INTRO:
„Cântând pe a mea arfă sălbatecă, vibrândă,
Am pus în ea o parte a sufletului meu.
E partea cea mai bună, mai pură şi mai sfântă
Ce într’o noapte albă, pe-o rază tremurândă
Părăsi lemnul putred, sburând la Dumnezeu” („Povestea magului calator in stele” – de Mihai Eminescu)
Recent, mi-au cazut privirile pe un articol construit in baza scrierilor Maicii Benedicta (academician Zoe Dumitrescu-Busulenga), care si-a inchinat ultimii zeci de ani de viata studiului aprofundat al operei si vietii poetului si omului de cultura Mihai Eminescu, pe care a ajuns sa-l venereze. In articolul respectiv, numit „EMINESCU A IUBIT SI A APARAT ORTODOXIA„, am gasit cateva fraze care mi-au semnalizat erori insemnate, sau mai bine zis o insuficienta cunoastere a intregii viziuni eminesciene, la un remarcabil monah ortodox din Basarabia, Parintele Savatie Bastovoi. In cartea sa “Ortodoxia pentru postmoderinisti”, (Ed. Cathisma, 2012), Parintele Savatie argumenteaza paganismul lui Mihai Eminescu, demonicul viziunilor sale, demonstrand non-apartenenta sa la ortodoxie. Am facut personal cateva insemnari pe tema respectivei lecturi din cartea Parintelui Savatie (intr-o pagina de blog anterioara). Revenind la Zoe Dumitrescu-Busulenga, iata ce argumente aduce domnia sa privind intoarcerea totala la Dumnezeu a poetului, in ultimii sai ani de viata, dupa ce, intr-adevar, de-a lungul vremii, se zbatuse intre Satan si Dumnezeu, intre iad si rai:
„O marturie mult mai tarzie, de prin 1866, din perioada ultima a bolii, vine sa confirme intoarcerea definitivă la credința izbăvitoare. Încurajat de Creangă să încerce și un tratament la bolnița Mănăstirii Neamț, Eminescu acceptă sugestia. Tratamentul nu s-a dovedit eficace, dar aura locului sacru l-a înconjurat pe bolnav cu clipe de liniște binefăcătoare pntru sufletul său. Căci, așa cum a consemnat un duhovnic al mănăstirii pe un Ceaslov, poetul a cerut să fie spovedit și împărtășit (era ziua de 8 noiembrie 1886, ziua Sfinților Voievozi Mihail și Gavriil, ziua lui Mihai). Și, după ce a primit Sfânta Împărtășanie, a sărutat mâna preotului și i-a spus: „Părinte, să mă îngropați la țărmul mării, lângă o mănăstire de maici și să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină”.
Editarea, in ultmii ani, a operei complete Mihai Eminescu, ne da prilejul citirii tuturor scrierilor, postume si antume, dar, mai ales a publicisticii – aceasta din urma de o valoare inestimabila, sursa de aprofundare exceptionala a conceptiei si vizionarismului filosofic si istorico-politic a scriitorului. Daca ne aplecam cu atentie asupra numeroaselor eseuri ori insemnari gazetaresti, vom aprecia mai complet crezul interior al lui Eminescu, si balanta se va inclina de partea afirmatiei: Eminescu a fost pana la urma un credincios ortodox!
Am extras mai jos trei exemple din publicistica lui Eminescu, in care conceptia sa ortodoxa se desprinde cu limpezime.
1) „Şi istoria lumii cugetă – deşi încet, însă sigur şi just: istoria omenirii e desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu. Numai espresiunea esterioară, numai formularea cugetării ş-a faptei constituiesc meritul individului ori al generaţiunii, ideea internă a amândurora e latentă în timp, e rezultatul unui lanţ întreg de cauze, rezultatul ce atârnă mult mai puţin de voinţa celor prezinţi decât de a celor trecuţi”. (din Periodice, 1871, „Domnului Dumitru Bratianu”)
**************
2) Am spus-o într-un rînd că ceea ce ne inspiră durerea cea mai mare şi o adevărată teamă de viitorul acestei ţări nu sînt pe atîta oamenii generaţiei actuale pe cît tinerii noştri, cari vor stăpîni în viitor soartea naţiei lor. Lucrarea continuă a instituţiilor prea liberale au consistat la spiritele tinere în dărîmarea oricării autorităţi dumnezeieşti şi omeneşti, într-o încredere oarbă în propria persoană neînsemnată, în nerespectarea oricărui superior. Uşurinţa cu care tinerii la noi discută oameni şi lucruri, espresiile de cari se servesc, suficienţa şi lipsa de naivitate e un semn că avem a face cu oameni îmbătrîniţi înainte de vreme, cărora le-am putea prezice de pe acuma lipsă de statornicie şi impotenţă morală. Aceasta-i pedeapsa ce ne-o dă Dumnezeu pentru c-am făcut din şcoli numai unelte în care se îngrămădeşte învăţarea unei mulţimi de cunoştinţi, fără să fi îngrijit de loc pentru creşterea inimei şi caracterului, căci niciodată tăria unui popor n-au stat în instrucţie şi numai în instrucţie, ci totdeauna în creştere. O cunoştinţă, mai ales în şcoalele secundare, care nu are rol educativ e o cunoştinţă stearpă şi nefolositoare.” (din Periodice, „Probleme pedagogice”, 5 iunie 1877)
****************
3) „PAŞTELE
Să mînecăm dis-de-dimineaţă şi în loc de mir cîntare să aducem stăpînului, şi să vedem pe Christos, soarele dreptăţii, viaţa tuturor răsărind!
Şi la sunetele vechei legende despre suferinţele, moartea si învierea blîndului nazarinean, inimile a milioane de oameni se bucură, ca şi cînd ieri proconsulul Pilat din Pont şi-ar fi spălat mînile ş-ar fi rostit acea mare, vecinică îndoială a omenirii : ,,Ce este adevărul?”.
Ce este adevărul?
De două mii de ani aproape ni se predică să ne iubim, şi noi ne sfîşiem. De mai multe mii de ani Buddha-Cakya-Muni visează împăcarea omenirii, liniştea inimei şi a minţii, îndurarea şi nepizmuirea, si cu toate aceste de tot atîtea mii de ani, de la începutul lumii, războaiele presură pămîntul cu sînge şi cu cenuşă. În locurile pe unde au înflorit odinioară cetăţi frumoase pasc pe risipe turmele, şi ceea ce necesitatea au ridicat, ura au dărîmat; ba, chiar în numele celuia care propovăduia iubire, s-a ridicat în nenumărate rînduri sabia şi chiar astăzi aceiaşi cruce, acelaşi simbol de mîntuire e în ajunul de a încurca (ca pretest, nu negain) Europa într-un război al cărui sfîrşit nici un muritor nu-1 poate prevedea.
La întrebarea ce şi-o face David Strauss, scriitorul vieţii lui Isus, de mai sîntem noi creştini sau ba, o întrebare la care răspunde negativ, noi adăogăm alta: fost-am vreodată creştini? — şi sîntem dispuşi a răspunde nu.
Mai adevărate sînt cuvintele lui Calist, patriarhul de Constantinopol, care, într-o fierbinte rugăciune pentru încetarea secetei, descrie caracterul omenesc :
Nu numai dragostea ta am lepădat, ci şi ca fiarele unul asupra altuia ne purtăm şi unul altuia trupurile mîncăm prin feluri de lăcomii şi prin nedireaptă voinţa noastră. Deci, cum sîntem vrednici a lua facerile de bine ale Tale? Că Tu eşti dirept, noi nedirepţi; Tu iubeşti, noi vrăjmăşuim; Tu eşti îndurat, noi neînduraţi; Tu făcător de bine, noi răpitori! Ce împărtăşire avem cu tine, ca să ne şi împărtăşim bunătăţilor Tale? Mărturisim direptatea Ta; cunoaştem judecata cea de istov a noastră; propovăduim facerile Tale de bine; a mii de morţi sîntem vinovaţi; iată, sub mîna Ta cea lucrătoare şi care ţinea toate petrecem. Lesne este mîniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeală să ne piarză pe noi şi, cît este despre gîndul şi viaţa noastră, cu direptul este nouă să ne dăm pierzării, prea direpte judecătoriule! Dar… îndurării cei nebiruite şi bunătăţii cei negrăite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni stăpîne!
Rar ni s-a întîmplat să vedem şiruri scrise cu atîta cunoştinţă de caracterul omenesc : Tu eşti bun, recunoaştem că noi sîntem răii-răilor, dar bagă de seamă că nu-i vrednic de tine să-ţi răsplăteşti asupra noastră pentru că ai sta în contrazicere cu calităţile tale de atotbun îndelung răbdător, lesne iertător.
,,Video meliora proboqne, deteriora sequor”
„Vedem cele bune şi le aprobăm, dar urmăm cele rele.”
Astfel, cu multă umilire strigăm :
Călcînd aceste porunci ale tale şi în urma poftelor şi a voilor noastre îmblînd, tot păcatul în fieştecare zi cu osîrdie facem: clevetire, hulă, ţinere în minte de rău, călcare de jurămînt, vorba mincinoasă, vorbă de ruşine firească şi afară de fire, şi ceea ce nu se află nici în dobitoacele cele necuvîntătoare, acestea foarte pagîneşte, de nou le izvodim. Stinsu-s-au întru deşertăciune zilele noastre; de ajutorul tău ne-am golit; batjocură si rîs ne-am făcut celor dimprejurul nostru; numele Tău cel prea sfînt şi Inchinat prin noi a se huli de păgîn l-am făcut. Învechindu-ne în răutate; şi in cărări neînţelepţeşte şchiopătînd, toţi ne-am abătut, împreună netrebnici ne-am făcut; nu este cine să înţe1eagă, nu este pînă la unul. Ciuma şi robia şi îmbulzeala şi sărăcia şi multe feluri de morţi şi dese pre noi de trei ori ticăloşii! ne-au despărţit ca prin nişte bătăi ca acestea să ne tragi la tine macar nevrînd noi; ci nici aşa nu s-au făcut ceva mai mult despre noi. Datu-ne-ai pe noi păgînilor spre robie şi spre pradă si spre junghiere şi spre jefuire celor fără de lege şi nici aşa n-am înţeles, nici ne-am depărtat de la vicleşugurile noaste şi de la fără-de-legile noastre. Nici prin cele de întristare, nici prin cele rele nu ne-am înţelepţit, nici prin facerile tale de bine si prin darurile tale nu ne-am făcut mai buni!
Şi astfel a fost totdeuna.
În loc de a urma prescripţiunile unei morale aproape tot atît de veche ca si omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibilă nu-1 urmează deloc; ci, întemeiată pe bunătatea lui, s-aşterne la pămînt în nevoi mari şi cerşeşte scăpare. Si toate formele cerşirei le-a întrebuinţat faţă cu acea putere înaintea căreia individul se simte a fi ca o umbră fără fiinţă şi un vis al înşelăciunii. Conştie despre nimicnicia bunurilor lumii, înţelegînd că această viaţă cu trebuinţele ei prime e deja destul de grea pentru a o mai îngreuia cu alte scopuri deşerte decît cele pe care le are din natură, omul totuşi pune o deosebită valoare pe împre-jurarea de a domni asupra altora, de a robi pe alţii, de a-şi întinde stăpînirea peste tot pămîntul, de s-ar putea.
Ce-i ajută lui Cezar c-a fost un om mare? Astăzi poate cenuşa lui lipeşte un zid vechi împotriva ploii şi furtunei.
Stau oare în vrun raport mijloacele ce le punem în mişcare cu rezultatele la cari ajungem?
Într-adevăr, privită prea de aproape, ce ne prezintă viaţa decît împlinirea normală a unor trebuinţe din cele mai simple? A bea, a mînca, a dormi, a se îmbrăca, adică a-şi hrăni existenţa şi a o apăra contra intemperiilor. Conform cu acest scop, albina adună vara ca să aibă iarna; furnicile îşi zidesc locuinţele lor simple grămădind în ele merinde; bursucul îşi adună provizii pentru iarnă, şi încolo fiecare din aceste animale lasă lumea lui Dumnezeu să fie precumu-i, neinteresîndu-se mai departe nici de politică nici de nimica.
Omul, pentru îndeplinirea tot a acestor trebuinţe primare, are nevoie de un stat cu zeci de mii de funcţionari, de o oaste cu sute de mii de oameni, de drumuri de fier, de cai de comunicaţie, universităţi şi şcoale, diplomaţi, adunări legiuitoare, biruri, advocaţi, societăţi academice, gazete, marşandemode, teatruri, bani de hîrtie, tunuri, corăbii, prafuri de dinti, mînuşi, cîini de vînat, biblioteci, cazarme, filozofi, cafea, spitale si altele ca acestea.
Nu-i asta o socoteală de mofluz?
De aceea Faust, în care se întrupează omenirea cu poftele, ambiţia şi deşertăciunea ei, dar şi cu geniul şi setea ei de ştiinţă, stînd înaintea ultimei probleme, îşi toarnă venin dintr-o fiolă veche într-un pahar şi voieşte să-1 bea… cînd iată că sună încet clopotele şi cîntecele de la Înviere… şi paharul îi cade din mînă…el e recîştigat pentru viaţă.
Înviere — renaştere ?
Paralel cu istoria reală a faptei, războiului, cruzimii şi răutăţii, paralel cu acea ţesătură de egoism, vicleşug, tiranie de uliţă şi tiranie personală, din care cea din urmă e de preferat, alături cu voinţa acelui soi de oameni pe cari Calist îi descrie aşa de bine în rugăciunea lui — trăieşte creierul omenirii o mică parte din viaţă deosebită, nesupus nici politicei, nici diplomaţiei, nici războaielor şi, în acele puţine momente ale lui proprii, el măsură depărtarea stelelor şi adîncul mărei, greutatea pamîntului şi uşurinţa eterului, aude florile crescînd, întrupează în marmură frumuseţea liniilor şi în pictură a colorilor, discompune lumina soarelui, află limba ce au vorbit-o asirienii, numără biblioteca lui Ptolomeu şi desleagă un vechi papyros ce cuprinde leacuri egiptene.
E în aceasta … mîntuirea ?
Fi-va omenirea cultă, omenirea ştiutoare mai bună decît cea neştiutoare?
După cîte ştim din trecut şi vedem azi, nu.
Va rămînea într-adevăr un tezaur în urma generaţiilor, însă totuşi, omul armei si acela al vicleşugului, ostaşul şi diplomatul, vor însemna mai mult în vremea lor, vor fi mai mult vieţuind decît pictorul Rafael sau muzicantul Mozart sau astronomul Newton.
De aceea, la ademenirea muzicei cereşti, Faust răspuude :
,,Aud solia, dar îmi lipseşte credinţa în ea!”
Vin zile de înviere şi trec. Ici se salută oamenii cu „Surrexit ! Verc Surrexit !”, dincoace cu „Hristos Voscres !” şi în toate limbele pămîntului se repetă acest cuvînt, dar noi zicem ca Faust:
„Die Botschaft hőr’ich wohl, allein mir fehlt der Glaube /”
Ba credem c-a înviat în inimele sincere cari s-au jertfit pentru învăţătura lui, credem c-a înviat pentru cei drepţi şi buni, al căror număr mic este ; dar pentru acea neagră mulţime, cu pretexte mari şi scopuri mici, cu cuvînt dulce pe gură şi cu ura în inimă, cu faţa zîmbind si cu sufletul înrăutăţit, el n-a înviat niciodată, cu toate că si ei se închină la acelaşi Dumnezeu. Tiranul ce mînă la moarte sute de mii fără de nici un scrupul, demagogul ce prin vorbe măsluite trezeşte patimile cele mai negre şi mai uricioase ale mulţimii sînt adesea mai credincioşi vechei legende religioase decît Faust; poate că, după orice crimă comit, s-aruncă înaintea icoanei şi şoptesc cuvintele lui Calist, cerşind iertare de la lesne iertătorul Dumnezeu. Dar cu aceştia chemaţi, cari sînt mulţi, nesfîrşit de mulţi, nu sporeşte comunitatea creştină: puţini sînt cei aleşi şi puţini au fost de-apururi.
Dar rămîie datina şi înţelesul ei sfînt, aşa cum e de mult; şi, de nu va sosi niciodată acea zi din care să se-nceapă veacul de aur al adevărului şi al iubirii de oameni, totuşi e bine să se creadă în sosirea ei, pentru ca să se bucure cei buni în „ziua învierii”., cînd ne luminăm prin sărbătoare şi ne primim unul pe altul şi zicem fraţi celor ce ne urăsc pe noi şi iertăm pe toţi pentru înviere, strigînd cu toţii:
„Christos au înviat!” (Pastele, 16 aprilie 1878, Mihai Eminescu)
anomismi 
Un comentariu (+add yours?)