In fata intelepciunii, doar tacerea…

Citesc a treia carte al carui autor este calugarul moldovean Savatie Bastovoi. El a scris mai multe carti, dar eu sunt la cea de a treia carte din cele scrise de el. Pe langa acestea, am citit pe net interviuri, extrase, am audiat prelegeri, serii de raspunsuri la intrebari, am vizionat cateva filme din seria pe care o vreme a pregatit-o si prezentat-o la TV Moldova – „Pietrele vorbesc”, etc. De o vreme deci, am inceput sa intru in universul sau de credinta, de traire, de marturisire.

Prima carte pe care s-a intamplat sa i-o citesc a fost „Nebunul” – o poveste reala, despre viata unui sfant mai putin cunoscut,  cuviosul Simeon cel nebun intru Hristos. La lectura, cititorul nu poate sti daca povestea este basm sau realitate, dar am aflat mai tarziu si intamplator, ca „basmul” din cartea „Nebunul” ascunde intelepciunea unei vieti de sfant cat se poate de reala. Cuviosul Simeon, pe care Savatie Bastovoi il zugraveste in modul cel mai viu cu putinta in cartea sa, a trait in cetatea Edesei – în Siria, pe vremea împaratiei lui Iustin cel tânar. Nimic din aceste date istorice nu razbat insa in carte, care dealtfel este un roman ce se citeste cu sufletul de catre orice om, fara nici cea mai mica pregatire crestina.

De curand am citit a doua carte a Parintelui Savatie – o aparitie recenta, din 2012: „Fuga spre campul cu ciori. Amintiri dintr-o copilarie ateista”. Nici de asta data nu am putut talmaci simbolistica direct din titlu , ci a trebuit sa audiez un expozeu al parintelui pe o oarecare tema, in care aminteste obsesia sa pentru ciori. De fapt legatura cu ciorile se datoreaza obsesiei sale fata de moarte. Aflase, pe cand era copil, ca ciorile traiesc si 300 de ani, si probabil, in teama sa teribila de moarte, incepuse sa venereze oarecum ciorile, pentru darul primit de a trai atat de mult timp. Adaug aici un fragment desprins din cartea mentionata, in care introduce tema mortii, descriindu-se pe sine (in adolescenta) la persoana a III-a:

„Moartea îl urmărea peste tot. Îi părea că o vede în ţurţurii mari de sub streaşina filarmonicii, sub tramvaie, prin copaci. Înţelegea că poate să moară în orice clipă, aşa cum au murit atâţia şi atâţia. Putea să-i cadă un ţurţure de acela în cap sau să nimerească sub tramvai ca Labiş. Să alunece sub gheaţă ca Georg Heim, să se sinucidă ca Esenin. Nu se ştie ce întâmplare îl mai ţinea în viaţă. A auzit că unii au murit în somn, pur şi simplu. Se culcau şi nu se mai sculau. De asta se temea cel mai mult, se temea că o să moară în somn. Nici nu vroia să se culce. Stătea până târziu şi picta sau scria acele poezii ciudate într-un caiet roşu. Vroia să lase măcar ceva în urma lui, în cazul în care ar muri în noaptea aceea. Vroia să folosească orice clipă, se tânguia după vremea pierdută în zadar, când putea să picteze sau să scrie. De la un timp a început să înţepenească în somn. Se trezea, dar nu se putea mişca. Gura îi era plină cu salivă care îl sufoca, dar nu se putea mişca, nici să înghită, limba îi bloca respiraţia. Simţea că moare şi e neputincios să facă ceva. Făcea eforturi grozave ca să-şi mişte pleoapele şi uneori reuşea să le dezmorţească. Pe urmă putea să mişte gura, degetele de la mână, şi până la urmă reuşea să se zbată şi să se întoarcă pe o parte. Atunci simţea un fel de bucurie neputincioasă, trăia o nouă victorie asupra morţii. Dar o victorie neînsemnată, ştia. Pentru că în noaptea următoare îl aştepta o nouă luptă, din care nu se ştia cine va ieşi biruitor. El? Moartea?”

In viata sa, mai exact in copilarie si adolescenta, pare sa fi fost marcat crucial pe doua directii: cea legata de tatal sau si relatia cu el, tata care era propagandist de ateism stiintific, vajnic critic la adresa crestinismului si comunist convins si cea legata de iminenta mortii oricarui om, fenomen care il ingrozea teribil si a carui ratiune mintea lui nu o putea concepe si accepta. Poate ca din acest amestec de trairi extreme, in timp, s-a altoit cautarea aceea adanca ce avea sa-l conduca spre iluminarea primita la varsta de 17 ani si inteleasa/asumata la 22 de ani. In „Fuga spre campul cu ciori”, Parintele Savatie istoriseste, in cel mai lucid si adanc fel cu putinta, drumul sau interior. Nu-i nimic imaginar in aceasta carte, ci sunt fapte de viata, reale, si aceasta e lucru atat de mare… Experienta prin care a trecut intr-o noapte, la varsta de 17 ani, experienta ce l-a dus de pe taramul de Aici pana pe cel de Dincolo si inapoi, drum pe care a cunoscut pe Dumnezeu prin revelatie dar si prin experienta directa, vor amprenta ireversibil modul in care in tot ce a facut mai departe, si face, Parintele Savatie aduce marturie vie.

A treia carte pe care am citit-o, aparuta in 2003, deci cu 9 ani inainte de „Fuga spre campul cu ciori”, imi pare ca este mai degraba o continuare a „Fugii” decat o antemergatoare a ei. Se numeste „Dragostea care ne sminteste” si probabil Parintele, nemaiavand in gand sa publice „Fuga spre campul cu ciori”, a scris-o pe aceea. In cartea din 2003 exista un alt mod, la fel de frapant, de a ne apropia de luciditatea autoanalizei si analizei fiintei umane in adancul sau, o luciditate in cea mai bruta forma posibila. Modul de transmitere este sub forma raspunsurilor la scrisori cu intrebari spinoase despre viata si moarte. Parintele argumenteaza cu o intelepciune in fata careia nu poti decat sa taci, si sa reflectezi…. Pe langa aceastea, un capitol absolut zguduitor in „Dragostea care ne sminteste” este cel al reintoarcerii in casa natala pustie, spre a sterge orice urma a trecutului sau de mirean, orice amintire, spre a arde de fapt, in realitate dar si in adancul fiintei, toate resturile de trecut care nu (mai) valoreaza nimic, absolut nimic… Incarcatura emotionala este imensa in acest capitol, numit „Insemnari din casa in care nu sta nimeni” si mai ales pentru cititorul care, ca si mine, a avut sansa sa citeasca mai intai „Fuga spre campul cu ciori” si abia mai pe urma  „Dragostea care ne sminteste„. Totul este real, totul este adevarat, mult prea adevarat, in aceste carti. Realitatea care intrece imaginatia, adancimile care intrec puterea de evaluare a profunzimilor noastre…

Cartile Parintelui Savatie Bastovoi au inceput sa fie traduse in Franta din 2011. Ce spune asta? Ceva despre nevoia acuta a omului contemporan din orice colt al lumii de a-si aminti de sine, de valoarea unica si universala a rezultatului creatiei – care suntem. Aflu cu bucurie ca Savatie Bastovoi este nominalizat sa participe intre cei 27 de scriitori romani, la Salonul Cartii de la Paris din 22-25 martie 2013. Si incerc sa-mi imaginez cum poate impaca acest om starea de intelepciune pe care a atins-o deja, la cei 36 de ani ai sai, cu tumultul vietii noastre mult prea pragmatice in sensul consumist. Imi amintesc cateva dintre ale sale afirmatii si ma tem ca in fata intelepciunii, doar tacerea e potrivita:

„Omul care descoperă pe Dumnezeu se trezeşte ca dintr-o beţie: întreaga lui viaţă i se pare o pierdere de timp.
Dar omul necredincios face şi vorbeşte lucruri vrednice de rîs: dacă-i dai bani se bucură şi dacă îl lauzi te slujeşte ca un catîr. De tînăr îşi părăseşte casa în care s-a născut şi pleacă de-şi pierde frumseţea şi cinstea printre străini. Cînd cineva iubeşte pe Domnul i se înfrumuseţează faţa şi vorbele lui devin plăcute la auz: el pune pace în inimile celor ce îl privesc şi îl ascultă, iar tăcerea lui aprinde dorul de a fi mai buni. Nu este aşa omul necredincios: frumuseţea lui trezeşte invidia, iar învăţătura lui, atunci cînd o are, ajunge prilej de ceartă şi dezbinare între prieteni. Fericit cel ce s-a făcut frumos şi înţelept pentru Domnul.”