„Daca dragoste nu e, nimic nu e…”

Nu cred ca vorbele astea le-a rostit si le-a scris prima oara Marin Preda. Eu cred ca fiecare om, mai devreme sau mai tarziu, le formuleaza cu sufletul sau. Daca sunt si oameni care nu ajung sa formuleze sau sa traiasca aceasta axioma (caci axioma e, in viata aceasta), atunci, cred, vor reveni aici, pe Pamant, intr-o alta existenta. Poate ca este fenomenul esential al acestei lumi, cu invatamintele caruia plecam Dincolo.

„Caracterul e destin” – afirmatia apartine reginei Maria a Romaniei. Mai admirabil si plin de adevar gand, nu cunosc. Uneori, ca oricine, m-am intrebat ce-i cu acest „destin”. Nu cred in ceva prestabilit. Eu cred in forta omului de a-si construi destinul. Cred in forta dorintei de a deveni, de a construi, de a face, de a parcurge intr-un anume fel viata ce i s-a dat. Cu cat intampin mai multe obstacole pe cale, cu cat cad mai des ori ajung in disperari, cu atat mai mai mult inteleg ca destinul nu-i un dat imuabil. Si ca, intr-adevar, caracterul imi dechide destinul, mi-l directioneaza. Curios lucru, se spune ca inaintarea in viata aduce intelpciune. Nu stiu daca intelepciune se numeste credinta din ce in ce mai adanca in aceasta idee, „caracterul e destin”. Caracterul se oteleste, se modeleaza, se intareste si se infrumuseteaza la cei care vor, care doresc sa fie mai buni. Cred in forta dorintei, a dorului dupa a fi intr-un anume fel, pe care ti-l proiectezi tu insuti, si nu Cel de Sus.

Apoi suferinta… Ea devine suportabila si plina de invataminte, necesara chiar, numai atunci cand scopul ei este inteles definitiv, si mai ales asumat! O suferinta lipsita de sens este nu doar absurda ci distrugatoare. Suferintele fara sens coboara omul in infernul absurdului. Desi, uneori, abia dupa o vreme, departandu-ne de o suferinta, ii gasim sensul si rostul.

„Daca dragsote nu e, nimic nu e”. Am simtit de curand, inca o data, adancurile acestei cugetari, pe propria-mi fiinta. Am tendinta, atunci cand se intampla asa,  sa pun capat oricarei sperante in iubire – desigur, in cea proiectata si existenta in mintea mea. Am tendinta sa devin, asa cum mi s-a mai intamplat, o fiinta impietrita complet pe interior. Este distrugator, pentru sine mai putin, iar pentru cei din jur si mai mult. Cu timpul, am citit sa-nteleg cum este… Cum ar trebui procedat cand se-ntampla asa? Doua femei mari, devenite calugarite, dar trecute prin vieti teribile, spun ca e bine sa accepti suferinta cu pieptul gol, sa o accepti in plin, sa o primesti si sa o lasi sa te consume, sa te arda. Sa nu te opui, si sa te lasi in voia ei. Ceea ce ramane in urma, se pare, este ceea ce s-a decantat perfect, ceva pur si curat. Si probabil, numai bun pentru un mare nou si adevarat inceput.

Au fost si zile in viata mea, cand am disperat. Cred ca multe… Mi se parea ca disperarea imi va spulbera mintea. Ma speriam de starea asta, ca s-ar putea sa imi pierd mintea. Cu timpul am invatat ca nu este asa. Ca pur si simplu rezist si ca pur si simplu, la o vreme dupa catastrofa, nici o urma nu ramane. Semanam cu marea dupa furtuni devasatoare. Furtuna se calmeaza pana la urma, e o lege a firii. Apare soarele bland, peste o mare licarind minunat, in valuri limpezi si linistite. O mare frumoasa si fara limite. Asa ca sperantele noastre!