Daca ceva ma poate bucura cu siguranta in ultimele saptamani, atunci desigur ca e vorba de natura, de imaginile ei, de felul in care creatia din jurul nostru – independenta de om, se proiecteaza peste sufletul si mintea mea. Daca n-ar fi ele, cu greu as crede ca mai exista altceva decat purgatoriu, pentru tara in care traiesc… Romania noastra se scufunda, atat de dramatic incat nu mai este timp de nimic, nici macar de constatat „la rece” cum ca ceva iremediabil se petrece cu tara aceasta. Inconstienta maxima, nepasare maxima! E felul monstruos in care gheara anilor comunismului si neo-comunismului si-a implantat urma in firea noastra. Pare ca suntem impregnati in gena fiintiala a neamului. Ca purtam in noi stigmatul unui rau pe care nu doar ca nu-l putem uita, dar il rejuvenam cu proprie vointa. Ca ne-ajutam sa suferim si ca ne provocam raul ciclic, cu amplitudine din ce in ce mai mare. Ca nu mai stim cine suntem, incotro mergem. Credeam ca vazusem si auzisem destul in ultimii ani, si mult comprimat, in ultimele saptamani, ca limitele oricum au fost demult depasite. Dar nu! Aflam, zi de zi, ca raul pare nelimitat. Si-atunci, cu speranta, privesc prin ferestrele sufletului meu, catre frumosul de dinafara. Catre natura incredibila si implacabila, peste care raul pare a nu trece, peste care raul pare a nu fi capabil sa-si puna amprenta. Asta seara am privit ultimele lumini ale asfintitului peste cupola bisericii, si am primit in inima lumina sperantei ca totul este posibil, cand poti crede! Va impartasesc imaginea si gandul…
anomismi 