erau inmormantati toti regii Portugaliei. Unii au speculat ca acceptarea sa in Panteonul Regal este legata de faptul ca bunica sa din partea tatalui, Antonia de Portugalia (1845-1913) ar fi fost „ingerul pazitor” al nepotului Carol la Lisabona. In 1977, dupa moartea sa, si Elena Lupescu a fost inmormantata tot in Panteonul Regal portughez, alaturi de sotul sau. In 2003, la 50 de ani de la moarte, ramasitele pamantesti ale cuplului Carol al II-lea si Elena Lupescu au fost aduse in Romania si inhumate la Manastirea Curtea de Arges (de asta data, insa, separat).

A doua tara, care a fost si a ramas „de suflet” pentru Carol, a fost Franta. Acolo a detinut proprietati, a vietuit mai multi ani in tinerete si a pastrat o casa si mosie la Coesme, nu departe de Paris, pana la stabilirea definitiva la Estoril (langa Lisabona). A sperat mereu sa revina in Franta, la Coesme, alaturi de Elena Lupescu, dar nu a reusit. Dupa exilarea de pe tron din 1940, abia in 1949 primeste viza ca sa poata reintra in Franta, pentru o calatorie de cateva saptamani, in septembrie-octombrie 1949. In iulie 1944, Carol nota in insemnarile sale zilnice (cu data de 12 iulie): ” Nu cred sa fie cineva care sa nu fie multumit de aranjamentul intervenit intre de Gaulle si Roosevelt. Oricat unii, in miopia lor, ar crede ca Franta nu va mai juca un rol in politica mondiala, totusi, pentru marea majoritate a omenirii, ea reprezinta tot ce poate fi mai bun, mai frumos de punctul de vedere spiritual. Cuvantul pe care l-a spus odata un francez, intr-o criza de orgoliu, ca orice om are doua patrii, a lui si Franta, este aproape adevarat. Eu unul, care am o incredere absoluta in puterea de radiatiune intelectuala si in echilibrul de politica internationala a Frantei, sunt cum nu se poate mai fericit.” 

Se pare ca si Franta l-a stimat cu adevarat pe acest rege al Romaniei. De curand, de pe blogul Principelui Radu al Romaniei am aflat ca exista la Nisa, Parcul Carol al Romaniei. Suprafata acestuia este de cca. 23,000 de metri pătrați, si a fost  realizat din inițiativa municipalității orașului Nisa, pe locul parcului castelului Fabron. Povestea castelului Fabron este descrisa intr-un comentariu pe pagina despre parc a blogului Principelui Radu, de istoricul Gabriel Badea-Paun, care scrie in comentarii: „Castelul Fabron a fost construit pentru Ernest Gambart, […], a fost cumparat prin anii 1880 de Ducele de Saxa-Cobourg et Gotha si prin succesiunea sotiei sale, Marea Ducesa Maria Alexandrovna Romnanov, a trecut fiicei sale, Regina Maria a României, care a facut dese sejururi. Prin testament ea l-a atribuit fiului ei cel mare, Principele Carol, viitorul Rege Carol al II-lea. Nu stiu la ce data a fost înstrainat de acesta si distrus, fara îndoiala însa ca dupa cel de al Doilea Razboi Mondial, o perioada teribil de nefasta pentru edificiile eclectice în Franta […].” La 6 octombrie 1949, in insemnarile sale zilnice, Carol aminteste de deplasarea la Nisa, la Fabron, unde a gasit totul in ruina dupa razboi. La acea data castelul ii mai apartinea deci. El constata atunci ca trebuiau milioane pentru a fi reparat…, si nu detinea acesti bani, iar Carol isi aminteste cu amaraciune si nostalgie atunci, pe loc, de vremurile de cu 50 de ani in urma, din copilaria sa, aici. Concluzioneaza in legatura cu Fabron, asa: „Te apuca o adevarata jale privind cum urgiile, cari au napadit asupra acestei lumi, irosesc toate aceste locuri si lucruri care au fost ale stramosilor„. Cert este ca, dupa instrainare, care trebuie sa se fi intamplat in 1950 sau ceva mai tarziu (instrainarea putand fi chiar sub forma de donatie…), Franta aduce omagiul sau unui rege al Romaniei, regelui Carol al II-lea, numind un parc al orasului Nisa dupa numele lui:” PARC DE LOISIRS CAROL DE ROUMANIE”, 23 avenue de Fabron 06200 – Nice, France. El, parcul, dainuieste si azi, la fel ca si casa sa din Estoril-Lisabona, unde si-a trait ultimii ani de viata, din 1948 pana in 1953, alaturi de Elena Lupescu, pe strada Rua do Alentejo, la numarul 4 si care poarta inca, o mica placuta aurie cu inscrisul „Rei Carol”.

Carol al II-lea si mentalitatea americana

In 1944, cu ocazia zilei nationale a SUA (4 iulie), ex-regele Romaniei, Carol al II-lea, aflat in al patrulea an de exil fortat (in Mexic in acea vreme), caracteriza in jurnalul sau, cu luciditate si inteligenta, mentalitatea americana a vremii. Interesant este sa constatam azi, dupa aproape 70 de ani, ca felul in care vedea lucrurile, ramane pe deplin de actualitate.

Aceasta zi (n.n. 4 iulie) ma face sa ma gandesc la toate ce sunt, si, mai ales la acele ce ar fi putut fi. E un pacat pentru lumea intreaga ca aceasta mare natiune are atatea scaderi, atatea lipsuri de intelegere a altor natiuni si al altor mentalitati. Azi se simt tari si indispensabili lumii, deci vor sa impuie felul lor de a gandi, felul lor de a vedea lucrurile, si aceasta, adesea, nu se potriveste cu felul celorlalti, de aci frecari, de aci constatarea ca n-au reusit sa se faca iubiti. E pacat, mare pacat. Democratia lor este idealistica, dar este mai ales de vorbe, de fapt la ei domneste o tiranie, o dictatura, aceea a presedintelui, care, la randul lui este adesea robul partidului, scuza pentru aceasta este ca e bazata pe vointa, rolul, poporului. Ceea ce deformeaza si acolo democratia, ca in multe alte locuri, este ca adevaratul stapan este tot Maria Sa Banul si o nemaipomenita si inconstienta conceptie a libertatii Presei. De pilda, zilele trecute, la 5 dimineata, a telefonat o jurnalista din California sa intrebe cand vine Duduia (n.n. Elena Lupescu) acolo ca sa-si faca operatie estetica. Aceasta legenda nu se poate starpi. Sunt asa de inconstienti, ca, o data cand au incalecat pe un cal breaz, mai ales cand este o minciuna defaimatoare, e extrem de greu sa-i faci sa descalece.”

Consonante baroc: audiindu-l pe Corelli

Am audiat de curand un concert in care una dintre bucati a fost „Concerto grosso op.6 nr.4 în Re major” – a compozitorului si violonistului italian Arcangello Corelli. Mi-a incantat sufletul, caci am avut impresia ca muzica mi-a coborat din urechi direct in inima, luminandu-mi-o. Nu audiasem niciodata vreo piesa a compozitorului, si nici nu auzisem de el. Corelli s-a nascut in 1653 si, am aflat ulterior – citind, este considerat părintele tehnicii moderne a viorii. Se pare ca mulți contemporani l-au considerat cel mai mare violonist al epocii sale, numindu-l „Orfeu al viorii„. In primii ani de afirmare a fost cunoscut ca Arcangello Bolognezul. Timp de 30 de ani, pana la moartea sa de la varsta de 59 de ani, s-a aflat in fruntea muzicienilor din Roma. Azi, dupa mai bine de 320 de ani, audiem aceleasi note, motive si lungimi contrastante ale  frazelor muzicale si armonii, pe care le audiau locuitorii Romei vremii lui Corelli. Putem simti si trai ceea ce le-a fost dat si lor sa traiasca.  Arcul peste timp trimis pana la noi prin muzica si orice forma de cultura si arta este, cred, cel mai valoros mod de perpetuare a memoriei arhetipale umane. Am inserat mai jos o mostra a concertului lui Corelli secondata de splendidele opere de arta apartinand barocului vizual italian al epocii contemporane compozitorului. Pentru inspiratie si delectare! 

Lalele de seara

Asa s-au deschis doua dintre lalele mele asta-seara.

Această prezentare necesită JavaScript.

Laleaua rosie este unul din simbolurile zilei Sfantului Valentin. Se spune ca in secolul al XVI-lea , sultanul Persiei isi arata afectiunea fata de aleasa sa daruindu-i lalele de un rosu aprins, simbolizand flacara neostoita a iubirii sale.Florile aveau mici puncte negre la baza , ceea ce arata ca inima sultanului era transformata in carbune de focul pasiunii sale. Legende…

Povesti de artisti: Anthony Hopkins si valsul lui

La sfarsitul anului 2011, maestrul violonist olandez Andre Rieu ii facea marea bucurie si surpriza actorului britanic Sir Anthony Hopkins, orchestrandu-i si performandu-i pentru prima oara compozitia clasica numita „And The Waltz Goes On„. Antony Hopkins este probabil cel mai important actor englez in viata, iar in Romania a devenit extrem de cunoscut mai ales incepand cu rolul din filmul „Tacerea mieilor”. Aflat deja la o respectabila varsta (75 de ani in prezent), continua sa joace in filme, are un film in lucru in 2012 si inca unul pentru 2013.

Dincolo de cariera de actor, Hopkins a inceput sa cocheteze inca din 1986 cu o a doua pasiune artsitica: compozitia muzicala, lansand un single numit „Distant Star”, care a ajuns pe pozitia  75 în UK Singles Chart.  In 2007 Hopkins a inceput sa compuna  muzica simfonica, premiera mondială pentru compozitiile sale avand loc in octombrie 2008, in interpretarea Orchestrei Simfonice din Dallas (cu compozitiile „The Masque of Time” si „Schizoid Salsa”). A urmatAnd The Waltz Goes On„, al carui clip il atasez aici. Andre Rieu interpreteaza la Viena, alaturi de Orchestra Johann Strauss, in prezenta lui Hopkins si a sotiei sale, dar si a numerosi alti actori si artisti, compozitia lui Hopkins. Si ca sa se tina de cuvant, actorul englez a lansat, in ianuarie 2012, un album de muzică clasică, intitulat „Compozer” – in interpretarea Birmingham Symphony Orchestra.

Incredibile povesti de artisti, incredibili artisti de poveste!

Regalitatea romana intru cultura

Pe data de 18 aprilie 2012, actorul si omul de cultura Ion Caramitru a fost investit cu Decoratia Regala “Nihil Sine Deo” de catre Regele Mihai I. Decoratia a fost inmanata de Principesa Margareta de Romania. Prezentarea evenimentului si fotografii  de la Palatul Elisabeta, se gasesc pe link-ul Casei Regale.

Decoratia “Nihil Sine Deo” a fost institutita la 30 decembrie 2009 de catre Regele Mihai  si, conform regulamentului, ea poate fi acordata personalitatilor marcante din domeniul social, stiintific, educational, cultural, spiritual, economic, politic si militar care au ajuns la un respectabil numar de ani in profesie sau au realizat o performanta de inalt nivel, au avut o initiativa iesita din comun, au dat dovada de generozitate si spirit de raspundere, au folosit puterea exemplului personal pentru a imbogati prezentul romanesc.

La cei 70 de ani ai sai, președinte al UNITER din 1990, iar din 2005 director al Teatrului Național din București, Ion Caramitru, prin intreaga sa activitate, a fost recompensat pe masura, afirmand ca decoraţia vine, de fapt, “din partea istoriei reale, dramatice şi cumplite a României”.

Sprijinul culturii de catre casa regala poate ca a fost cel mai puternic si direct realizat in perioada interbelica, sub domnia regelui Carol al II-lea.  In intaiul an al domniei, Carol al II-lea a spus : „imi  iau angajamentul se fiu un Voevod al culturii romanesti”, iar contemporanii sai, nenumarati, au sustinut ca si-a tinut cuvantul. 

La nici 3 ani de la inscaunarea sa, se dadea Legea pentru Fundatiile Culturale Regale, data in Bucuresti la 14 aprilie 1933 de Carol al II-lea, care stipula:

1. Fundatia Universitara regele Carol I, Fundatia Principele Carol din Bucuresti, Fundatia Ferdinand din Iasi si Institutul de cercetari experimentale Regele Carol al II-lea din Cluj formeaza o uniune cu numele Fundatiile Culturale Regale ale Romaniei.
 2. Pe langa Fundatiile Culturale amintite in art. 1 se infiinteaza in Bucuresti, potrivit unui statut special, si intra deopotriva in uniune, Fundatia de literatura si arte Regele Carol al II-lea, cu scopul sa ajute prin toate mijloacele dezvoltarea inaltei culturi in Romania.
3. Fundatiile Culturale Regale si Asezamintele infiintate de ele pentru implinirea menirei lor statutare sunt persoane juridice. Ele sunt scutite de taxele de timbru si inregistrare, de taxele postale, precum si de orice impozite catre stat, judet sau comuna.

 La 19 Mai 1934, Carol al II-lea isi definea astfel conceptia realizata in anii de domnie : „Cand in anul 1920, Mi-a venit gandul, plin de un avant tineresc, de a crea aceasta Fundatiune (n.n. „Fundatia Principele Carol”), am fost manat de ideea ca in urma marilor reforme, improprietarirea taranilor si votul obstesc, mai era un foarte mare pas de facut pentru ridicarea si asezarea acestei tari, acolo unde trebue. Am fost convins, ca numai prin drepturi politice si printr’o inzestrare a locuitorilor nu se poate ajunge la scopurile dorite si, de aceea, intemeind aceasta Fundatie, am dorit sa patrund cat mai adanc in mijlocul poporului, incepand o adevarata opera de indrumare zi de zi, ceas cu ceas, ca sa putem ajunge sa ne falim si noi, cum se falesc alte tari, cu sate nu numai pitoresti dar cu sate frumoase, cu sate sanatoase. Este adevarat ca adesea acest gand nu a fost priceput. A fost o lupta grea. Dar am convingerea ca sufletul si tineretea, pe care le-am pus atunci in aceasta opera, vor fi cea mai sigura chezasie a reusitei sale„.

Serviciului Social, cu a carui aplicare a fost insarcinata Fundatia Culturala Regala „Principele Carol”, potrivit Legii publicate in Monitorul Oficial  din 18 Octomvrie 1938, s-a organizat in mod definitiv, intr’o institutie unitara si completa,
avand „misiunea de insufletire si ridicare a taranimii românesti” si avand ca organ de executie Caminul Cultural din satele romanesti: „prin urmare, scop indoit si interdependent : actiune si stiinta, calauzire  si cunoastere”.

Dintre Fundatiile Culturale Regale, Fundatiei „Principele Carol” i-a revenit, dintru inceput misiunea de a organiza viata taraneasca, adica cele 15.201 de sate ale tarii, ce reprezentau 79,9% din populatia totala dela noi in 1938. „Dezvoltarea culturii in masa mare a natiunii si crearea unei vieti noi pentru sat este misiunea esentiala a acestei Fundatii, asa cum misiunea celorlalte Fundatii Culturale Regale este crearea si dezvoltarea culturii superioare.”

La 6 mai 1939 apare, tot sub Carol al II-lea, „Legea Casei Scriitorilor”, la al carui proiect se lucrase in august 1938 de catre Corneliu Moldovanu si Ionel Teodoreanu. În linii mari, legea  hotăra înfiinţarea şi organizarea Casei Scriitorilor, pe lângă Casa Centrală a Asigurărilor Sociale iar scopul Casei era de a plăti scriitorilor şi urmaşilor lor pensii de invaliditate şi de bătrâneţe, precum şi ajutoare. S-au instituit cinci categorii de pensii, de la 8 000 la 25 000 de lei lunar, după starea materială şi importanţa producţiilor literare. Pensionarea scriitorilor se facea la vârsta de 55 de ani. Veniturile Casei erau formate din: taxe percepute pe cărţile şi periodicele apărute, donaţii şi subvenţii.

Sunt doar cateva dintre gesturile majore si mereu prezente in istoria casei regale a Romaniei. Si care continua!

Eminescu la 32 de ani: „simt ca am secat moraliceste”…

Cred ca atat de multi dintre noi cunosc in atat de mica masura activitatea publicistica a lui Mihai Eminescu, incat devin tot mai convinsa ca realitatea si adevarul cu privire la opera sa, la el ca om si artist, ne-a scapat cu siguranta! Nu sunt convinsa de terti sau citind prin terte surse despre aceasta situatie, ci mi-am format aceasta convingere direct, citind eu insami o parte din scrierile  jurnalistului Eminescu, la care am si eu  acces in ultima vreme, prin aparitia „Operelor complete„. Cu totii suntem subiectivi, vedem acelasi eveniment ori fenomen cu ochi si minti diferite, il raportam si interpretam diferit, dam verdicte uneori divergente, in functie de observator. Este paradoxal, dar viata mi-a aratat si mie ca este asa, mai’ totdeauna. Am acceptat si accept. Dar am invatat sa merg totdeauna la sursa, spre a trage propriile mele concluzii.  

Atat de multe s-au spus despre Eminescu…, atat de multe am citit, incat  ramasesem cu doua impresii generale: 1) ca Eminescu a fost genial ca poet (si asta am invatat-o atat de bine inca din scoala, unde am invatat pe de rost multe dintre poeziile sale minunate); 2) ca tot restul activitatii sale este si va ramane invaluita intr-o negura persistenta, impenetrabila si total incerta ca sursa si finalitate, si ca nu este nici pe departe atat de importanta cat este opera sa poetica. Azi am ajuns sa sustin ca este fals asa ceva.  

Curios insa – ca de curand, dupa ce am avut acces si vreme sa citesc mai multe dintre scrierile sale cuprinse in opera jurnalistica, mi-a parut ca cea mai potrivita caracterizare a firii omului de litere si cultura Eminescu, tot caracterizarea facuta de Titu Maiorescu. Acesta din urma nota in 1889: „Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu, este o aşa de covărşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie, căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienaţiei declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nicio silă, era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână. In aceeaşi proporţie tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenţie socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obştească şi chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi erau indiferente. […]. Grijile existenţei nu l-au cuprins niciodată […] iar recunoaşterile publice le-a despreţuit totdeauna […]. Cine ‘şi dă seamă de o asemenea figură, înţelege îndată, că nu-l puteai prinde pe Eminescu cu interesele, care ademenesc pe cei mai mulţi oameni. Luxul stării materiale, ambiţia, iubirea de glorie nu au fost în niciun grad obiectul preocupărilor sale. […] Şi nici munca specială a unui redactor de ziar nu credem că trebue privită la Eminescu ca o sforţare impusă de nevoie unui spirit recalcitrant. Eminescu era omul cel mai silitor, veşnic cetind, meditând, scriind. Lipsit de orice interes egoist, el se interesa cu atât mai mult de toate manifestările vieţii intelectuale, fie scrierile vre-unui prieten, fie studiarea mişcării filozofice în Europa, fie izvoarele istorice, despre care avea cunoştinţa cea mai amănunţită, fie luptele politice din ţară. A se ocupa cu vreuna din aceste chestii, a cugeta şi a scrie asupra lor, era lucrul cel mai potrivit cu felul spiritului său. Şi energia, cu care a redactat «Timpul», înălţimea de vederi, ce apare în toate articolele lui, puterea neuitată, cu care în contra frazei despre naţionalismul liberal al partidului dela guvern a impus importanţa elementului autohton, sunt o dovadă pentru aceasta.”

Rasfoind in Operele complete ale lui Eminescu, am gasit o scrisoare cu destinatar necunoscut, caruia in 1882, de la Bucureşti, Eminescu ii scria (apreciindu-si cu adanca luciditate intrarea in deriva):

„Tu trebuie să-ţi închipuieşti astăzi sub figura mea un om foarte obosit, de vreme ce sunt singur la negustoria asta de principii şi peste aceasta bolnav, care ar avea nevoie de cel puţin şase luni de repaos pentru a-şi veni în fire. Ei bine, de şase ani aproape o duc într-o muncă zădarnică, de şase ani mă zbat ca într-un cerc vicios în cercul acesta, care cu toate acestea e singurul adevărat; de şase ani n-am linişte, n-am repausul senin de care aş avea atât trebuinţă pentru ca să mai pot lucra şi altceva decât politică. Quelle vie, mon Dieu, quelle vie!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Să pot zbura pe trei zile la Iaşi, tare-aş veni. Dar mai mult de trei zile n-aş avea, pentru că eu nu am vacanţe, ci trebuie să trag ca catârii, greu la vale şi greu la deal.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ei, dacă ai şti cum salahoria asta în care petrec, împreunată cu boala şi mizeria, mă apasă şi mă fac incapabil de-a voi!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Folosul meu după atâta muncă e că sunt stricat cu toată lumea şi că toată energia, daca am avut-o vreodată, şi toată elasticitatea intelectuală s-a dus pe apa sâmbetei.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Eu rămân cel amăgit în afacere, căci am lucrat din convingere şi cu speranţă în consolidarea ideilor mele şi un mai bun viitor. Dar nu merge. În opt ani de când m-am întors în România, decepţiune a urmat după decepţiune, şi mă simt atât de bătrân, atât de obosit, încât degeaba pun mâna pe condei să-ncerc a scrie ceva. Simt că nu mai pot, mă simt că am secat moraliceşte şi că mi-ar trebui un lung, lung repaus ca să-mi vin în fire. Şi cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un asemenea repaos nu-l pot avea nicăiri şi la nimeni. Sunt strivit, nu mă mai regăsesc şi nu mă mai recunosc.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Aştept telegramele Havas, ca să scriu iar, să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc !”

Acestea le scria, la 32 de ani, Mihai Eminescu. Era „singur la negustoria asta de principii„, „cel mai amagit in afacere” si „stricat cu toata lumea” ca relatii interumane.  Flacara sufletului si mintii sale a ars cu mult mai mult si mai profund in sensul scoaterii la lumina si incunostintarii maselor cu privire la adevarul istoric si politic al poporului sau, decat in sensul formelor inegalabile ca forma si continut al versurilor sale. Ca el a izbutit sa transmita atatea stari, atata sentiment, in forma artistica a „iambilor si troheilor”,  inegalabil, este cu atat mai nobil. Iar aceasta recunoastere o are si a avut-o inca din timpul vietii, din plin poetul Eminescu.  Insa dincolo de aceastea, cuvantul sau publicistic a voit a rascoli si exprima adevaruri prea mari pentru timpul si generatia sa, dar in aceasta directie el nu a reusit. Cu un consum uman si intelectual urias, a incercat „cu convingere si speranta” a consolida „un mai bun viitor„. Iar pentru acestea din urma el inca este, paradoxal, insuficient recunoscut, insuficient apreciat…

Previous Older Entries Next Newer Entries