Manastirea Prislop – ieri si azi…

Cum arata in vremea Parintelui Arsenie (anii ’50), cum arata in anii ’80 si cum arata azi (2013), Manastirea Prislop:

Prislop este locul drag in care Parintele Arsenie Boca a dorit sa fie inmormantat. Cand privim locurile, incercam sa ne imaginam cum arata Prislopul in perioada 1949-1958, cat Parintele a stat si a trudit acolo, cat a primit, binecuvantat si invatat pe cei care ii cereau sfatul. Am alaturat trei fotografii, la intervale mari de timp, ale Prislopului. Spre meditatie… In prima, cea in care este prezent si Parintele Arsenie, se observa biserica (usor diferita de cum arata in anii de mai tarziu), tencuita in alb. Casa de langa biserica – arhondaricul, apare si in poza cu Parintele , se observa coltul acoperisului ei langa umarul drept al parintelui – ea exista in 1949 asa cum exista si azi.

Activitatea Parintelui Arsenie Boca de la Prislop, poate fi cuprinsa sintetic in cateva fraze, pe care le citam din cartea sa, „Cararea Imparatiei”, ed. II-a, Sibiu, 1999, p.347 – asa cum apar adaugite de ingrijitorii cartii:

Parintele Arsenie a lucrat constant, potrivit intereselor bisericesti, restaurand in acest rastimp (n.n. 1949-1958 – an final in care a fost indepartat din manastire si din monahism, pe nedrept) manastirea in cauza, prin angajarea personala in toate muncile de aci: tencuiala pentru pregatirea frescei, ridicarea schelei pentru pictura ce urma sa o execute personal, sculptarea iconostaselor si a stranelor, in general lucrarea intregului mobilier, restaurarea bisericii si a cladirilor anexe, la care a adaugat altele noi, inzestradu-le cu toate cele privind gospodaria (saiva nde oi, grajd de vite, etc.), pentru a nu intrelasa amenajarea si decorarea intregii curti, un adevarat parc natural, strajuit de o clopotnita, pe stanca, in admiratia tuturor.

Mai jos inserez alte cateva poze actuale (ianuarie 2013) cu locul sfintitor de la Prislop, unde cei care il iubesc si CRED in puterea Parintelui de a face legatura intre noi, pacatosii, si Prea-Inalt, vin la rugaciune, reculegere si reintoarcere catre sine. Privind in tacere, locuri azi sfinte, lasate astfel prin trecerea unui OM SFANT, Parintele Arsenie Boca…

Această prezentare necesită JavaScript.

Intalnirea Ilenei Bratu cu Salvador Dali (II)

In toamna lui 1968, ciberneticiana, graficiana si eseista Ileana Bratu, il viziteaza – pe celebrul pictor suprarealist – Salvadorfoto-dali Dali, la el acasa, in Spania. Ea avea 29 de ani, iar artistul avea 64 ani.  Vizita urma participarii lui Dali la vernisajul unei expozitii de grafica si desen a Ilenei Bratu, din septembrie 1968, la Barcelona. Despre prima intalnire a artistei romance cu Dali am scris aici. Ambele descrieri ale intalnirilor cu Dali sunt pline de farmec si de originalitate. Aceasta a doua intalnire o reproduc din cartea Ilenei Bratu „Rasurnare in spatiu„, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1975:

Pentru a ajunge la Cadaques, pe Costa Brava, trenul opreste mai intai la Figueras, localitatea natala a lui Salvador Dali. Apoi o cursa strabate tinuturi de o neasemuita frumusete, drumuri in serpentine urcand o coasta ca o peninsula, inconjurata de mare. Stanci de forme ciudate, pamanturi rosii, vegetatie abundenta, palmieri, un mic paradis ca o insula a fericirii pe care doar spatiul mediteranean o poate concepe. Dali locuieste la port Lligat, zona rezidentiala, privilegiata, cu o specaculoasa iesire la mare. Casa sa nu depaseste in inaltime casele pescarilor din imprejurimi. Micul port are o viata izolata, retrasa, e multa liniste, casele sunt albe, acoperite de olane, casa lui Salvador Dali e tot alba, acoperita de olane. Totul e alb, in afara de mare, o mare verde-aurie din care se inalta stanci halucinante, asemeni arhitecturilor lui Gaudi. Dali sustine ca Gaudi ar fi venit la Cap Creus ca sa se inspire pentru Sagrada Familia. Nu se stie exact care este adevarul, dar exista o certa asemanare de structura intre microformele arhitectonice ale stancilor si polimorfia geologica gaudiana. Intre Gaudi si Dali nu exista asemanari aparente, ei fac parte din acelasi climat mediteranean si au poate aceeasi viziune nemasurata asupra lumii. GAUDI INSEAMNA IN CATALANA A SE BUCURA SI DALI INSEAMNA A DORI. Semnificatia numelor e poate neinsemnata, dar ea contine un sambure de adevar. Daca a se bucura si a dori au in ele ceva sinonim, acel ceva este o stare, si starea aceasta este produsul unui mediu generos in care asociatiile de idei pot fi deconcertante.

Pentru a raspunde intr-un fel vizitei pe care mi-a facut-o la expozitie, am acceptat ca o vizita la Dali nu se poate desfasura decat sub forma unui ritual, a unei travestiri, dincolo de care ar fi putut fi eventual posibil un dialog. Purtam deci o imensa palarie de pai, un sombrero, si aveam insemne de solie un fel de luth vechi cu doua coarde si un arc cu sageti. Mi-am depus cartea de vizita in mana unui valet cu figura de taran catalan si am asteptat sa fiu primita.

Lumina din Port Lligat are ceva de peisaj olandez, un fel de Delft mediteranean ascetic si singuratic, imaginea cea mai indepartata a Mediteranei. Niciodata inainte de a pune piciorul in Port Lligat nu l-as fi putut asemana pe Dali cu Vermeer. Acest calm marin al locurilor venea intr-o atat de totala contradictie cu zgomotoasa publicitate din jurul lui Dali, incat am avut chiar o clipa sentimentul ca gresisem adresa. DOAR PREZENTA A DOUA IMENSE OUA ALBE RIDICATE CA DOUA CUPOLE DEASUPRA ZIDURILOR MARCAU INTERVENTIA SPIRITULUI DALINIAN. Simbol al genezei, al perfectiunii, oul marca diferenta de lumea exterioara prin prezenta unei lumi interioare. Lume ascunsa de zidurile albe comunicand secret cu exteriorulprin intermediul geamurilor atintite ca niste ochi pluricelulari spre circumferinta vasta a spatiului, gata sa-i receptioneze cele mai mici vibratii. M-am simtit inconjurata de fascinatia magnetica a acestor geamuri enigmatice, dincolo de care mi se pregatea, fara sa stiu, o primire regala. DALI S-A LASAT ASTEPTAT PENTRU A SE TRAVESTI IN REGE.  IN VESTIBUL, INTRAREA ERA PAZITA SIMBOLIC DE UN URS URIAS DE CARE ERAU AGATATE CA DE UN CUIER ARME DE VANATOARE. Am fost condusa prin coridoare stramte si lungi, trecand prin nenumarate arcade si urcand sau coborand trepte, ca intr-un labirint din care greu poti iesi. In sfarsit am ajuns intr-o sala de forma ovala cu o masa de forma ovala strajuita de armura unui cavaler medieval si avand o singura fereastra ce incadra asemeni unui tablou, in absenta totala a oricarui alt tablou, un peisaj marin de o unica frumusete. Un fel de biblioteca, mai precis o suprapunere de rafturi, gazduia, in loc de carti, O COLECTIE DE OUA DE GIPS DE CELE MAI DIVERSE MARIMI. Ramasesem imobilizata asemeni armurei de cavaler cu sagetile atintite spre o tinta necunoscuta si cred ca daca as fi avut in fata o oglinda as fi izbucnit intr-un ras zgomotos, intr-atat ar fi putut parea de hilara unui spectator solemnitatea pozitiei mele. CAND A INTRAT DALI, IMBRACAT IN HERMINA SI PURTAND IN MANA UN SCEPTRU DESPRE CARE AM AFLAT CA ESTE CHIAR SCEPTRUL LUI SARAH BERNARD, AM DEPUS MASINAL SAGETILE, ARCUL SI INSTRUMENTUL CU COARDE LA PICIOARELE GAZDEI MELE, IN SEMN DE PACE. DALI LE-A RIDICAT IN SEMN DE ATENTIE SI M-A INTREBAT DACA STIU SA CANT LA ACEL INSTRUMENT. I-am raspuns ca din pacate nu stiu, si nici instrumentul nu putea fi folosit, fiind extrem de vechi. Stiu insa, am spus, sa trag cu arcul. Dali a zambit pe sub mustata sa daliniana si m-a invitat ceremenios sa iau loc… (VA URMA).

Bijuteria din Bixadul Oltului

DSC05867Am descoperit bisericuta aceasta, „bijuterie” – cum am numit-o imediat ce am zarit-o, pentru ca cel ce ingrijeste cele doua biserici ortodoxe din satul majoritar secuiesc Bixad (jud. Covasna), este un om iubitor de Dumnezeu, un om iubitor de ortodoxie. A avut amabilitatea sa imi arate, pe langa lacasul pentru care mersesem la Bixad, si aceasta bisericuta, cea mai veche dintre cele doua, dealtfel. Pentru mine, a fost o bisericuta-revelatie. Micuta, dar cu o pictura pe lemn (de foarte curand reconditionata) de un fel cum nu am vazut nicaieri (se va vedea in foto, mai jos).

Biserica a fost construita in perioada 1834-1835, din piatra acoperita cu tigle, are hramul „Sfantul Gheorghe” si a fost sfintita in 1845. Are forma dreptunghiulara, o lungime de 12 m, latime 6 m si inaltime 5 m. La intrare este un mic pridvor deschis, deasupra caruia este un singur turn – in care au fost trei clopote (in timpul retragerii ungurilor din Transilvania, unul a fost furat de ei). Iconostasul este din lemn sculptat si are trei randuri de picturi: primul – scene din viata Mantuitorului, al doilea – Sfintii Apostoli; al treilea – Sfintii Prooroci. Din pacate, numai o parte din iconostas se mai pastreaza, si aceasta fiind „salvata” de la aruncarea pe foc pentru incalzit, de insusi ingrijitorul bisericii si „ghidul” meu iubitor de Dumnezeu. Din fericire, se mai vad urmele picturii, in unele locuri chiar bine; inscriptiile de pe aceasta sunt in caractere chirilice. La intrare, deasupra usii, se mai vad cuvintele: „Kadar Laszlo 1834; Keresztes Annie, 1835” (am prins in uma dintre fotografiile de mai jos).

Biserica detine cateva valoroase carti vechi de cult: Cazanie din 1742 – cu litere chirilice, Evanghelie din 1844 – in chirilica, pe ea se afla o inscriptie cu numele ocrotitorului Vasile si una cu modul in care s-a construit biserica; Liturghier, Bucuresti, 1887, pe coperta e scris numele pr. .. Sachelarie. Pe langa acestea sunt si obiecte vechi valoroase: icoana Maicii Domnului (pictata in ulei pe sticla, din sec. al XIX-lea), icoana cu scene si portrete scripturistice (sec. al XIX-lea), clopot de 100 kg (din aliaj, turnat la Pesta in 1840).

In 1903 in Bixad existau 160 de familii de credinciosi romani /  640 de suflete (328 barbati si 312 femei), din care 480 stiau „sa scrie si sa citeasca”. Astazi, am aflat, dar am si constatat pe viu, foarte greu este sa te descurci in limba romana acolo. Copiii, iesiti de la scoala la ora la care ne-am aflat acolo, nu stiau sa lege nici doua vorbe in romaneste…  In timpul primului razboi mondial, s-a instituit, sub teroare, un program intens de maghiarizare: toti crestinii au fost trecuti in registrele catolice, devastandu-se biserica ortodoxa; pe romani i-au pus sa jure cu lumanarea in mana ca se lasa de ortodoxie si ca vor ramane pe veci catolici. In 1917 in Bixad nu mai era nici un credincios ortodox. Dupa primul razboi mondial, Arhiepiscopia Sibiului a ridicat Bixadul la rangul de parohie. In 1922, preotul Dumitru Trifan a facut raport la Ministerul Cultelor, cerand fonduri pentru reparatiile bisericii „Sf. Gheorghe”; din rapoartele anului 1935 rezulta insa ca nu s-a facut nici o reparatie mai consistenta, desi biserica avea deja 100 de ani. In anul 1937, intrucat biserica necesita reparatii radicale, inginerul Dumitru Bogdan, care exploata cariera de piatra de la Bixad, a construit pe cheltuiala sa o biserica noua. Este vorba de biserica  „Sf. Dumitru”, in care se gaseste pictura de proaspat absolvent de belle-arte a Parintelui Arsenie Boca, pentru care am facut deplasarea la Bixad (si despre care am scris aici). La 30 martie 1955, bisericuta veche „Sf. Gheorghe” a fost propusa pentru demolare dar datorita justei interventii a protopopului a fost salvata, nefiind inca expusa prabusirii (temelia era de piatra si caramida). In urma unui raport din iunie 1959, Comisia Monumentelor Istorice a trimis un delegat, care a declarat biserica monument istoric, fiind salvata astfel de la demolare. A fost reparata in anii 1974-1975 dar degradarea a continuat. In bisericuta veche „Sf. Gheorghe” s-a reinvestit serios abia acum cativa ani, cand Ministerul Culturii si Cultelor, prin Programul national de Restaurare / Oficiul National al Monumentelor Istorice, a demarat consolidarea si restaurarea ei (2006). Astazi, avem sansa sa gasim in aceasta bisericuta o pictura pe lemn ca nicaieri altundeva! Am atasat fotografiile, spre demonstrare.

Această prezentare necesită JavaScript.

Filme: „Omul lui Dumnezeu”si „Un om luminat” – despre Marele duhovnic Arsenie Boca

Acelasi chip pentru Iuda si Iisus in pictura „Cina cea de Taina”…

cina_cea_de_taina Citesc cartea Parintelui Arsenie Boca, „Cuvinte vii„. La 20 februarie 1949, la manastirea Prislop fiind, parintele asterne in caietul sau scrierea cu titlul „Fiul risipitor”, in care introduce un comentariu foarte interesant, despre modul in care Leonardo da Vinci a pictat unele personaje din al sau tablou, „Cina cea de Taina„. Nu am stiut istoria respectiva, si mi s-a parut demna de retinut… Pictura, care se gaseste reprezentata in sala de mese a Manastirii Santa Maria delle Grazie din Milano, a fost realizata de Leonardo da Vinci in perioada  ca. 1492/94–1498. Parintele Arsenie Boca aduce urmatoarele lamuriri:

‘Cina cea de Taina’ – cel mai cunoscut tablou din Renastere – a fost lucrat de Leonardo da Vinci in vreme de 12 ani. A cautat mult un model pentru Iisus. In sfarsit l-a gasit intr-un tanar, frumos la chip, bun, bland, cu suflet mare si radiind de dragoste, un vrednic urmas al lui Iisus. L-a zugravit deci la locul de cinste. Pe ceilalti apostoli i-a gasit mai usor afara de Iuda. Acesta trebuia sa exprime, – daca nu chiar sa fie – modelul neincrederii, veninul invidiei, incremenirea ingustimii, rautatea si tradarea. Aproape se implineau 12 ani de cand incepuse tabloul, cand iata ca gaseste la Milano un om, care corespundea intocmai vederilor lui Leonardo. Il plateste ca model si-l aduce in trapeza Manastirii, unde zugravea „Cina cea de Taina”. Era model de Iuda: intunecat la chip, deci si la suflet, brazdat de patimi, vulcan de ura si de necredinta. Pictura se apropia de sfarsit. In sufletul lui „Iuda” se petrecea o framantare cumplita; cand, deodata, opreste pictorul si-i spune: „Tot eu am fost model si cum 12 ani, cand zugraveai pe Iisus!’. Leonardo a strigat speriat: ‘Tu, esti acelasi?!’ Mai departe istoria nu ne spune nimic, dar se intelege ce s-a petrecut, adica ce se petrecuse…

Fapt este ca oricat ar fi cineva de cufundat in ticalosie, oricat iad ar avea in suflet, oricate turme de porci ar avea zugravite pe obraz, Dumnezeu totusi crede in fiul sau, omul, si el nu este cu desavarsire pierdut.

Intalnirea Ilenei Bratu cu Salvador Dali (I)

rasturnareDe Ileana Bratu auzisem vorbindu-se in casa, pe cand eram copil. Se vorbea cu profunda admitratie, ca despre o adevarata capacitate intelectuala si artistica a Romaniei. Bunica mea avea pentru ea cele mai adanci cuvinte de lauda, iar o matusa a mamei, care era foarte apropiata de Ileana, ne povestea despre ea ca despre un personaj de film. Multa vreme, toate povestile pe care le auzeam, eu fiind copil si nu prea apropiata de latura artistica a vietii, au ramas undeva in exterior, neintelese pentru mine. Vazusem poze cu ea, inclusiv pe bicicleta – carandu-si tablouri ori instrumente de pictat, intre Tilisca si Salistea Sibiului, zona ei de obarsie. Venea vara uneori, ca o cometa, sa se adape in Ardeal, si-apoi disparea iar: in Franta, in Spania, in Italia ori in America. Cand nu era in strainatate, era in Bucuresti, unde locuia de multi ani. In poze imi parea mai degraba un barbat-femeie, imbracata adesea in camasa si purtand pantaloni, o femeie practica si simpla, lipsita de frumusete, dar probabil, fara timp decat pentru trairile ei cerebrale si sufletesti, intense si tumultoase. Artist boem, dar artist de mare profunzime si complexitate! Apoi, in 1982, fiind in liceu, am aflat ca Ileana Bratu a murit (avea 43 de ani). O moarte ciudata, stupida, brusca si neinteleasa – de nimeni dintre rudele ei. Anii grei ai comunismului si impactul lor asupra vietii unor nonconformisti uriasi, asa cum era si Ileana Bratu, nu putea sa nu lase si o urma de intrebare: daca nu cumva, moartea Ilenei a avut legatura cu intrarea ei intr-o zona gri, aceea a artistilor indezirabili pentru regimul Ceausescu? Ileana a murit cazand peste balcon… Pana la urma verdictul a fost – sinucidere. Dar nimeni nu stie cu adevarat ce a fost. In anii din urma ai vietii ei, a scris mai mult decat a facut grafica, a pictat sau a sculptat – atat articole pentru diverse reviste cat si doua carti. Ea a locuit o vreme  la Casa de creaţie de la Mogoşoaia, acolo unde se gaseau si Marin Preda, Sanziana Pop (cu care era vecina de camera si care este directoarea revistei „Formula As”), si multi altii. In 1975 i-a aparut Ilenei Bratu, la editura Cartea Romaneasca volumul ,,Răsturnare în spaţiu“ iar in 1981, îi apare al doilea volum, ,,Dincolo de lucruri“. In manuscris a lasat 1700 de pagini de memorii, scrise in franceza, pe care dorea sa le publice la Editura Gallimard din Paris. N-a mai fost sa fie…  O mica sinteza a vietii si activitatii ei artistice a realizat-o Adrian Popescu, in revista „Ramuri”, sub titlul  „Memoriile unei artiste” ( se pot citi online:  partea I- aici;   partea II – aici).

Dar cine era de fapt Ileana Bratu? Asta s-a intamplat sa inteleg ceva mai tarziu, cand, la cativa ani dupa moartea sa, am reusit sa-i citesc cele doua carti, „Rasturnare in spatiu” si „Dincolo de lucruri”. Am fost frapata! Atunci, in vremea aceea, inainte de Revolutie, nu citisem niciodata acel tip de carte. Avusesera dreptate toti cei care, in copilaria mea, vorbeau despre Ileana Bratu ca despre o uriasa capacitate intelectuala si artistica a Romaniei! Cartile mi-au placut, si mi-au placut foarte tare, atat prin continut, dar si prin modul ei de exprimare. La ea totul parea firesc, dar te introducea in lumi de mare elevatie spiritiuala si culturala, te conducea in felul ei de a etaja lumea si cunoasterea. Pentru mine, la vremea aceea, liceana fiind, au fost cu siguranta doua repere importante.

In cartile ei curgeau nume de mari creiere europene, despre care eu atunci inca nu stiam nimic… Pe unii ea ii cunoscuse, statuse de vorba cu ei, lucrase cu ei, pe altii ii comenta si interpreta, in felul ei unic de exprimare: limpede, elevat si exact. Nu tin minte daca numele lui Antonio Gaudi l-am auzit prima oara citat in prima carte a Ilenei Bratu (facuse un doctorat despre marele arhitect spaniol) , si nici daca alt nume celebru, Salvador Dali, nu aparuse tot asa pentru mine. Azi insa, cand stiu cine au fost ei, totul a capatat o alta dimensiune. Si nu pot sa nu spun ca Ileana Bratu a fost, intr-adevar, una dintre marile capacitati intelectuale feminine ale Romaniei anilor ’60, ’70 si ’80.

In 1968 Ileana Bratu era in Spania. Pregatea una dintre expozitiile ei de grafica si desen. Iata, descrisa de ea, prima ei intalnire cu geniul in devenire, Salvador Dali (reproduc aici din cartea ei, „Rasturnare in spatiu”, pag. 84;  desenul de mai sus este al Ilenei, de pe coperta cartii citate):

Pregatirile expozitiei mele de la galeria As erau pe sfarsite, cand m-am hotarat sa il invit la vernisaj pe Salvador Dali. In definitiv, mi-am spus, mai mult decat sa nu vina nu se poate intampla. L-am invitat printr-o scrisoare destul de putin magulitoare la adresa lui „Avidadollars”, in stilul sau personal de a-si bate joc de ceilalti. Presupun ca scrisoarea mea l-a amuzat, mai ales ca ii lasam deplina libertate de a-si bate joc la randul lui de mine si de lucrarile mele. A venit cu o seriozitate impecabil de bine jucata, imbracat in clown-cersetor, alaturi de o imensa femeie in rosu pe care a prezentat-o drept Monarhia, viitorul omenirii. Era o farsa oarecum tipica, gen Dali, ceea ce m-a facut sa-l primesc destul de rece si sa-i ascult cu indiferenta discursul rostit in catalana pe care nici nu-l intelegeam prea bine, discurs in care, am aflat mai tarziu, imi lauda desenele. I-am raspuns in limba romana pentru ca sa nu inteleaga nici el ce-i spun, multumindu-i ca s-a obosit totusi sa vina la expozitie. Cred ca intr-un fel a inteles deceptia mea, fiindca mai tarziu, cand l-am vizitat la Cadaques, s-a purtat altfel, desi tot in stilul sau profund dalinian. Faptul ca am primit vizita si laudele unui personaj atat de celebru s-a raspandit in Barcelona si expozitia a fost vizitata de enorm de multa lume. Critici reputati, Alberto del Castillo, Juan Cortes, Angel Marsa, Cezar Rodrigues Aguillera viziteaza expozitia, scriu in revistele si ziarele Barcelonei cu o intelegere deosebita pentru lucrari.

De la Bixad spre Lacul Sfanta Ana, iarna

Iarna aceasta a fost zgarcita in zapada. Sunt dintre cei care traiesc o stare minunata cand iarna vine cu zapada multa. M-am bucurat deci, sa regasesc zapada acolo unde adesea se gaseste din belsug, in zona Harghita-Covasna. Am strabatut de curand drumul de la Bixad la Lacul Sfanta Ana (pana la 1.5 km de lac), printr-o minunata padure de fag, serpuind kilometri intregi in pustietate, pe soseaua acoeprita de zapada. A fost o feerie! Impartasesc aici cateva fotografii. Nu am ajuns insa pana la Lac, deoarece iarna, pana in luna aprilie, drumul este inchis masinilor, pe o distanta de 1.5km…

Această prezentare necesită JavaScript.

Mihai Eminescu – intre adevarul ortodoxiei si neantul cautarilor

INTRO:

Cântând pe a mea arfă sălbatecă, vibrândă,
Am pus în ea o parte a sufletului meu.
E partea cea mai bună, mai pură şi mai sfântă
Ce într’o noapte albă, pe-o rază tremurândă
Părăsi lemnul putred, sburând la Dumnezeu”       („Povestea magului calator in stele” – de Mihai Eminescu)

Recent, mi-au cazut privirile pe un articol  construit in baza scrierilor Maicii Benedicta (academician Zoe Dumitrescu-Busulenga), care si-a inchinat ultimii zeci de ani de viata studiului aprofundat al operei si vietii poetului si omului de cultura Mihai Eminescu, pe care a ajuns sa-l venereze. In articolul respectiv, numit „EMINESCU A IUBIT SI A APARAT ORTODOXIA„, am gasit cateva fraze care mi-au semnalizat erori insemnate, sau mai bine zis o insuficienta cunoastere a intregii viziuni eminesciene, la un remarcabil monah ortodox din Basarabia, Parintele Savatie Bastovoi. In cartea sa “Ortodoxia pentru postmoderinisti”,  (Ed. Cathisma, 2012), Parintele Savatie argumenteaza paganismul lui Mihai Eminescu, demonicul viziunilor sale, demonstrand non-apartenenta sa la ortodoxie. Am facut personal cateva insemnari pe tema respectivei lecturi din cartea Parintelui Savatie (intr-o pagina de blog anterioara). Revenind la Zoe Dumitrescu-Busulenga, iata ce argumente aduce domnia sa privind intoarcerea totala la Dumnezeu a poetului, in ultimii sai ani de viata, dupa ce, intr-adevar, de-a lungul vremii, se zbatuse intre Satan si Dumnezeu, intre iad si rai:

O marturie mult mai tarzie, de prin 1866, din perioada ultima a bolii, vine sa confirme intoarcerea definitivă la credința izbăvitoare. Încurajat de Creangă să încerce și un tratament la bolnița Mănăstirii Neamț, Eminescu acceptă sugestia. Tratamentul nu s-a dovedit eficace, dar aura locului sacru l-a înconjurat pe bolnav cu clipe de liniște binefăcătoare pntru sufletul său. Căci, așa cum a consemnat un duhovnic al mănăstirii pe un Ceaslov, poetul a cerut să fie spovedit și împărtășit (era ziua de 8 noiembrie 1886, ziua Sfinților Voievozi Mihail și Gavriil, ziua lui Mihai). Și, după ce a primit Sfânta Împărtășanie, a sărutat mâna preotului și i-a spus: „Părinte, să mă îngropați la țărmul mării, lângă o mănăstire de maici și să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină”.

Editarea, in ultmii ani, a operei complete Mihai Eminescu, ne da prilejul citirii tuturor scrierilor, postume si antume, dar, mai ales a publicisticii – aceasta din urma de o valoare inestimabila, sursa de aprofundare exceptionala a conceptiei si vizionarismului filosofic si istorico-politic a scriitorului. Daca ne aplecam cu atentie asupra numeroaselor eseuri ori insemnari gazetaresti, vom aprecia mai complet crezul interior al lui Eminescu, si balanta se va inclina de partea afirmatiei: Eminescu a fost pana la urma un credincios ortodox!

Am extras mai jos trei exemple din publicistica lui Eminescu, in care conceptia sa ortodoxa se desprinde cu limpezime.

1)          „Şi istoria lumii cugetă – deşi încet, însă sigur şi just: istoria omenirii e desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu. Numai espresiunea esterioară, numai formularea cugetării ş-a faptei constituiesc meritul individului ori al generaţiunii, ideea internă a amândurora e latentă în timp, e rezultatul unui lanţ întreg de cauze, rezultatul ce atârnă mult mai puţin de voinţa celor prezinţi decât de a celor trecuţi”. (din Periodice, 1871, „Domnului Dumitru Bratianu”)

**************

2)            Am spus-o într-un rînd că ceea ce ne inspiră durerea cea mai mare şi o adevărată teamă de viitorul acestei ţări nu sînt pe atîta oamenii generaţiei actuale pe cît tinerii noştri, cari vor stăpîni în viitor soartea naţiei lor. Lucrarea continuă a instituţiilor prea liberale au consistat la spiritele tinere în dărîmarea oricării autorităţi dumnezeieşti şi omeneşti, într-o încredere oarbă în propria persoană neînsemnată, în nerespectarea oricărui superior. Uşurinţa cu care tinerii la noi discută oameni şi lucruri, espresiile de cari se servesc, suficienţa şi lipsa de naivitate e un semn că avem a face cu oameni îmbătrîniţi înainte de vreme, cărora le-am putea prezice de pe acuma lipsă de statornicie şi impotenţă morală. Aceasta-i pedeapsa ce ne-o dă Dumnezeu pentru c-am făcut din şcoli numai unelte în care se îngrămădeşte învăţarea unei mulţimi de cunoştinţi, fără să fi îngrijit de loc pentru creşterea inimei şi caracterului, căci niciodată tăria unui popor n-au stat în instrucţie şi numai în instrucţie, ci totdeauna în creştere. O cunoştinţă, mai ales în şcoalele secundare, care nu are rol educativ e o cunoştinţă stearpă şi nefolositoare.” (din Periodice, „Probleme pedagogice”, 5 iunie 1877)

****************

DSC058713)        „PAŞTELE

Să mînecăm dis-de-dimineaţă şi în loc de mir cîntare să aducem stăpînului, şi să vedem pe Christos, soarele dreptăţii, viaţa tuturor răsărind!

Şi la sunetele vechei legende despre suferinţele, moartea si învierea blîndului nazarinean, inimile a milioane de oameni se bucură, ca şi cînd ieri proconsulul Pilat din Pont şi-ar fi spălat mînile ş-ar fi rostit acea mare, vecinică îndoială a omenirii : ,,Ce este adevărul?”.

Ce este adevărul?

De două mii de ani aproape ni se predică să ne iubim, şi noi ne sfîşiem. De mai multe mii de ani Buddha-Cakya-Muni visează împăcarea omenirii, liniştea inimei şi a minţii, îndurarea şi nepizmuirea, si cu toate aceste de tot atîtea mii de ani, de la începutul lumii, războaiele presură pămîntul cu sînge şi cu cenuşă. În locurile pe unde au înflorit odinioară cetăţi frumoase pasc pe risipe turmele, şi ceea ce necesitatea au ridicat, ura au dărîmat; ba, chiar în numele celuia care propovăduia iubire, s-a ridicat în nenumărate rînduri sabia şi chiar astăzi aceiaşi cruce, acelaşi simbol de mîntuire e în ajunul de a încurca (ca pretest, nu negain) Europa într-un război al cărui sfîrşit nici un muritor nu-1 poate prevedea.

La întrebarea ce şi-o face David Strauss, scriitorul vieţii lui Isus, de mai sîntem noi creştini sau ba, o întrebare la care răspunde negativ, noi adăogăm alta: fost-am vreodată creştini? — şi sîntem dispuşi a răspunde nu.

Mai adevărate sînt cuvintele lui Calist, patriarhul de Constantinopol, care, într-o fierbinte rugăciune pentru încetarea secetei, descrie caracterul omenesc :

Nu numai dragostea ta am lepădat, ci şi ca fiarele unul asupra altuia ne purtăm şi unul altuia trupurile mîncăm prin feluri de lăcomii şi prin nedireaptă voinţa noastră. Deci, cum sîntem vrednici a lua facerile de bine ale Tale? Că Tu eşti dirept, noi nedirepţi; Tu iubeşti, noi vrăjmăşuim; Tu eşti îndurat, noi neînduraţi; Tu făcător de bine, noi răpitori! Ce împărtăşire avem cu tine, ca să ne şi împărtăşim bunătăţilor Tale? Mărturisim direptatea Ta; cunoaştem judecata cea de istov a noastră; propovăduim facerile Tale de bine; a mii de morţi sîntem vinovaţi; iată, sub mîna Ta cea lucrătoare şi care ţinea toate petrecem. Lesne este mîniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeală să ne piarză pe noi şi, cît este despre gîndul şi viaţa noastră, cu direptul este nouă să ne dăm pierzării, prea direpte judecătoriule! Dar… îndurării cei nebiruite şi bunătăţii cei negrăite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni stăpîne!

Rar ni s-a întîmplat să vedem şiruri scrise cu atîta cunoştinţă de caracterul omenesc : Tu eşti bun, recunoaştem că noi sîntem răii-răilor, dar bagă de seamă că nu-i vrednic de tine să-ţi răsplăteşti asupra noastră pentru că ai sta în contrazicere cu calităţile tale de atotbun îndelung răbdător, lesne iertător.

,,Video meliora proboqne, deteriora sequor”

„Vedem cele bune şi le aprobăm, dar urmăm cele rele.”

Astfel, cu multă umilire strigăm :

Călcînd aceste porunci ale tale şi în urma poftelor şi a voilor noastre îmblînd, tot păcatul în fieştecare zi cu osîrdie facem: clevetire, hulă, ţinere în minte de rău, călcare de jurămînt, vorba mincinoasă, vorbă de ruşine firească şi afară de fire, şi ceea ce nu se află nici în dobitoacele cele necuvîntătoare, acestea foarte pagîneşte, de nou le izvodim. Stinsu-s-au întru deşertăciune zilele noastre; de ajutorul tău ne-am golit; batjocură si rîs ne-am făcut celor dimprejurul nostru; numele Tău cel prea sfînt şi Inchinat prin noi a se huli de păgîn l-am făcut. Învechindu-ne în răutate; şi in cărări neînţelepţeşte şchiopătînd, toţi ne-am abătut, împreună netrebnici ne-am făcut; nu este cine să înţe1eagă, nu este pînă la unul. Ciuma şi robia şi îmbulzeala şi sărăcia şi multe feluri de morţi şi dese pre noi de trei ori ticăloşii! ne-au despărţit ca prin nişte bătăi ca acestea să ne tragi la tine macar nevrînd noi; ci nici aşa nu s-au făcut ceva mai mult despre noi. Datu-ne-ai pe noi păgînilor spre robie şi spre pradă si spre junghiere şi spre jefuire celor fără de lege şi nici aşa n-am înţeles, nici ne-am depărtat de la vicleşugurile noaste şi de la fără-de-legile noastre. Nici prin cele de întristare, nici prin cele rele nu ne-am înţelepţit, nici prin facerile tale de bine si prin darurile tale nu ne-am făcut mai buni!

Şi astfel a fost totdeuna.

În loc de a urma prescripţiunile unei morale aproape tot atît de veche ca si omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibilă nu-1 urmează deloc; ci, întemeiată pe bunătatea lui, s-aşterne la pămînt în nevoi mari şi cerşeşte scăpare. Si toate formele cerşirei le-a întrebuinţat faţă cu acea putere înaintea căreia individul se simte a fi ca o umbră fără fiinţă şi un vis al înşelăciunii. Conştie despre nimicnicia bunurilor lumii, înţelegînd că această viaţă cu trebuinţele ei prime e deja destul de grea pentru a o mai îngreuia cu alte scopuri deşerte decît cele pe care le are din natură, omul totuşi pune o deosebită valoare pe împre-jurarea de a domni asupra altora, de a robi pe alţii, de a-şi întinde stăpînirea peste tot pămîntul, de s-ar putea.

Ce-i ajută lui Cezar c-a fost un om mare? Astăzi poate cenuşa lui lipeşte un zid vechi împotriva ploii şi furtunei.

Stau oare în vrun raport mijloacele ce le punem în mişcare cu rezultatele la cari ajungem?

Într-adevăr, privită prea de aproape, ce ne prezintă viaţa decît împlinirea normală a unor trebuinţe din cele mai simple? A bea, a mînca, a dormi, a se îmbrăca, adică a-şi hrăni existenţa şi a o apăra contra intemperiilor. Conform cu acest scop, albina adună vara ca să aibă iarna; furnicile îşi zidesc locuinţele lor simple grămădind în ele merinde; bursucul îşi adună provizii pentru iarnă, şi încolo fiecare din aceste animale lasă lumea lui Dumnezeu să fie precumu-i, neinteresîndu-se mai departe nici de politică nici de nimica.

Omul, pentru îndeplinirea tot a acestor trebuinţe primare, are nevoie de un stat cu zeci de mii de funcţionari, de o oaste cu sute de mii de oameni, de drumuri de fier, de cai de comunicaţie, universităţi şi şcoale, diplomaţi, adunări legiuitoare, biruri, advocaţi, societăţi academice, gazete, marşandemode, teatruri, bani de hîrtie, tunuri, corăbii, prafuri de dinti, mînuşi, cîini de vînat, biblioteci, cazarme, filozofi, cafea, spitale si altele ca acestea.

Nu-i asta o socoteală de mofluz?

De aceea Faust, în care se întrupează omenirea cu poftele, ambiţia şi deşertăciunea ei, dar şi cu geniul şi setea ei de ştiinţă, stînd înaintea ultimei probleme, îşi toarnă venin dintr-o fiolă veche într-un pahar şi voieşte să-1 bea… cînd iată că sună încet clopotele şi cîntecele de la Înviere… şi paharul îi cade din mînă…el e recîştigat pentru viaţă.

Înviere — renaştere ?

Paralel cu istoria reală a faptei, războiului, cruzimii şi răutăţii, paralel cu acea ţesătură de egoism, vicleşug, tiranie de uliţă şi tiranie personală, din care cea din urmă e de preferat, alături cu voinţa acelui soi de oameni pe cari Calist îi descrie aşa de bine în rugăciunea lui — trăieşte creierul omenirii o mică parte din viaţă deosebită, nesupus nici politicei, nici diplomaţiei, nici războaielor şi, în acele puţine momente ale lui proprii, el măsură depărtarea stelelor şi adîncul mărei, greutatea pamîntului şi uşurinţa eterului, aude florile crescînd, întrupează în marmură frumuseţea liniilor şi în pictură a colorilor, discompune lumina soarelui, află limba ce au vorbit-o asirienii, numără biblioteca lui Ptolomeu şi desleagă un vechi papyros ce cuprinde leacuri egiptene.

E în aceasta … mîntuirea ?

Fi-va omenirea cultă, omenirea ştiutoare mai bună decît cea neştiutoare?

După cîte ştim din trecut şi vedem azi, nu.

Va rămînea într-adevăr un tezaur în urma generaţiilor, însă totuşi, omul armei si acela al vicleşugului, ostaşul şi diplomatul, vor însemna mai mult în vremea lor, vor fi mai mult vieţuind decît pictorul Rafael sau muzicantul Mozart sau astronomul Newton.

De aceea, la ademenirea muzicei cereşti, Faust răspuude :

,,Aud solia, dar îmi lipseşte credinţa în ea!”

Vin zile de înviere şi trec. Ici se salută oamenii cu „Surrexit ! Verc Surrexit !”, dincoace cu „Hristos Voscres !” şi în toate limbele pămîntului se repetă acest cuvînt, dar noi zicem ca Faust:

„Die Botschaft hőr’ich wohl,  allein mir fehlt der Glaube /”

Ba credem c-a înviat în inimele sincere cari s-au jertfit pentru învăţătura lui, credem c-a înviat pentru cei drepţi şi buni, al căror număr mic este ; dar pentru acea neagră mulţime, cu pretexte mari şi scopuri mici, cu cuvînt dulce pe gură şi cu ura în inimă, cu faţa zîmbind si cu sufletul înrăutăţit, el n-a înviat niciodată, cu toate că si ei se închină la acelaşi Dumnezeu. Tiranul ce mînă la moarte sute de mii fără de nici un scrupul, demagogul ce prin vorbe măsluite trezeşte patimile cele mai negre şi mai uricioase ale mulţimii sînt adesea mai credincioşi vechei legende religioase decît Faust; poate că, după orice crimă comit, s-aruncă înaintea icoanei şi şoptesc cuvintele lui Calist, cerşind iertare de la lesne iertătorul Dumnezeu. Dar cu aceştia chemaţi, cari sînt mulţi, nesfîrşit de mulţi, nu sporeşte comunitatea creştină: puţini sînt cei aleşi şi puţini au fost de-apururi.

Dar rămîie datina şi înţelesul ei sfînt, aşa cum e de mult; şi, de nu va sosi niciodată acea zi din care să se-nceapă veacul de aur al adevărului şi al iubirii de oameni, totuşi e bine să se creadă în sosirea ei, pentru ca să se bucure cei buni în „ziua învierii”., cînd ne luminăm prin sărbătoare şi ne primim unul pe altul şi zicem fraţi celor ce ne urăsc pe noi şi iertăm pe toţi pentru înviere, strigînd cu toţii:

„Christos au înviat!”           (Pastele16 aprilie 1878, Mihai Eminescu)

Un stejar batran de peste 300 de ani

In curtea bisericii evanghelice din orasul Sebes (jud. Alba) am intalnit cel mai batran stejar pe care l-am vazut eu vreodata. Dimensiunile lui m-au frapat din primul moment, si cred ca este printre foarte putinii stejari din tara noastra, atat de batran.  Mi s-a spus, la fata locului, ca are mai mult de 300 de ani. Strajuieste alaturi de biserica din sec. al XIII-lea, si ea de o vechime foarte mare. Dealtfel, este unul dintre cele mai impozante monumente de acest fel din Romania. Inserez fotografii cu acest martor mut, dar viu-vegetal, a 300 de ani de istorie transilvaneana…

Restituiri: Parintele Arsenie Boca la Bixadul Oltului – Covasna

DSC05844Intr-o postare anterioara pe blog (link aici), am aratat ca exista cel putin doua picturi al caror autor a fost marele duhovnic Arsenie Boca, extrem de putin cunoscute. Ambele se gasesc in judetul Covasna. Ambele au fost necunoscute pana la momentul acesta, cel putin pentru unul dintre polii pastratori ai mostenirii Parintelui – Manastirea Prislop (unde se gaseste si mormantul sau).

Citind de curand cartea ingrijita de teologul Vasile Manea, ”Parintele Arsenie Boca – Obiectivul BRATU“, am descoperit in declaratia data si semnata de Parintele Arsenie insusi – la 16 iunie 1948, urmatoarea fraza referitoare la succinta sa biografie, ceruta de securitate: „Am terminat ‘Belleartele’ cu bine, in 1938. Am facut anul de practica la o biserica din Bixadul Oltului, judetul Ciuc, zugravita in fresca, impreuna cu profesorul meu, Costin Petrescu„. Dupa cum stim, dupa obtinerea licentei in teologie la Sibiu, Zian Boca (numele de mirean) a continuat cu facultatea de arte frumoase de la Bucuresti. In 1938, pana catre primavara lui 1939, l-a insotit pe profesorul sau Costin Petrescu pentru a picta o biserica a unui sat covasnean, pe atunci apartinator regiunii Ciuc. Acele luni erau obligatorii ca practica. Nu a fost un an intreg, ci probabil vreo 7-8 luni, intrucat in martie 1939 Parintele Arsenie pleca deja spre intarire duhovniceasca la Muntele Athos, la schitul Sf. Ipatie, fiind deja hirotonit ca diacon celib de la 11 septembrie 1936, la Catedrala Mitropolitana din Sibiu.

Cronologic, cea dintai pictura importanta a Parintelui este tocmai cea de la Bixad, de la sfarsitul studentiei la bellearte; este vorba de o fresca realizata in Biserica „Sfantul Dumitru” din Bixad – sat in care in prezent covarsitoarea populatie este maghiara (ne-ortodoxa); la momentul pictarii biserica tocmai fusese ridicata,  prin efortul financiar al unui patron al carierei de piatra din zona, pe nume Dumitru Bogdan, mai exact in perioada 1935-1938. Pictura bisericii a ramas insa nenterminata si nu ii apartine in integralitate Parintelui Arsenie, dupa cum se arata si in primul articol scris pe aceasta tema, in ianuarie 2012, in Revista „Formula As” (link aici pentru a citi articolul).

La deplasarea mea la Bixad – acum 2 zile, am facut fotografii ale principalei fresce pictate de Parintele Arsenie, care se gaseste pe cupola exact de deasupra altarului. Stilul sau reprezentativ iconografic este inconfundabil, asa incat despre aceasta nu exista dubii ca este rezultatul creatiei si muncii tanarului absolvent Zian Boca. Fecioara Maria sezand pe un tron, tine in brate pe fiul sau Iisus. Ambii au ochii albastri, ca in toate reprezentarile picturale ale Parintelui, de mai tarziu. Fresca este foarte bine conservata, desi au trecut 75 de ani de la pictarea ei. Am inserat cateva fotografii mai jos.

M-am intrebat unde a locuit Parintele Arsenie in perioada sederii si pictarii la Bixad, si am avut bucuria sa aflu si acest lucru: in casa parohiala situata la cca. 100 m de Biserica Sf. Dumitru (respectiv foarte aproape de o alta biserica ortodoxa din Bixad, mult mai veche si mai mica, o reala bijuterie, despre care voi scrie si voi prezenta fotografii separat). Am atasat setului meu de poze de mai jos si o fotografie cu casa parohiala unde a locuit parintele, mai exact cea cu numarul 301 din Bixad, care am inteles ca a ramas aproape neschimbata din 1938 incoace. Si Biserica Sf. Dumitru, cu clopotnita de lemn, sunt la fel ca in vremea cand Zian Boca a pictat acolo. Intrucat intr-unul din tablourile votive din biserica se gaseste familia patronului carierei de piatra Dumitru Bogdan, am inserat si o poza a acestuia. Interesant este ca in aceasta biserica am descoperit, foarte alterat insa, ca al doilea tablou votiv, alaturi de familia Bogdan, reprezentarea Regelui de atunci al Romaniei, Carol al II-lea. Ca si la Manastirea de la Sambata, reprezentarea lui Carol al II-lea in biserica de la Bixad a rezistat si dupa 1940. La Bixad, ea a rezistat pana in 1976, si actualmente este din nou relativ-observabila, dar aceasta e o alta poveste.

In toamna anului 1940, dupa cedarea Ardealului de nord, biserica din Bixad a trecut prin momente grele, fiind devastata, pisania din pridvorul bisericii taiata cu dalta de catre primar, iar pictura fiind zgariata si partial acoperita cu vopsea. Din relatarile preotului Dumitru Trifan (care a fost, cel mai probabil, preotul pe care si Zian Boca l-a avut prins la Bixad in perioada in care a pictat acolo) se cunoaste faptul ca in al doilea razboi mondial au cazut doua bombe peste biserica, dar din mila lui Dumnezeu ele nu au explodat, ci doar au spart acoperisul. Apoi biserica a fost jefuita de cateva ori de raufacatorii de alte confesiuni din sat, ajungand in ruina. Printre primii preoti reveniti in toamna anului 1944, a fost si preotul Trifan, care datorita imprejurarilor create de armatele in retragere a fost nevoit sa parasesca parohia in mai multe randuri. Pe acest fond al situatiei, Arsenie Boca, devenit duhovnicul Ardealului, va fi invitat in 1949 la Bixad. Legatura Parintelui Arsenie cu Covasna si respectiv cu Bixad-ul nu se incheie deci, odata cu pictarea in 1938-1939 a frescei din Biserica Sf. Dumitru. In 1949, Parintele a revenit si a stat la Bixad mai multe zile, respectiv in zilele de 8,9,10, 11 si 12  noiembrie 1949. Marturie stau scrierile sale din fiecare din aceste zile, datate si localizate, asa cum apar in cartea restituitoare „Cuvinte vii” – editie ingrijita de Parintele Daniil Stoenescu (ed. Charisma, Deva, 2006). Scriam aici pe blog, cu putin in urma, despre o icoana pe panza din Covasna, din satul Chichis, al carui autor este tot Parintele Arsenie, despre care nu se  stie cum a ajuns acolo (link la pagina – aici) si despre care multi nu cunosc nimic. Nu stim (inca), cu siguranta, ce pastor a fost gazda Parintelui Arsenie din toamna lui 1949 de la Bixad (ar fi putut fi parintele Dumitru Trifan…). Indraznesc sa ma gandesc ca acel preot ar fi putut fi acelasi cu cel care a primit in dar icoana ce se gaseste din (sau dinainte) de 1955, la Chichis. Bunica din Chichis cu care am discutat, amintea insa de un preot pe nume Glodeanu, care ar fi stiut ce este cu acea icoana pe panza. Asa ca lucrurile acestea raman deocamdata necunoscute.

Poate sa para putin lucru, ca doua opere picturale ale celui mai mare duhovnic si om sfant al Romaniei se gasesc undeva in Covasna, nestiute, neintretinute in mod special. Poate ca este asa, dar poate ca nu… La Manastirea Prislop, cele cinci picturi ale Parintelui Arsenie de pe iconostas sunt pastrate si ingrijite ca ochii din cap! La Manastirea Sambata, doar una singura, pe panza, se gaseste, si este adapostita in Muzeul manastirii – si nu fara deosebita atentie, in vreme ce la Biserica din Draganescu (actualemente Mihailesti) – jud. Giurgiu, pictura in fresca a bisericii se bucura de cea mai mare recunoastere si iubire, si a generat punerea in picioare, foarte recent, a proiectului pentru realizarea Centrului pastoral-misionar „Arsenie Boca” şi a Casei memoriale „Arsenie Boca”.

Cele 5 titluri ale insemnarilor Parintelui Arsenie din cele 5 zile petrecute in 1949 la Bixadul Oltului, unde probabil isi va fi revazut pictura, sunt: „In ierarhia raspunderilor ‘orice stapanire, de la Dumnezeu este’ „,  „Ultimul motiv”, „Dincolo de intamplari”, „Ucigasa cetate” si „Samarineanul”.

Inchei cu un mic extras din „gandul” Parintelui scris la Bixad pe 8 noiembrie 1949, de Sf. Mihail si Gavril (cand probabil a fost invitat sa slujeasca si sa tina o predica in biserica), din cadrul titlului sau „In ierarhia raspunderilor ‘orice stapanire, de la Dumnezeu este‘ „:

Pe primejdioasa panta, inclinata spre neant, a antrenat rationalismul pe oameni. Toti oamenii recunosc suprematia adevarului – numai cat de putini mai stiu exact ce mai este adevarul. Una dintre definitiile sale, de mari ravagii, e si echivalenta ratiunii cu realul. De aci pana la a spune ca realitatea e numai ceea ce imi spune mie mintea ca e realitate, si ceea ce imi spune ca nu e, nu exista, nu e decat un pas. Afirmatia aceasta mai cuprindea in sine un sambure stricat: eul. Eul e bun la locul lui, dar nu exaltat la rangul de criteriu al adevarului. […] Numai gandirea lui Dumnezeu echivaleaza creatia. Omul e creator in fantezie, in iluzie. Cea mai fantastica creatie a unor oameni e negativa: ca nu exista Dumnezeu. Iata o interpretare gresita a demnitatii omenesti. – Oameni pe care-i asteapta cea mai mare deziluzie!…

Previous Older Entries Next Newer Entries