Gand luminos, gand luminat…

Fotografia de mai sus este facuta in septembrie 2009, cand am avut bucuria si sansa sa il vad si aud prima oara pe Parintele Justin Parvu. Iesise din chilie, pe usa din spate, la Manastirea sa de la Petru voda (jud. Neamt), sa mai dea un cuvant de binete multilor oameni care ii cereau sfat neincetat. De atunci si pana azi, pentru mine, Parintele Justin nu are asemanare intre oameni… Iar ceea ce a putut exprima o fiică duhovnicească a Părintelui Justin Pârvu ieri, 1 iunie (in ziua trecuta in calendarul crestin ortodox in amintirea Sfantului Iustin – Martirul si filosoful), este o inaltatoare floare de gand, de ziua onomastica a Parintelui Justin Parvu, aflat acum pe patul suferintei pamantesti dar pe cel al Inaltarii ceresti. Reproduc mai jos, intocmai, cuvantul ucenicei sale de la Manastirea Paltin (Petru voda – de maici),asa cum a aparut pe blogul Manastirii Petru voda:

Un voievod al Adevărului, răstignit pe crucea neamului şi strâns îmbrăţişat de Hristos cel Înviat (smerit polyhroniu)

„Astăzi a fost Sfântul Justin. Iar dimpreună cu martirul filosof al primelor veacuri, prăznuim şi pe Sfântul Justin Popovici, cel mare al sârbilor, mutat la Domnul în 1979. Şi… nu în ultimul rând, e ziua părintelui nostru stareţ.

Despre Părintele Justin nu prea se poate vorbi cu cuvinte.

Acum câteva zile când a plecat la mănăstirea de călugări am putut să-l zăresc câteva clipe. Eram aproape de tot. Mi-am strâns ochii, aşa de tare strălucea. Trupul său însuşi parcă a devenit lumină compactă. M-am gîndit la Tabor. Mi s-a frânt inima de regret că vreodată, cu ceva, l-am supărat. Totuşi, simţeam că zbor…

Când l-am văzut prima dată am ştiut că în acest om este sălăşluit Duhul lui Dumnezeu, într-o măsură mai mare decât în orice alt român pe o rază de câteva secole. Fireşte, l-am urmat. Lumea cu toate bogăţiile şi slava ei nu se compară cu bucuria Evangheliei scrisă într-o inimă de om.

Săptămâna trecută, cele 30 de secunde, cât am avut onoarea şi fericirea ce mi s-a îngăduit să-l văd pe patul suferinţei, mi-au fost dovadă că veşnicia verticală este cu adevărat APROAPE de inima omului. Am văzut un voievod al Adevărului, răstignit pe crucea neamului şi strâns îmbrăţişat de Hristos cel Înviat. Dincolo de uimire, în timp ce făceam cuvenita metanie, am trăit cu totală intensitate că pentru acel moment anume s-a meritat să mă fi născut – să văd unirea dintre Dumnezeu Însuşi şi un mare mucenic, să pricep cea dincolo de fire plinătate a iubirii, să privesc măreţia de nedescris a muceniciei este cu siguranţă cea mai mare cinste pe care am trăit-o vreodată. Ce bine că sîntem veşnici, ca să avem timp să-I mulţumim lui Dumnezeu!

Sărutând mâna părintelui ca şi când aş fi ajuns la izvorul artei, la prototipul armoniei pentru care s-a creat universul către OM, n-am putut decât să-i zic în gând: vă iubesc din toată fiinţa, părinte…!

Între creştini nu există despărţire: Duhul Sfânt şi Trupul şi Sângele lui Hristos ne unesc pe toţi întru Tatăl, fără de spaţiu şi timp, în cea mai minunată fericire. Slavă Ţie, Hristoase, Singurul Care faci minuni!

Să ne trăieşti şi pe noi, Cuvioase Părinte, aşa cum Dumnezeu trăieşte întru tine!”