Am citit azi, intr-o zi importanta pentru toti – ziua de nastere a romanului si omului de cultura Mihai Eminescu, unul dintre cele mai interesante puncte de vedere ce s-au scris despre domnia sa in ultimii ani: „Filosoful Constantin Barbu intr-un interviu ingrozitor de sincer despre soarta lui Eminescu, la 163 de ani de la nastere si 123 de ani de la ucidere„. Articolul se poate si merita a fi citit integral, aici.
„Si nime-n urma mea
Nu-mi plânga la crestet,
Doar toamna glas sa dea
Frunzisului vested.”
(din poezia „Mai am un singur dor”, Mihai Eminescu, 1883)
anomismi 
ian. 22, 2013 @ 00:03:17
Mihai Eminescu astăzi
Dacă mă aplec special asupra scrisului acum, în preajma zilei aniversare a Poetului, e fiindcă nimic nu mă poate convinge mai mult de vrednicia intelectual-patriotică a acestui neam românesc decît opera lui Mihai Eminescu. Vorbele inspirate ale lui Grigore Vieru merită amintite în această ordine de idei:
Dacă a existat cîndva România
ca Imperiu, acest Imperiu se numește
Eminescu.
Este cel mai drept, cel mai frumos
și cel mai al nostru Imperiu
în care mă simt atît de bine,
în care mă simt și eu poet.
Veșnic trăi-va Neamul
care l-a născut. (Cf. vol. Eminescu doinește…, îngrijitor ediție Ioan Drăgușin, București, Editura Speteanu, 2012, coperta 2).
De aceea, niciun decret amăgitor de transformare în altceva a tradiționalei date calendaristice din fiecare miez de ianuarie nu mă poate opri de a aduce un omagiu, iarăși și iarăși, așa cum am făcut-o de un sfert de veac de cînd sînt la catedră, aceluia identificat subconștient, cum gîndea Lucian Blaga, unui veșnic tînăr Voievod. Statura aceasta voievodală în cultura română a lui Mihai Eminescu poate fi socotită un alter ego mai profund – potrivit aceluiași filosof-poet izvorît din Lancrăm – și oarecum subiectul liric subînțeles, implicat al poeziilor despre codru, mare, lume, lac, deal, vale, lună și luceferi. Mihai Eminescu reprezintă, cred, prin creația sa literară și politică deplinătatea culturii române.
Cum să renunțe, prin urmare, un dascăl român la celebrarea, pe 15 ianuarie, a celui care a scris pe conștiințele vii și pe inimile treze:
Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;
O, maică sfîntă, pururea fecioară,
În noaptea gîndurilor mele vină…
Cum să uite un intelectual onest din țara aceasta, adeseori prădată și umilită, să recitească, simțind cum îi renaște demnitatea, versuri precum:
Ștefane Măria Ta
Tu la Putna nu mai sta
Las’Archimandritului
Toată grija schitului
Lasă grija sfinților
În seama părinților
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă
Doar S-a-ndura Dumnezeu
Ca să-ți mîntui neamul tău…
Răsfoind cărțile cu și despre operele lui Mihai Eminescu din biblioteca mea, mă întîlnesc, peste decenii, cu opinia răspicat exprimată de către Edgar Papu:
Actualitatea aproape incredibilă a lui Eminescu în cultura română – actualitate și mai elocventă în împrejurări aniversare – reprezintă o problemă delicată, în ciuda simplității ei aparente. Dacă o scoatem din unghiul vizual comun pentru a o încadra psihologiei profunzimii, atunci ea devine o problemă tulburătoare, ridicînd mai multe semne de întrebare decît răspunsuri. Și aceasta dintr-un motiv foarte simplu: nicio altă cultură europeană nu se identifică în asemenea măsură cu un singur reprezentant al ei, așa cum o face (…) cultura română. E de ajuns să privim marile literaturi occidentale europene, ca și pe cele sud-est europene, pentru a nota, fără nicio prejudecată, că situația lui Eminescu este fără egal. (Cf. vol. citat, p. 253).
Într-adevăr mirabilă, actualitatea unor analize îndrăznețe ale gazetarului cu har de la „Timpul“ nu poate scăpa nimănui, mai ales după un an electoral-caragialesc precum 2012:
Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăcește și se stinge din zi în zi de mulțimea greutăților ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat representativ și administrativ, care nu se potrivește de loc cu trebuințele lui simple, și care formează numai mii de pretexte pentru înființare de posturi și paraposturi, de primari, notari și paranotari, toți aceștia plătiți cu bani peșin din munca lui, pe care trebuie să și-o vînză pe zeci de ani înainte, pentru a susținea netrebnicia Statului român. (…)
Ce sînt aceste păpuși, care doresc a trăi fără muncă, fără știință, fără avere moștenită, cumulînd cîte trei, patru însărcinări publice, dintre care n-ar putea să împlinească nici pe una în deplină conștiiță? (…) („Timpul“ din 11 decembrie 1877; cf. nota următoare).
Doar nuanțînd cromatic, pe ici, pe colo, epitetele și ținînd cont de cumplitul meșteșug actual de manipulare media și psiho-tehnologic pentru inducerea falsului ideal de viață hedonist-consumist servit pe tavă populației de către purtătorii de cuvînt ai mai marilor diriguitori ai globalismului contemporan, rîndurile următoare iradiază adevăruri usturătoare:
Din punct de vedere istoric, oricine se asociază cu roșii, dacă nu trădează pămîntul țării, trădează însă poporul țării. Mulți, nu contestăm, cei mai mulți poate o fac fără să știe; vai de aceia însă cari, avînd putință de a vedea clar, o fac cu bună știință!
Înaintea negrei străinătăți, care împînzește țara, cad codrii noștri seculari și, împreună cu ei, toată istoria, tot caracterul nostru. Moartea, descreșterea populației îndeplinește apoi restul: stîrpirea fizică a neamului românesc. (…)
(…) Isvorul întăritor al istoriei naționale, iubirea de limbă, de datini și de popor sînt înlocuite la tinerime și ceilalți prin romane franțuzești și cîntărețe pribege ale cafenelelor străinătății. Un aer bolnăvicios de corupție, de frivolitate, de cîștig fără muncă a coprins plebea noastră roșie și infectează chiar sfera ce rămăsese neatinsă de acest spirit. A crede că o reacție puternică, în sensul național și istoric al cuvîntului, ar mai fi cu putință la noi în țară, ar însemna a se face jertfa unei deșerte iluzii.
Patriotismul, cu toate acestea, nu este iubirea țărînei, ci iubirea trecutului. Fără cultul trecutului nu esistă iubire de țară (…) (cf. Mihai Eminescu, Articole politice, apărute la București în anul 1910 la Editura Minerva; Ediția a II-a anastatică, Bacău, Editura Vicovia și Editura Babel, 2012, pp. 114-115).
La îndemnul Poetului-om politic autentic a vibrat și vibrează încă – recunosc, vai, cu întîrziere! – conștiința didactică a restituirii adevărului istoriei recente. Ignorată cu bună știință de cei ce descind astăzi din noii „roșii“ pripășiți mai spornic la noi în a doua jumătate a secolului al XX-lea, mai exact după ocuparea țării de reprezentanții ideologiei bolșevice, această istorie e scrisă cu sîngele martirilor și mărturisitorilor din temnițe. Ascunse în grabă, precum odinioară trupul lui Abel, crimele acestea cer dacă nu răzbunare, măcar recunoaștere și apoi iertare. De aceea, oare ce scris mai curat, mai talentat ca acela al lui Radu Gyr ar putea fi adus ca argument final îndreptățirii omagiului de față? Îl redau cu venerație, nemaicuvenindu-se vreun adaos:
Baladă pentru Eminescu
Te-au slăvit în cărți și în poeme
Și te-au înălțat iconostas,
Ca să fulgeri tînăr peste vreme,
Cu vecii de cremene sub pas.
Te-au văzut voevodînd voroave,
Ciobănind genune și zăpezi,
Potcovar de fum bătînd potcoave
Negurilor strînse în cirezi.
Te-au crezut gigantic Sfarmă-Piatră
Care sparge piscul viforos,
Și fierar înfierbîntînd pe vatră,
Mările călite sub baros.
Împărat, ți-au scris pe tîmple steme.
Făt-Frumos, ți-au pus în mîini hanger.
Și-au cules, din pana ta, blesteme,
Viscole și răzvrătiri în cer.
Ci, netrebnic, eu adulmec zării,
Pașii tăi pe unde te-au fost dus,
Și-nsetat pe drumurile Țării
Dibui urma ta de blînd Iisus.
Caut picurii de sînge, neșterși încă,
Ai crucificării pe furtuni
Și sărut lumina lor adîncă
Și-i ating cu mîini de rugăciuni.
Trist Iisus cu umbra de tămîie
Dăruind azur din mîini subțiri,
Sfînt, bătut, pe veacul tău, în cuie,
Scînteind, înalt, din răstigniri.
Frînt de-o stea și-ngenuncheat de-o floare,
Biruit de ramuri de arin,
Îndulcit cu dor de moarte-alinătoare,
Ars ca Nesus în cămașă de venin…
Nu, tu nu ești meșterul, ci cneazul,
Nu ești înstelatul împărat.
Sfîșiat ți-e pieptul și obrazul.
Tu ești marele însîngerat.
Te-ncrustăm, zadarnic, în agată,
Și-n icoane noi pe flori de crin.
Crinii nu vor stinge, niciodată,
Umbrele cununilor de spini.
Eu nu-ți pipăi steme și nici lauri…
Numai rănile mă plec și ți le strîng
Și le fac medalii mari de aur, –
În genunchi, le-nchid în inimă și plîng.
București,
11 ianuarie 2013
Mihai Floarea
ian. 22, 2013 @ 00:14:36
Cu reverenta si multimiri pentru aceste ganduri pline de adevar si valoare!