Lalele de seara

Asa s-au deschis doua dintre lalele mele asta-seara.

Această prezentare necesită JavaScript.

Laleaua rosie este unul din simbolurile zilei Sfantului Valentin. Se spune ca in secolul al XVI-lea , sultanul Persiei isi arata afectiunea fata de aleasa sa daruindu-i lalele de un rosu aprins, simbolizand flacara neostoita a iubirii sale.Florile aveau mici puncte negre la baza , ceea ce arata ca inima sultanului era transformata in carbune de focul pasiunii sale. Legende…

Povesti de artisti: Anthony Hopkins si valsul lui

La sfarsitul anului 2011, maestrul violonist olandez Andre Rieu ii facea marea bucurie si surpriza actorului britanic Sir Anthony Hopkins, orchestrandu-i si performandu-i pentru prima oara compozitia clasica numita „And The Waltz Goes On„. Antony Hopkins este probabil cel mai important actor englez in viata, iar in Romania a devenit extrem de cunoscut mai ales incepand cu rolul din filmul „Tacerea mieilor”. Aflat deja la o respectabila varsta (75 de ani in prezent), continua sa joace in filme, are un film in lucru in 2012 si inca unul pentru 2013.

Dincolo de cariera de actor, Hopkins a inceput sa cocheteze inca din 1986 cu o a doua pasiune artsitica: compozitia muzicala, lansand un single numit „Distant Star”, care a ajuns pe pozitia  75 în UK Singles Chart.  In 2007 Hopkins a inceput sa compuna  muzica simfonica, premiera mondială pentru compozitiile sale avand loc in octombrie 2008, in interpretarea Orchestrei Simfonice din Dallas (cu compozitiile „The Masque of Time” si „Schizoid Salsa”). A urmatAnd The Waltz Goes On„, al carui clip il atasez aici. Andre Rieu interpreteaza la Viena, alaturi de Orchestra Johann Strauss, in prezenta lui Hopkins si a sotiei sale, dar si a numerosi alti actori si artisti, compozitia lui Hopkins. Si ca sa se tina de cuvant, actorul englez a lansat, in ianuarie 2012, un album de muzică clasică, intitulat „Compozer” – in interpretarea Birmingham Symphony Orchestra.

Incredibile povesti de artisti, incredibili artisti de poveste!

Regalitatea romana intru cultura

Pe data de 18 aprilie 2012, actorul si omul de cultura Ion Caramitru a fost investit cu Decoratia Regala “Nihil Sine Deo” de catre Regele Mihai I. Decoratia a fost inmanata de Principesa Margareta de Romania. Prezentarea evenimentului si fotografii  de la Palatul Elisabeta, se gasesc pe link-ul Casei Regale.

Decoratia “Nihil Sine Deo” a fost institutita la 30 decembrie 2009 de catre Regele Mihai  si, conform regulamentului, ea poate fi acordata personalitatilor marcante din domeniul social, stiintific, educational, cultural, spiritual, economic, politic si militar care au ajuns la un respectabil numar de ani in profesie sau au realizat o performanta de inalt nivel, au avut o initiativa iesita din comun, au dat dovada de generozitate si spirit de raspundere, au folosit puterea exemplului personal pentru a imbogati prezentul romanesc.

La cei 70 de ani ai sai, președinte al UNITER din 1990, iar din 2005 director al Teatrului Național din București, Ion Caramitru, prin intreaga sa activitate, a fost recompensat pe masura, afirmand ca decoraţia vine, de fapt, “din partea istoriei reale, dramatice şi cumplite a României”.

Sprijinul culturii de catre casa regala poate ca a fost cel mai puternic si direct realizat in perioada interbelica, sub domnia regelui Carol al II-lea.  In intaiul an al domniei, Carol al II-lea a spus : „imi  iau angajamentul se fiu un Voevod al culturii romanesti”, iar contemporanii sai, nenumarati, au sustinut ca si-a tinut cuvantul. 

La nici 3 ani de la inscaunarea sa, se dadea Legea pentru Fundatiile Culturale Regale, data in Bucuresti la 14 aprilie 1933 de Carol al II-lea, care stipula:

1. Fundatia Universitara regele Carol I, Fundatia Principele Carol din Bucuresti, Fundatia Ferdinand din Iasi si Institutul de cercetari experimentale Regele Carol al II-lea din Cluj formeaza o uniune cu numele Fundatiile Culturale Regale ale Romaniei.
 2. Pe langa Fundatiile Culturale amintite in art. 1 se infiinteaza in Bucuresti, potrivit unui statut special, si intra deopotriva in uniune, Fundatia de literatura si arte Regele Carol al II-lea, cu scopul sa ajute prin toate mijloacele dezvoltarea inaltei culturi in Romania.
3. Fundatiile Culturale Regale si Asezamintele infiintate de ele pentru implinirea menirei lor statutare sunt persoane juridice. Ele sunt scutite de taxele de timbru si inregistrare, de taxele postale, precum si de orice impozite catre stat, judet sau comuna.

 La 19 Mai 1934, Carol al II-lea isi definea astfel conceptia realizata in anii de domnie : „Cand in anul 1920, Mi-a venit gandul, plin de un avant tineresc, de a crea aceasta Fundatiune (n.n. „Fundatia Principele Carol”), am fost manat de ideea ca in urma marilor reforme, improprietarirea taranilor si votul obstesc, mai era un foarte mare pas de facut pentru ridicarea si asezarea acestei tari, acolo unde trebue. Am fost convins, ca numai prin drepturi politice si printr’o inzestrare a locuitorilor nu se poate ajunge la scopurile dorite si, de aceea, intemeind aceasta Fundatie, am dorit sa patrund cat mai adanc in mijlocul poporului, incepand o adevarata opera de indrumare zi de zi, ceas cu ceas, ca sa putem ajunge sa ne falim si noi, cum se falesc alte tari, cu sate nu numai pitoresti dar cu sate frumoase, cu sate sanatoase. Este adevarat ca adesea acest gand nu a fost priceput. A fost o lupta grea. Dar am convingerea ca sufletul si tineretea, pe care le-am pus atunci in aceasta opera, vor fi cea mai sigura chezasie a reusitei sale„.

Serviciului Social, cu a carui aplicare a fost insarcinata Fundatia Culturala Regala „Principele Carol”, potrivit Legii publicate in Monitorul Oficial  din 18 Octomvrie 1938, s-a organizat in mod definitiv, intr’o institutie unitara si completa,
avand „misiunea de insufletire si ridicare a taranimii românesti” si avand ca organ de executie Caminul Cultural din satele romanesti: „prin urmare, scop indoit si interdependent : actiune si stiinta, calauzire  si cunoastere”.

Dintre Fundatiile Culturale Regale, Fundatiei „Principele Carol” i-a revenit, dintru inceput misiunea de a organiza viata taraneasca, adica cele 15.201 de sate ale tarii, ce reprezentau 79,9% din populatia totala dela noi in 1938. „Dezvoltarea culturii in masa mare a natiunii si crearea unei vieti noi pentru sat este misiunea esentiala a acestei Fundatii, asa cum misiunea celorlalte Fundatii Culturale Regale este crearea si dezvoltarea culturii superioare.”

La 6 mai 1939 apare, tot sub Carol al II-lea, „Legea Casei Scriitorilor”, la al carui proiect se lucrase in august 1938 de catre Corneliu Moldovanu si Ionel Teodoreanu. În linii mari, legea  hotăra înfiinţarea şi organizarea Casei Scriitorilor, pe lângă Casa Centrală a Asigurărilor Sociale iar scopul Casei era de a plăti scriitorilor şi urmaşilor lor pensii de invaliditate şi de bătrâneţe, precum şi ajutoare. S-au instituit cinci categorii de pensii, de la 8 000 la 25 000 de lei lunar, după starea materială şi importanţa producţiilor literare. Pensionarea scriitorilor se facea la vârsta de 55 de ani. Veniturile Casei erau formate din: taxe percepute pe cărţile şi periodicele apărute, donaţii şi subvenţii.

Sunt doar cateva dintre gesturile majore si mereu prezente in istoria casei regale a Romaniei. Si care continua!

Eminescu la 32 de ani: „simt ca am secat moraliceste”…

Cred ca atat de multi dintre noi cunosc in atat de mica masura activitatea publicistica a lui Mihai Eminescu, incat devin tot mai convinsa ca realitatea si adevarul cu privire la opera sa, la el ca om si artist, ne-a scapat cu siguranta! Nu sunt convinsa de terti sau citind prin terte surse despre aceasta situatie, ci mi-am format aceasta convingere direct, citind eu insami o parte din scrierile  jurnalistului Eminescu, la care am si eu  acces in ultima vreme, prin aparitia „Operelor complete„. Cu totii suntem subiectivi, vedem acelasi eveniment ori fenomen cu ochi si minti diferite, il raportam si interpretam diferit, dam verdicte uneori divergente, in functie de observator. Este paradoxal, dar viata mi-a aratat si mie ca este asa, mai’ totdeauna. Am acceptat si accept. Dar am invatat sa merg totdeauna la sursa, spre a trage propriile mele concluzii.  

Atat de multe s-au spus despre Eminescu…, atat de multe am citit, incat  ramasesem cu doua impresii generale: 1) ca Eminescu a fost genial ca poet (si asta am invatat-o atat de bine inca din scoala, unde am invatat pe de rost multe dintre poeziile sale minunate); 2) ca tot restul activitatii sale este si va ramane invaluita intr-o negura persistenta, impenetrabila si total incerta ca sursa si finalitate, si ca nu este nici pe departe atat de importanta cat este opera sa poetica. Azi am ajuns sa sustin ca este fals asa ceva.  

Curios insa – ca de curand, dupa ce am avut acces si vreme sa citesc mai multe dintre scrierile sale cuprinse in opera jurnalistica, mi-a parut ca cea mai potrivita caracterizare a firii omului de litere si cultura Eminescu, tot caracterizarea facuta de Titu Maiorescu. Acesta din urma nota in 1889: „Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu, este o aşa de covărşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie, căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienaţiei declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nicio silă, era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână. In aceeaşi proporţie tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenţie socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obştească şi chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi erau indiferente. […]. Grijile existenţei nu l-au cuprins niciodată […] iar recunoaşterile publice le-a despreţuit totdeauna […]. Cine ‘şi dă seamă de o asemenea figură, înţelege îndată, că nu-l puteai prinde pe Eminescu cu interesele, care ademenesc pe cei mai mulţi oameni. Luxul stării materiale, ambiţia, iubirea de glorie nu au fost în niciun grad obiectul preocupărilor sale. […] Şi nici munca specială a unui redactor de ziar nu credem că trebue privită la Eminescu ca o sforţare impusă de nevoie unui spirit recalcitrant. Eminescu era omul cel mai silitor, veşnic cetind, meditând, scriind. Lipsit de orice interes egoist, el se interesa cu atât mai mult de toate manifestările vieţii intelectuale, fie scrierile vre-unui prieten, fie studiarea mişcării filozofice în Europa, fie izvoarele istorice, despre care avea cunoştinţa cea mai amănunţită, fie luptele politice din ţară. A se ocupa cu vreuna din aceste chestii, a cugeta şi a scrie asupra lor, era lucrul cel mai potrivit cu felul spiritului său. Şi energia, cu care a redactat «Timpul», înălţimea de vederi, ce apare în toate articolele lui, puterea neuitată, cu care în contra frazei despre naţionalismul liberal al partidului dela guvern a impus importanţa elementului autohton, sunt o dovadă pentru aceasta.”

Rasfoind in Operele complete ale lui Eminescu, am gasit o scrisoare cu destinatar necunoscut, caruia in 1882, de la Bucureşti, Eminescu ii scria (apreciindu-si cu adanca luciditate intrarea in deriva):

„Tu trebuie să-ţi închipuieşti astăzi sub figura mea un om foarte obosit, de vreme ce sunt singur la negustoria asta de principii şi peste aceasta bolnav, care ar avea nevoie de cel puţin şase luni de repaos pentru a-şi veni în fire. Ei bine, de şase ani aproape o duc într-o muncă zădarnică, de şase ani mă zbat ca într-un cerc vicios în cercul acesta, care cu toate acestea e singurul adevărat; de şase ani n-am linişte, n-am repausul senin de care aş avea atât trebuinţă pentru ca să mai pot lucra şi altceva decât politică. Quelle vie, mon Dieu, quelle vie!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Să pot zbura pe trei zile la Iaşi, tare-aş veni. Dar mai mult de trei zile n-aş avea, pentru că eu nu am vacanţe, ci trebuie să trag ca catârii, greu la vale şi greu la deal.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ei, dacă ai şti cum salahoria asta în care petrec, împreunată cu boala şi mizeria, mă apasă şi mă fac incapabil de-a voi!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Folosul meu după atâta muncă e că sunt stricat cu toată lumea şi că toată energia, daca am avut-o vreodată, şi toată elasticitatea intelectuală s-a dus pe apa sâmbetei.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Eu rămân cel amăgit în afacere, căci am lucrat din convingere şi cu speranţă în consolidarea ideilor mele şi un mai bun viitor. Dar nu merge. În opt ani de când m-am întors în România, decepţiune a urmat după decepţiune, şi mă simt atât de bătrân, atât de obosit, încât degeaba pun mâna pe condei să-ncerc a scrie ceva. Simt că nu mai pot, mă simt că am secat moraliceşte şi că mi-ar trebui un lung, lung repaus ca să-mi vin în fire. Şi cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un asemenea repaos nu-l pot avea nicăiri şi la nimeni. Sunt strivit, nu mă mai regăsesc şi nu mă mai recunosc.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Aştept telegramele Havas, ca să scriu iar, să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc !”

Acestea le scria, la 32 de ani, Mihai Eminescu. Era „singur la negustoria asta de principii„, „cel mai amagit in afacere” si „stricat cu toata lumea” ca relatii interumane.  Flacara sufletului si mintii sale a ars cu mult mai mult si mai profund in sensul scoaterii la lumina si incunostintarii maselor cu privire la adevarul istoric si politic al poporului sau, decat in sensul formelor inegalabile ca forma si continut al versurilor sale. Ca el a izbutit sa transmita atatea stari, atata sentiment, in forma artistica a „iambilor si troheilor”,  inegalabil, este cu atat mai nobil. Iar aceasta recunoastere o are si a avut-o inca din timpul vietii, din plin poetul Eminescu.  Insa dincolo de aceastea, cuvantul sau publicistic a voit a rascoli si exprima adevaruri prea mari pentru timpul si generatia sa, dar in aceasta directie el nu a reusit. Cu un consum uman si intelectual urias, a incercat „cu convingere si speranta” a consolida „un mai bun viitor„. Iar pentru acestea din urma el inca este, paradoxal, insuficient recunoscut, insuficient apreciat…

„Noi ne-am pierdut simtul istoriei si simtul culturii” – Dorel Visan

Aseara, in a doua zi de Pasti, am avut adanca bucurie sa il revad, de data aceasta la TV (Antena 3), pe actorul Dorel Visan. Dupa ce am avut sansa ca in 2010 sa il vad intr-un spectacol cu totul deosebit si sa imi reconsider (de fapt sa imi consider – pentru intaia oara) pozitia fata de personalitatea sa de om si de artist, tot ce are legatura cu domnia sa imi aduce in inima gratitudine, speranta, iluminare si credinta in bunul simt. Aseara am prins numai finalul interviului cu domnia sa, dar am retinut cateva dintre ideile centrale expuse, pe care le redau, spicuind, mai jos:

Ce a mai ramas sfant pentru romani?”….”S-a pierdut fiorul Pastelui, s-a pierdut fiorul primenirii”….”Omul nu se mai uita in interiorul lui, numai inafara, sa vada cat a mai castigat vecinul; nu mai este cinstit, si-a pierdut rusinea, si-a pierdut pudoarea.”….”Am cazut in zona inumanului si dezumanului”…..”Filosoful Marcuse explica trecerea omului de la animalitate la constiinta. Iisus este constiinta noastra, ori nu mai avem aceasta constiinta – sa iubim, sa iertam”….”Sf. Ioan Evanghelistul spunea: > – pentru ca iubirea este o porunca Dumnezeiasca, si numai aceasta daca s-a implini si ar fi suficient.”

Am descoperit pe net, pe site-ul Jurnalului national,  un interviu revelator cu Dorel Visan, din iunie 2011, si m-a incarcat pozitiv. Celor care il iubesc pe actorul Dorel Visan, li-l recomand spre lectura aici.

Alexandru Paleologu despre Carol al II-lea

 

Jurnalistul Stelian Tanase, pe blogul sau, scria in 2008 urmatoarele – in legatura cu Regele Carol al II-lea: „[…] acest rege controversat, enigmatic, cinic, inteligent, corupt, priapic, etc. I s-au pus multe etichete. Numai pe Alexandru Paleologu l-am auzit vorbindu-l de bine. În rest, numai vorbe negre.”

Personalitatea lui Alexandru Paleologu nu necesita introducere. Dincolo de toate, a fost intre putinii care a avut cunostinta ori contact direct cu monarhia, prin toti cei trei regi ai Romaniei: Carol I, Ferdinand si Carol al II-lea. In 1936, la varsta de 17 ani, Alexandru Paleologu dialoga direct cu regele Carol al II-lea despre poezia franceza.

Paleologu, fiind dintre foarte putinii care au laudat partea buna a prestatiei monarhice a regelui Carol al II-lea, scria in cartea sa „DESPRE LUCRURILE CU ADEVARAT IMPORTANTE”, urmatoarele:  „Este o mare asemãnare de caracter si de structurã umanã între regele Mihai si bunicul sãu Ferdinand. Evident, nu în toate privintele, caracterele omenesti nefiind standardizate iar viata fiecãrui om, rege sau nu, fiind unicã. Dar aceeasi notorie lealitate, aceeasi distinctie, aceeasi delicatete fatã de semeni, acelasi devotament neostentativ si de la sine înteles, spontan si neconditionat, pentru tarã. A fi rege însemna pentru Ferdinand, asa cum înseamnã pentru Mihai I, a nu putea prin destin sã aibã alt interes personal decât interesul tãrii. Aici se plaseazã deosebirea esentialã între, pe de o parte, acesti doi regi ai României si, pe de altã parte, cel din generatia intermediarã, Carol al II-lea. Carol al II-lea avea calitãti personale cu totul iesite din comun. Asa cum spune fiul sãu, <<puteai discuta cu el ca cu un profesor de universitate>>. Extrem de inteligent, foarte cult, cu o mare putere de muncã, cu un farmec personal irezistibil (sau aproape : unii i-au rezistat) : ochii lui albastri aveau o privire învãluitoare, usor ironicã, deosebit de atasantã. Ceea ce a fãcut pentru culturã în cei zece ani de domnie a fost într-adevãr remarcabil, cu o perfectã competentã, cu discernãmânt în alegerea oamenilor (dar numai în acest domeniu).

Iar in cartea „POLITETEA CA ARMA” Paleologu scria: „Carol al II-lea a dat o frumoasă probă de fidelitate. A trăit numai cu Lupeasca de când a cunoscut-o.”

Eminescu si regalitatea Romaniei

Una dintre epistolele ramase neexpediate, si redate in volumul al XVI-lea din „Opere complete” ale poetului, este cea destinata – pe atunci Domnitorului si ulterior Regelui Carol I al Romaniei. Aflat la Viena la studii, Eminescu ii scria, la 14 iunie 1871, Domnitorului Carol, urmatoarele:

Prea înălţate Doamne,

Societăţile ,,România” şi ,,Societatea Literară a Românilor din Viena”, întrunindu-se în urma unei convenţiuni frăţeşti în noua Societate Academică „România jună”, comitetul acesteia cutează, în conformitate cu § 50 din statute, să vă numere între membrii fundători ai societăţii, recomandând-o înaltei binevoinţe a Măriei Tale. Comitetul e totodată fericit că poate fi interpretul simţemintelor generale ale societăţii dând o modestă espresiune vielor simpatii cari le are faţă cu Măria Ta şi cu augusta dinastie a românilor. Adânc convinşi cumcă, oricât de neînsemnate ar fi în forma lor manifestaţiunile de viaţă a generaţiunii ce are pentru ea viitorul, ele totuşi vor fi privite cu oarecare interes pe înaltul purtător al acelui nume ilustru de care în viitor vor fi strâns legate destinele românimei. Cu această credinţă, rămânem a Măriei Tale, Preaînălţate Doamne, preaplecaţi şi preasupuşi servitori…”

Dupa cum stim, sentimentele regaliste ale lui Eminescu au fost mai mult decat reci, chiar potrivnice, iar ele s-au adancit si mai mult in timp. Daca la 5 ani de la inscaunarea ca domnitor a Principatelor romane a Principelui de Hohenzollern-Sigmaringen, Carol, Eminescu pastra inca speranta in dreapta-conducere a poporului de catre noul domn, cu timpul, asa cum o demonstreaza scrierile sale politice, a devenit tot mai sceptic. In 1871 ii propune chiar el, dupa cum demonstreaza scrisoarea de mai sus, domnitorului Carol, sa devina membru fondator al Societatii academice „Romania juna”. Cu ocazia razboiului de independenta din 1877, Eminescu critica aprig pe cei ce au trimis romanii in razboi complet neechipati, la limita saraciei vestimentare, spre a pieri mai degraba de ger si foame, decat de sabia dusmanului. De-a lungul perioadei 1876-1882, Eminescu critica usturator in speta pe liberali si influentele lor, modul cum a fost modificata Constitutia Romaniei in 1881, etc. Dupa cum se stie, sotia Regelui Carol I (numit rege incepand cu 10 mai 1881), Regina Elisabeta (cu numele artistic de Carmen Sylva), l-a admirat si tradus in germana pe poetul Eminescu. Cu toate acestea, distincția „Bene merenti” oferita de casa regala poetului  a fost  refuzată de acesta, din motive morale si politice. El constatase ca medalia respectiva fusese adeasea oferita oamenilor nemerituosi, si deci o considera o jignire. La 10 iunie 1879, Eminescu nota intr-un articol al sau: „A propune Domnului un decret prin care se răsplătesc cu medalia Bene Merenti batjocuri îndreptate contra persoanei şi a familiei sale e lipsită de pudoare, e cinism.” Iar la 28 martie 1882, Eminescu scria: „[…] În aceste spitaluri, unde mărginirea intelectuală a pretinşilor autori nu e întrecută decât de malonestitatea lor plagiară şi de obrăznicia cu care ei pe ei înşii se proclamă mari autori, literele române au relaţii, fireşte sterpe, cu nişte catâri intelectuali, ceea ce nu opreşte ca o seamă de aceşti catâri să fie împodobiţi cu medalia Bene merenti .Atâta aveam de zis despre mediul mlăştinos şi bolnav, cu care trebuie să lupte literatura sănătoasă pentru a-şi scoate capul la lumina soarelui.” La 12 decembrie 1882, scrie un atac si mai dur la adresa distinctiei cu care ar fi fost si poetul rasplatit: „Şi s-au petrecut multe în presa din ţară. Ziare scrise în limbi străine sau şi de străini au insultat adesea poporul şi istoria noastră. Mai mult. Era destul să sosească în mijlocul nostru vrun om dintr-o bună familie română pentru ca o pană ocultă să-l denigreze în ochii publicului, nu pentru altceva decât pentru singura cauză ca e român şi că familia lui a fost domnească în România. Denigrări de cea mai înjosită speţie, a căror sorginte era cu toate astea foarte sus, al căror instrument era vrun erou de tristă figură. Ei, pe tribunalul secţia cutare nici nu l-a durut capul de asta, pentru că n-avea dreptul să se ocupe. Curtea cu Juraţi ar fi trebuit să judece şi la dânsa nu s-a adresat nimenea. Sunt cestiuni acestea cari se ţin de conştiinţa chiar a poporului românesc şi când această conştiinţă suportă injuriile ce se aduc oamenilor de frunte ai naţiei aceştia sunt destul de generoşi pentru a nu apela la ea, pentru că ruşinea naţională ar fi ruşinea lor. Libertatea presei poate fi un rău, dar e înscrisă în Constituţie; nici o excepţie, nici o tâlcuire într-altfel a Constituţiei nu se încape.  Singura pedeapsă care s-a aplicat regulat celora cari au abuzat de această libertate, celora ce-au insultat Coroana şi familia regală de ex., a fost câte-un Bene merenti aplicat pe piept.” In cateva dintre scrierile sale politice, Eminescu il va numi pe regele Carol I, ireverentios, „Carol ingaduitorul”. El, poetul, jurnalistul, si adancitul in politica tarii sale, era adeptul unei monarhii autoritariste si nu a celei constitutionale a timpului sau.

Toate acestea nu au impiedicat insa pe Eminescu sa faca traduceri din germana in romana a unor poezii ale Reginei Elisabeta (Carmen Sylva) si nici sa nu apara dubii privind inspiratia poemului sau „Peste vârfuri” care s-a speculat uneori a fi o versiunea modificată în limba română a unui poem scris în limba germană de poeta Carmen Sylva.

Multi ani mai tarziu, ca o ofranda, cel care facuse atat de mult pentru cultura romana si pentru traiul decent al scriitorilor romani, Regele Carol al II-lea, avea sa incerce un gest special adresat memoriei poetului Eminescu, pe care il admira. In noiembrie 1949, aflat in exil in Portugalia, ex-regele Carol al II-lea a demarat incercarea de a organiza o comemorare a centenarului nasterii lui Eminescu la Universitatea din Lisabona. Aceasta initiativa i-a fost insa blocata, si preluata de un alt grup – care nici macar nu l-a mai anuntat despre eveniment.

Cioburi de fericire: Mihai Eminescu si Veronica Micle

Frunzaresc volumul al XV-lea din „Opere complete” – ale lui Mihai Eminescu. Am gasit, in capitolul „Insemnari cu caracter personal” un pasaj trunchiat care, sunt sigura, merita toata atentia celor interesati de legatura poetului cu Veronica Micle:

„Ziua de 4/16 fevr. 876 a fost cea mai fericită a vieţii mele. Eu am ţinut pe Veronica1 în braţie şi am strâns-o la piept, am sărutat-o. Ea mi-a dăruit flori albastre pe care le voi ţinea toată viaţa mea. Dragu mamei. Ce frumoasă e, ce dulce-i gura ei cea moale şi fină, obrazul ei atât de […]2 care ţi-ar încăpea

În 1875 vara3 s-a întâmplat în locuinţa* femeii lui***. După aceasta a mai avut relaţii cu… precum singură a mărturisit. Ce vită ai fost (nefiind decât manta de vreme rea) Iată unde conduce idealismul!!! (1880 iulie)”

_____________

1. deasupra lui micuţa Veronica     2. jumătatea de jos a paginii tăiată     3. supraintercalat

*******************************************************

Rememorez scurtele mele deplasari – din 2009 si din 2010 – la Manastirea Varatec. M-am intrebat intotdeauna, probabil ca foarte multi altii, ce a facut-o pe Veronica Micle sa ajunga la disperare si sa se sinucida, la 49 de zile de la moartea – din 15 iunie 1889 – a iubitului sau, poetul Eminescu. Cat de grozava poate fi durerea si acceptarea despartirii terestre eterne, pentru ca, dupa multi ani de separari si intrigi ingrozitoare intre cei doi, ea, Veronica Micle, sa renunte ireversibil la speranta. Cat de grozav lucru este ca, in incinta unei manastiri fiind, si avandu-l pe Dumnezeu atat de aproape, spijin si mangaietor,  sa-ti pui capat zilelor chiar in ograda Domnului? Unde sa-i fi ajuns tristetea si amaraciunea? La ce capat de fiinta? La inceputul lui septembrie 2009, stiind acestea, am re-vizitat Manastirea Varatec si mormantul Veronicai Micle din curtea bisericii din sat (foto mai jos – cu mormantul Veronicai Micle si cu biserica Manastirii Varatec). Pana si acceptul acesta, de a fi inmormantata in curtea bisericii, mi se pare supranatural, stiut fiind faptul ca sinucigasii erau proscrisi, nebeneficiind nici macar de o slujba traditionala, dar’mite sa aiba mormant privilegiat, la cativa metri de zidul bisericii, cum este cazul mormantului Veronicai Micle. Iar in curtea acelei biserici nu sunt alte morminte…, decat al ei. Din pacate, nu cunosc (inca) istoria adevarata a deciziei de inhumare a sa din vara lui 1889, dar cred in ceva cu siguranta peste intelegerea umana uzuala.

Această prezentare necesită JavaScript.

In octombrie 2010 am revenit la Varatec. Aflasem despre casa de la Varatec a poetului Eminescu si despre campania de repunere in picioare, si voiam sa o vad cu ochii mei. Asa incat am ajuns si am vazut-o, exact cum este prezentata in filmul inserat mai jos. M-a cuprins o tristete nemarginita, de fapt o parere de rau fara margini, fata de neputinta umana in fata iubirii – asa cum a fost cazul intre Mihai Eminescu si Veronica Micle.

Serenitatea indusa filmic

Imi plac unele filme pe care le vizionez intamplator, intr-un anume mod. Imi creaza o stare de confort si echilibru interior pe care nimic altceva nu mi-o induce, nu mi-o inspira. Filme calde si dragi, asa le percepe instantaneu sufletul meu, cu un ochi trupesc si interior ce capteaza imagini sau se scufunda intr-un eu pe care il descopar pe masura ce inaintez in vizionare.  Nu cunosc nici macar eu „cheia” cu care mi se deschid astfel de sertare ascunse din care emana apoi minunatele stari.

Primul film despre care imi amintesc ca mi-a produs serenitatea filmica este „Under the Tuscan Sun” („Sub soarele Toscanei”). O comedie romantica, bazata pe cartea de  amintiri a scriitoarei americane Frances Mayes, Under the Tuscan Sun: At Home in Italy, aparuta in 1996.  Sunt memoriile legate de cumprarea, renovarea si traiul intr-o vila abandonata din zona rurala Cortona, din regiunea italiana Toscana. Filmul, realizat in 2003 si avand-o in rolul scriitoarei pe Diane Lane, mi-a mers la inima. Dincolo de subiect, am vizionat minunate peisaje naturale (si astfel am descoperit existenta oraselului italian Positano) si imagini de interior.

Ieri dupa-amiaza am avut ocazia sa vizionez la TVR Cultural un alt film din categoria celor ce-mi induc serenitate: „The whales of August” („Balenele din august”), produs in SUA in 1987. In filmul acesta am revazut-o pe actrita Bette Davis, una dintre preferatele mele, de asta data la o varsta foarte inaintata (79 de ani), intr-un rol de exceptie (Libby) si intr-o prezenta absolut admirabila. O femeie mereu frumoasa, un caracter mereu plin de forta. Filmul este, pe scurt, povestea a două surori, vârstnice şi văduve, care îşi petrec vara în Maine, la casa lor de pe malul mării. Peisajele si casa sunt magnifice, si probabil au fost cele ce mi-au indus serenitatea in cea mai mare masura. Ajunse aproape de finalul vieţii, cele doua surori, Libby Strong si Sarah Webber, sunt bântuite de amintirea vacanţelor de altădată, de regretul trecerii timpului şi de turbulenţele relaţiei lor, presărată cu gelozii şi neînţelegeri, care le-au împiedicat să se apropie cu adevărat una de cealaltă. Peisajele, superbe, au fost filmate in Insula Cliff din Golful Casco Maine, ce tine de orasul Portland (Maine).

Am inserat mai jos posterele de prezentare a celor doua filme, si apoi trailer-ele filmelor.

Ploaia de Pasti

Ploaie sfanta in miezul Duminicii de Pasti. Ploaie purificatoare, peste pamant si peste oameni, peste copacii infloriti. Asa am fost noi azi daruiti din partea Cerului. Toate relele si durerile lumii parca au fost sterse instant, la un semn scurt, de ploaia torentiala prabusita in peredele repezi de apa, peste pamant si peste noi. Ploaie sfanta si curata, antrenand in jocul curgerii sale petalele marunte de flori albe desprinse parca-n joaca din copaci. Miresme bulversate alergand in aer printre vapori si irizatii de apa, in nestire, invaluind ametitor imprejurul. Un semn de curatie peste atata mizerie lumeasca. Acesta-i darul ce ni-l face Cerul, mereu, spre speranta si spre iertare.

Această prezentare necesită JavaScript.

Previous Older Entries Next Newer Entries